Pentru cititorii Ziarului ZIUA nu este nici un secret ca numele meu a fost tarat intr-o ancheta penala care nu se mai termina, legata de o operatiune pe bursa cu actiuni Rompetrol, care a avut loc in primavara anului 2004. Tinta intregului scandal este de natura politica. De-a lungul timpului, Dinu Patriciu, unul dintre cei mai importanti lideri istorici ai Partidului Liberal, s-a remarcat ca un adversar de marca al celui care astazi este Presedintele Romaniei, Traian Basescu. Dupa alegerile din 2004, razboiul dintre palate a cunoscut cote maxime de intensitate, a doua persoana vizata de Traian Basescu in acelasi dosar fiind premierul Calin Popescu Tariceanu. Dar seful statului nu sta prea bine nici cu varfurile Partidului Conservator sau UDMR, care refuza sa pulverizeze coalitia aflata la guvernare, pentru a face loc proiectului prezidential care vizeaza, inca de la inceputul lui 2005, alegeri anticipate si instalarea, apoi, in fruntea Guvernului, a unui premier marioneta. Care sa-l faca, intr-adevar, pe Basescu „presedinte-jucator”. Dar pana va deveni „presedinte-jucator”, el a incercat si, in parte, a reusit – atata timp si in masura in care a putut sa amageasca societatea civila si sa determine anumite operatiuni ale institutiilor represive ale statului, pe care le poate controla – sa se transforme in „presedinte-judecator”. Cu alte cuvinte, indicatiile acestuia au putut tine loc de Magistratura. In intelesul larg al termenului, adica in ceea ce-i priveste nu atat pe judecatori, cat pe procurori, asimilati in mod gresit si nedemocratic magistratilor – in realitate, ei fiind doar avocati ai statului. Si dependenti de putere. Si nu asupra oricaror procurori s-a putut exercita presiunea sefului statului, ci doar in raport cu cei vulnerabili ori vulnerabilizati. Ce inteleg eu prin aceasta? Un component al sistemului ahtiat dupa promovare. Sau caruia i se promite mentinerea intr-o functie importanta la care a ajuns nu prin merite, ci prin carierism. Sau un procuror care poate fi santajat. Al carui trecut ascunde una sau mai multe pete negre care, daca ar fi cercetate de o Justitie dreapta, cu balanta corect tinuta in mana si cu ochii legati, l-ar trimite fix sub o ancheta penala si apoi in tribunal, in boxa acuzatilor. E cazul Adrianei Cristescu. Oare este o pura intamplare ca in ancheta legata de operatiunea bursiera din primavara lui 2004 sunt implicati, alaturi de varfuri Rompetrol in frunte cu Dinu Patriciu, Verestoy Attila, vicepresedinte UDMR, Sorin Pantis, unul dintre oamenii de baza ai lui Dan Voiculescu – care a reprezentat-o pe sotia acestuia in tranzactie – Calin Popescu Tariceanu si subsemnatul? Toti apreciati de catre Traian Basescu drept contestatari ori chiar inamici ai unora dintre proiectele sale. Sa fie oare o intamplare ca pentru conducerea unor cercetari – care s-au dovedit, in repetate randuri, drept ilegale si neprofesioniste – a fost desemnata procuroarea Adriana Cristescu? Un prim demers jurnalistic, pe care-l facem public in editia de azi, demonstreaza, fara putinta de tagada, ca Adriana Cristescu este, prin trecutul ei, vinovata de incalcarea grava a unor legi si, prin aceasta, cel putin santajabila

            Dezvaluirea pe care o publicam astazi face parte, recunosc cu mahnire, dintre anchetele pe care le-am cenzurat. Pe care le-am tinut mult timp in sertar. Desi reporterii care au facut documentarea au muncit si au riscat pentru a afla adevarul. Fiind implicat intr-un razboi murdar politic si de imagine in dosarul penal de care am amintit – si asteptand cu mare interes, dar degeaba, de atata timp, ca procurorii sa intocmeasca un rechizitoriu si sa ne trimita in fata Justitiei, ei nemaiavand, din acel moment, nici un rol de jucat – m-am gandit si, de aceea, am refuzat pana azi sa public aceasta ancheta, ca opinia publica ar putea interpreta interventia noastra publicistica drept o incercare a mea si a Ziarului ZIUA de a-i timora pe anchetatori. Si, implicit, de a influenta Justitia. Dar ancheta bate de prea mult timp pasul pe loc. O simpla operatiune bursiera, daca ar fi fost frauduloasa, ar fi trebuit sa fie diagnosticata si condamnata de Justitie inca de acum un an. Ancheta treneaza, de fapt, pentru ca nu exista probe. In schimb, exista tot interesul pentru ca imaginea mea si a celorlalti sa fie murdarita. A existat insa, recunosc, si un declic in decizia publicarii dezvaluirii. Si anume faptul ca procurorii au incalcat, la randul lor, legea. Flagrant. Mai intai au solicitat, in mod ilegal, controlul asupra tuturor conturilor a zeci si zeci de persoane. Si a convorbirilor telefonice. Cu sau fara legatura cu tranzactiile bursiere. Au pus in miscare inutil si abuziv zeci de specialisti. Au pus intr-o situatie stanjenitoare functionari bancari. Care, la randul lor, au fost anchetati si „presati”. Si dupa ce nimic nu a putut fi descoperit, iata ca procurorii isi pun singuri bomboana pe coliva si ofera unui ziar concurent si ostil, Evenimentul Zilei, informatii din dosar. Care au caracter secret. A caror publicare poate prejudicia persoane si institutii.

            Legea este clara in acest sens. Procurorul sau procurorii vinovati trebuie sa plateasca. Legea este egala si pentru ei. Motiv pentru care am facut o plangere penala impotriva lor. Iar in ceea ce o priveste pe Adriana Cristescu, e timpul sa fie cercetata pentru faptele ei din trecut.      

Comentarii inchise

 

            Ma adresez cititorilor ziarului ZIUA incercand sa fiu cat mai explicit, intrucat stiu ca acestia nu sunt si fani ai Evenimentului Zilei. Si, ca atare, ar putea fi in necunostinta de cauza. Poate au fost indepartati de faimoasa gaina care a nascut pui vii. Sau de alte si alte gafe monumentale care au promovat, in ultimii ani, acest cotidian in categoria celor specializate in science-fiction. Multumindu-le colegilor de la acest ziar pentru reusita fotografie pe care mi-au publicat-o, atat pe prima, cat si pe cea de-a cincea pagina si care sta bine alaturi de alte doua cunoscute personalitati, Sorin Ovidiu Vantu si Dinu Patriciu, dar si pentru ca imi ofera, in fine, proba pentru a face o plangere penala impotriva unor procurori, deschid cuvenita paranteza spre a-i informa si pe cititorii nostri, in mod succint, in ce consta ultima „dezvaluire” din ziarul pe care ei nu il citesc. Supratitlul „Ancheta in hatisurile conturilor” este la fel de incitant si, de ce nu, scandalos, ca si titlul care suna astfel: „Rosca Stanescu, suspectat ca a spalat 500.000 de euro”. Despre ce este vorba? Un reporter al Evenimentului Zilei, despre care am mai scris in urma cu cateva zile, Marius Iosef, se cazneste de mai mult timp – cam de cand ZIUA a dezvaluit ca ziarul prezidential la care domnia-sa lucreaza incaseaza, in ultimii doi ani, de la stat, sume consistente, respectiv sute de mii de euro pe asa-zise contracte de publicitate – sa descopere ca Rosca, adica eu, santajeaza oamenii de afaceri pentru a obtine contracte. Au fost abordate, in acest sens, zeci de persoane. Si, vai!, faimoasa gaina a Evenimentului Zilei nu a reusit sa oua decat o amarata de margica. Reporterii de investigatii de acolo, avandu-l varf de lance pe acest Marius Iosef, de care nu ma indoiesc ca toata planeta stie ca este cel mai mare jurnalist din presa romana – nu e asa? – au reusit sa identifice un singur om de afaceri care a acceptat sa poarte cu ei un dialog, inainte ca si acesta sa le tranteasca telefonul in nas. El se numeste Dorinel Umbrarescu si, din cate rezulta din cotidianul cu pricina, ar fi avut, in trecut, probleme cu Parchetul, pe care le-a rezolvat in favoarea sa. El confirma ca este posibil ca, prin 2004, sa fi facut un contract de publicitate cu ZIUA, ceea ce nu este, sub nici o forma, anormal, atata vreme cat nu rezulta de niciunde ca s-ar fi facut presiuni in acest sens, de catre cineva, asupra sa. Si, de la un contract oarecare dintre sutele de contracte pe care le are acest ziar, pana la concluzia trasa de Evenimentul Zilei, ca banii ar fi ajuns in final la mine, in contul meu personal, este exact distanta de la o informatie de presa nepublicabila, fiindca este banala, pana la o calomnie de presa, sanctionabila de lege. Falsitatea acestei informatii este atat de grosiera, incat avocatii nostri au ras cu lacrimi. Ca de altfel, din cate am auzit, pentru ca nu il cunosc, si domnul Umbrarescu. „Dezvaluirea” din Evenimentul Zilei incearca sa acrediteze ideea ca eu m-as afla sub o ancheta pentru ca as fi spalat – unde naiba? – nici mai mult, nici mai putin decat 500.000 de euro. Daca ar exista o asemenea ancheta, as sti si eu. Nu neaparat fiindca sunt jurnalist. Ci, pur si simplu, pentru ca asa prevede legea. Ca cel anchetat sa stie de cine si pentru ce este anchetat. Probabil, ancheta cu pricina, despre care face vorbire Evenimentul Zilei, este ceva echivalent gainii care naste pui vii,

            De ce, dincolo de reusitele fotografii si de inevitabilul proces pe care il voi intenta Evenimentului Zilei pornind de la cazul Umbrarescu, am toate motivele sa-i fiu recunoscator acestui cotidian? Ei bine, ieri a fost inchisa o demonstratie pe care ma straduiesc sa o fac de luni de zile. Cititorii isi vor aminti ca am scris insistent, atat despre importantul rol pe care il poate juca Oficiul National pentru Prevenirea si Combaterea Spalarii Banilor in atacarea, la radacina, a infractionalitatii economico-financiare, cat si despre posibilele vulnerabilitati ale acestei institutii. Si semnalez, inca de doi ani, in special doua: riscul ca informatiile absolut inofensive ale Oficiului, pana cand se transforma in indicii sau probe ca s-ar fi savarsit o infractiune, sa scape de sub controlul acestuia si sa fie manipulate politic ori in sens concurential, aducand grave prejudicii unor societati comerciale sau persoane; riscul ca, prin neprofesionalismul functionarilor Oficiului, toate informatiile sa fie „varsate” automat sub forma unor sesizari catre fel de fel de institutii abilitate, coplesindu-le cu inutile comenzi, iar de acolo sa „scape” de sub control, prejudiciind din nou societati si persoane. Este exact ceea ce s-a intamplat acum. In mod direct, dar mai degraba indirect, prin intermediul institutiei prezidentiale, Evenimentul Zilei a intrat in posesia listei tranzactiilor din contul meu personal. Si a tras o „bomba”. Procurorii care au cercetat aceste conturi, fara a fi ajuns de altfel la nici un rezultat, sunt numai buni de tras la raspundere penala. Chiar incepand de azi. Ca si „EvZ”. Ziar care s-a lasat manipulat. Si a manipulat, la randul lui. Prin calomnie. Devenind, de asemenea, suspect si de boala lui Gaga.

Comentarii inchise

Cu sau fara PC, dracul e tot ala   iunie 26th, 2006

 

            In ultimele zile, in paralel cu scandalul privind legaturile lui Dan Voiculescu cu Securitatea, a starnit un veritabil taraboi si perspectiva iesirii Partidului Conservator de la guvernare. Dupa umila mea parere, a fost – si ramane, daca situatia se va repeta si in viitor – o simpla furtuna intr-un pahar cu apa. Nu fiindca, asa cum cei mai multi sunt tentati sa creada, formatiunea politica a lui Dan Voiculescu doreste musai sa ramana la putere, pentru a ciuguli o serie de avantaje prin existenta, si nu numai, a zeci si zeci de posturi in administratia publica, ci pentru ca Guvernul Tariceanu nu cade daca pleaca formatiunea conservatoare de la guvernare. Si nici macar nu devine mai slab. E totuna. Ba chiar un calcul corect ne-ar putea spune ca, fara PC, Alianta DA si UDMR ies in castig. Decizia s-ar lua mai simplu, iar ciolanul puterii s-ar imparti doar la trei. Si nici macar PRM nu ar mai putea vorbi, asa cum o face astazi, de „patrulaterul negru”. Singurul punct castigat, pana la urma, pentru Tariceanu si aliatii sai este ca ramanerea in coalitie a Partidului Conservator este perceputa ca inca un bobarnac dat presedintelui Traian Basescu care, in ciuda intalnirii intamplatoare sau neintamplatoare cu Voiculescu de la Taverna Sarbului, ramane totusi un redutabil inamic al acestuia.

            Este de notorietate faptul ca Partidul Conservator, denumit de adversarii acestuia „partidul televizor”, a ajuns in Parlament printr-o scamatorie. Nu tocmai simpla. Inaintea alegerilor din 2004, Dan Voiculescu, care nu este doar un proeminent om de afaceri contestat, ci a devenit si un iscusit politician, a reusit sa-l convinga pe Adrian Nastase ca prezenta sa intr-o alianta cu PSD ar putea reprezenta un castig real pentru cel mai mare partid din Romania. Pe atunci, formatiunea lui Voiculescu se autodefinea drept un partid de centru-stanga. Care putea intra lesne in rezonanta doctrinara cu PSD. Si, astfel, a luat fiinta o uniune PSD+PUR. Privita in oglinda, ea este asemanatoare cu alianta care exista acum, intrucat, intre timp, simtind incotro bate vantul, PUR a devenit conservator abandonand, pentru dreapta, centru-stanga. Ca, de altfel, si PD. Sunt doua partide tip cameleon. In paranteza fie spus, ambele, daca in viitor va fi necesar sa se alieze cu PSD, isi vor pune din nou la butoniera trandafirul. Cu nonsalanta. La fel cum ele pot deveni, daca necesitatile impun, o uniune de partide prezidentiale. Luat in brate de PSD si pus pe liste comune, partidul lui Voiculescu a reusit ceea ce, altfel, nici in cele mai frumoase visuri nu ar fi putut realiza. Sa devina, prin alegeri, partid parlamentar. Avand 7% dintre parlamentari. Si, mai mult, sa isi poata strecura oamenii in trenul puterii. Apoi, dupa alegerile din 2004, sub presiunea lui Traian Basescu, care a dorit un guvern al dreptei, in speranta ca, in acest fel, si mandatul sau prezidential va putea fi mai eficient, Voiculescu a schimbat barca politica, trecand din nou pe partea puterii. Daca, la acea data, pentru formarea Guvernului Tariceanu era obligatorie atragerea Partidului Conservator, nu acelasi lucru se poate spune astazi. Acum, bucurandu-se de o conjunctura exceptionala, Alianta DA, daca doreste, poate ramane la putere nu pana in ianuarie 2007, ci pana la alegerile viitoare, fara conservatori si, la nevoie, chiar si fara maghiari. Mai mult chiar: putem lua in calcul, la modul cel mai serios, criza existenta in interiorul Aliantei DA, putem analiza chiar si ipoteza in care ea se rupe si putem merge atat de departe, incat sa spunem ca si in ipoteza in care PD trece in opozitie, impreuna cu PC si chiar si cu UDMR, liberalii vor guverna singuri. Nemailuand in calcul faptul ca Tariceanu nu va fi slabit, ci, dimpotriva, considerabil intarit, intr-o asemenea ipoteza. Pentru ca le va imparti liberalilor sai foarte multe posturi ramase vacante. Ratiunea acestor calcule consta in aceea ca, pana in ianuarie 2007, o criza politica generata de caderea actualului Guvern ar putea fi periculoasa pentru integrarea in UE, iar dupa ianuarie 2007, anticipatele ar fi pe cat de tardive, pe atat de inutile. E obligatoriu sa luam in calcul ca, in mod obiectiv, din momentul in care s-ar lua o asemenea decizie, pana cand ar fi efectiv instalat un nou guvern, ar trece o jumatate de an. Ce sens ar mai avea, in aceste conditii, tambalaul cu alegerile anticipate, atunci cand, prin calendarul firesc electoral, alegerile obisnuite bat oricum la usa. Dupa cum cititorul a putut observa, nici macar nu am luat pana acum in calcul o alta imprejurare, la fel de importanta: si anume ca parlamentarii, indiferent de partidul din care fac parte, trebuie sa ia ei insisi, intr-o forma sau alta, decizia de a forta alegerile anticipate. Si nu vor face acest lucru, pur si simplu pentru ca nu le convine.

            Punerea in discutie, de catre Dan Voiculescu, la nivelul staff-ului Partidului Conservator, a ramanerii sau neramanerii la guvernare a fost un simplu joc de picioare. Menit sa diminueze consecintele scandalului legat de statutul acestuia de informator al Securitatii. Transformat intr-un veritabil sacrificiu ritual. Prin linsaj public.

Comentarii inchise

 

            Colegul meu Ovidiu Banches a publicat ieri pe prima pagina a ziarului ZIUA un inspirat editorial intitulat „Jos cortina!”. Avand ca punct de plecare apartenenta la structurile securitatii a lui Dan Voiculescu si intreg tambalaul mediatic si politic starnit de dezvaluirile CNSAS, el a propus, in numele ziarului ZIUA, o solutie prin care, in viitor, statutul de informator sau component al politiei politice comuniste al unor persoane sa nu mai poata fi utilizat drept pretext al unor executii si manipulari de natura politica. De ce un rau sa fie inlocuit printr-un alt rau, uneori chiar mai mare? Iar solutia avansata este publicarea pe Internet a dosarelor demnitarilor. A tuturor dosarelor. Eu voi dezvolta si voi completa acest demers care mi se pare important. Dar inainte, imi voi permite sa raspund, in mod curajos, afirmativ la o intrebare pe care o pun acum: este Dan Voiculescu o victima rituala? Da. Si, in ciuda marilor rezerve pe care le am – si am demonstrat ca le am – fata de aceasta persoana, dezaprob cu toata convingerea lapidarea si linsarea la care Voiculescu este astazi supus. Proces declansat – a dracului coincidenta! – imediat dupa ce acesta si-a anuntat intentia de a face parte, ca vicepremier, din Cabinetul Tariceanu.

            In ciuda succeselor ei pe termen scurt si, vai!, cumplit de terestre, Inchizitia, departe de a fi adus glorie Papalitatii, a acoperit-o de rusine. Pana la urma, rezultatul nenumaratelor victime religioase, schingiuite si arse pe rug sau stigmatizate pe scena publica in numele Domnului, este ca ulterior, secole de-a randul, dusmanii Papalitatii au blamat-o, iar Inchizitia atarna si astazi ca o piatra grea de moara legata de gatul Vaticanului. Ca o rusine. Cumplitul mecanism prin care au fost organizate, in timpul Inchizitiei, sacrificiile rituale s-a dovedit, pana la urma, ineficient. Un esec total. Vezi crimele fizice si morale ale comunismului. Dar, intotdeauna, si aici, ritualul executiei a fost precedat si insotit de toate ingredientele unei regii si scenografii menite a impresiona populatia. Si a crea, pana la urma, o stare de incertitudine, de nesiguranta, de timorare sau chiar de teroare. Perfecta pentru manipulare. Fara exceptie, executiile au fost amplificate prin organizarea unui intreg cor de acuzatori. De latratori. Inainte de a fi sacrificata fizic ori doar ritual o persoana, ea trebuia pusa la stalpul infamiei. Scuipata si batuta cu pietre. Fie si numai simbolic. Singurii care au avut de castigat au fost manuitorii de papusi. Cei care au reusit sa se mentina, astfel, deasupra valului puterii. Oricat ar parea de socant, eu fac aici si acum afirmatia ca intreg scandalul legat de Dan Voiculescu – si altele anterioare, precum si cele de acest fel care se pregatesc – reprezinta un fel de sacrificiu ritual echivalent cu celelalte pe care le-a cunoscut istoria si a caror singura finalitate este un aport, pentru scurt timp, de putere adus celor care, in loc sa slujeasca destinele colectivitatii, incearca sa-i manipuleze si sa-i subordoneze pe oameni.

            Dincolo de o serie intreaga de eschive, de manevre, de afirmatii hazardate, de contraacuzatii, Dan Voiculescu reclama, de asta data pe buna dreptate, doua imprejurari care, in mod normal, ar trebui sa-i ingrijoreze pe toti cei care, intr-un fel sau altul, reprezinta constiinta publica a acestei tari. Ca dosarul sau de informator al securitatii a fost scos la lumina exact in momentul in care, lansat intr-o complicata competitie politica, si-a anuntat intentia de a face parte din Cabinetul Tariceanu si ca i se aplica o alta unitate de masura decat celorlalte persoane care au procedat in trecut la fel ca si el, exemplul pe care l-a oferit in mod repetat fiind chiar al presedintelui Romaniei, Traian Basescu. Care, conform lui Voiculescu si, mai nou, fostului sef al statului, Emil Constantinescu, ar fi fost si el informator al politiei politice. Inca nedovedit de CNSAS.

            Daca Ovidiu Banches a propus publicarea pe Internet a tuturor dosarelor demnitarilor care au avut de-a face cu securitatea, eu lansez si o solutie alternativa. Si, poate, cu efecte mai mari in ceea ce priveste insanatosirea natiei romane. Publicarea pe Internet, daca nu a dosarelor, macar a listelor complete ale acelor informatori sau fosti membri ai politiei politice identificati in prezent sau in viitorul foarte apropiat prin compararea dosarelor cu cartotecile si desecretizarea unor cazuri. Si nu este vorba doar de demnitari. Ci de toata lumea. Urmand ca, intr-o noua etapa, pe masura completarii investigatiilor, sa existe o lista finala. Daca se va proceda asa, nu vom mai avea nici victime rituale si nici manipulari si diversiuni la fel de rele ca si politia politica in sine. Si vom scapa astfel de pericolul unei noi inchizitii. Altfel, noi cei care participam astazi la executia rituala a lui Dan Voiculescu, iar maine la alte asemenea linsaje vom sfarsi prin a fi cuprinsi de rusine si vom uita de ceilalti zeci de mii de informatori. Aceia vor scapa. Si ar fi pacat.

Comentarii inchise

 

            In fine, CNSAS a stabilit zilele trecute ca Vladimir Tismaneanu nu a colaborat cu Securitatea pana la plecarea sa din Romania, care s-a produs in 1981. Intrucat in ziarul ZIUA, cunoscutul scriitor si publicist Vladimir Alexe a lansat aceasta suspiciune despre cel care, in mod real, pana la plecarea din tara, a fost un teoretician al comunismului – acuzatia fiind una dintre premisele „Protest”- ului „celor 18” – este momentul ca, in calitatea mea de director al acestei publicatii, sa-i cer scuze public celui care se va ocupa, numit fiind de presedintele Traian Basescu, de analiza si condamnarea comunismului din Romania. Misiunea incredintata lui Vladimir Tismaneanu este, insa, atat de importanta, incat ma vad silit ca, inainte de a-i ura succes, cu inima la fel de deschisa ca si mai devreme, cand i-am cerut scuze, sa-mi exprim propriile semne de intrebare si ingrijorari. Si unele, si altele fac parte dintre obstacolele pe care profesorul de la Maryland, reintors in Romania pentru aceasta misiune, va trebui sa le depaseasca. Pentru ca, daca nu va reusi, atunci cu certitudine opera sa – inceputa cu stangul, printr-un scandal de pomina cu disidentul Paul Goma caruia, in mod straniu, in continuare, nu i se acorda scuze din partea statului roman, impreuna cu cetatenia care i-a fost furata – va fi un esec. Sfarsind prin a da apa la moara celor care, in cuvinte mestesugite, continua sa proslaveasca marile realizari ale dictaturii comuniste. Cele ce urmeaza, desi pot fi apreciate drept afirmatii dure, nu trebuie interpretate ca un discurs anti-Tismaneanu.

            Este limpede ca omul plasat in fruntea acestei importante institutii, creata de presedintele Traian Basescu, va trebui sa depaseasca o multime de dificultati pentru ca, in final, concluziile autoritatii pe care o reprezinta sa se poata bucura de suficienta credibilitate. Unele dintre aceste dificultati sunt de natura personala. Tismaneanu va trebui sa demonstreze ca s-a rupt de propriul sau trecut. Nu voi tine, desi in mod normal nu poate fi ignorat, un discurs legat de familia sa care, indiscutabil, a contribuit la instalarea comunismului in Romania si, asa cum dezvaluie de la Washington Liviu Turcu, a avut de-a face si cu politia politica sovietica. Daca Vladimir nu va amesteca lucrurile si nu va face vreo tentativa ca, de dragul familiei, sa cosmetizeze istoria, va fi spre cinstea si meritul lui. In schimb, ma pot referi linistit la doua imprejurari. Prima tine chiar de viata si de experientele din Romania ale lui Vladimir Tismaneanu. Pentru o personalitate stiintifica, cum este el, care va trebui sa emita judecati corecte si sa dea verdicte drepte referitoare la comunismul real din Romania – si mai putin la cel teoretic, doctrinar – faptul ca Vladimir a copilarit si a trait in Primaverii, impreuna cu alti fii de nomenclaturisti, „cazati” in cel mai luxos cartier al Romaniei comuniste, poate avea un efect negativ. Admit ca, dupa experienta traita in Occident, cu exceptia primilor patru ani dupa parasirea Romaniei, chiar in Statele Unite, Tismaneanu a putut sa depaseasca psihologia tipica unui tanar rasfatat in cartierul nomenclaturii. Dar, in mod cert, el nu a mai putut recupera, in nici un fel, tocmai fiindca a plecat din Romania, experienta traita de cei care au simtit, pe propria piele, intreaga povara a societatii comuniste. Ma gandesc la cei multi care nu faceau parte dintre conducatori, ci erau victimele unui sistem. Teoretizat si motivat ani de zile, printre altii, chiar de Vladimir Tismaneanu. Or, aceasta va reprezenta un hadicap. Daca va reusi sa-l depaseasca, pur si simplu, punandu-se in pielea celor care au suferit opresiunea comunista sau compensand prin lectura literaturii de specialitate si printr-o extrem de corecta interpretare a fenomenelor, atunci efortul lui Tismaneanu va fi cu atat mai meritoriu.

            Si nu care cumva sa se astepte, pe parcursul acestui efort, la aplauze la scena deschisa. Dimpotriva. Pe langa numerosii sai simpatizanti, Tismaneanu se confrunta si cu o serie de personaje care il judeca si il vor judeca cu asprime. Zilele trecute, am primit un amplu material in acest sens semnat de domnul Dan Muresan, care se prezinta drept consultant politic al unei firme care lucreaza pentru Partidul Republican din SUA, absolvent al London School of Economics si al masteratului in stiinte politice la Universitatea George Washington. Nu il vom publica, nu din dorinta de a bloca dreptul unor persoane de a-si exprima liber opiniile, ci, pur si simplu, pentru a nu mai turna gaz peste foc in cazul Tismaneanu, mai ales acum, dupa ce ziarul ZIUA a gresit fata de acesta si tocmai si-a cerut scuze. Totusi, textul la care fac referire ofera suficiente detalii si informatii din care rezulta ca obiectiile pe care unii dintre cei care traiesc in Romania i le aduc lui Tismaneanu coincid cu cele ale numerosilor contestatari ai sai de peste ocean, invocati de Dan Muresan. Dar sa spunem ca nimeni nu-i profet nici in tara lui si nici printre romanii care au ales Occidentul. Si sa-i uram succes lui Vladimir. Si sa asteptam, cu rabdare, sa vedem cum va judeca el cumplita istorie pe care au trait-o romanii.

Comentarii inchise

 

            Pana de curand, regula de fier in interiorul formatiunilor succesoare partidului unic, PCR, era cea a unanimitatii. Decizia sefului era rareori pusa sub semnul intrebarii. Si aproape intotdeauna era acceptata in unanimitate. Spargerea unanimitatii putea insemna fie inceputul sfarsitului unui conducator, fie argumentul pentru eliminarea disidentului. Dupa cum se stie, PD este derivat, ca si PSD, din ceea ce, dupa caderea lui Ceausescu, s-a numit FSN. Sunt doua partide de stanga, surori, chiar daca dupa mineriada care a eliminat, in mod violent, Guvernul Roman, existenta lor a fost marcata mai degraba prin gesturi de ostilitate. Si s-au aflat in tabere diferite. Luptand, insa, la fel de vartos, pentru eliminarea de pe scena politica a partidelor istorice. In furculita celor doua partide inrudite au fost facuti ferfenita social-democratii lui Cunescu – prin absorbtie – apoi PNTCD, iar astazi sunt vizati liberalii. Pentru PD, a venit timpul reintoarcerii la nava-mama. Care este PSD, cel mai mare partid din Romania. Unificarea stangii va asigura, in perspectiva viitoarelor alegeri, reintoarcerea ei la putere. Dar, pentru prima data, este posibil ca, in ciuda faptului ca intelegerea s-a facut la varf, jonctiunea propriu-zisa sa fie rezultatul unei miscari de jos in sus. Cu aparenta, cel putin, a unui proces firesc, natural. Sa incercam sa citim evolutia vietii politice romanesti, din aceasta perspectiva.

            Este de presupus ca nici nu s-ar putea altfel. Spre deosebire de trecut, PSD este acum divizat. Forta acestui partid e disputata intre cateva centre de putere. Conducerea oficiala, cea detinuta de Mircea Geoana, este doar unul dintre acestea. Si nimeni nu poate baga mana in foc ca ar fi cel mai important. Este suficient ca, in mod oficial, Mircea Geoana, care a purtat discutii pe aceasta tema cu persoane autorizate de la varful PD, sa anunte o asemenea intentie, pentru ca adversarii sai din interiorul PSD, practic celelalte centre de putere, sa-i dea peste degete. Iar cel mai amenintator este tandemul Hrebenciuc-Mitrea care, se pare, reprezinta, in acest moment, centrul de greutate al alternativei la formula Geoana. Si, in acelasi timp, un punct de sustinere al aceluiasi Geoana. Punct de sustinere care este pe cat de fragil, pe atat de pervers. Regula unanimitatii nu ar mai putea fi aplicata daca Mircea Geoana ar indrazni sa anunte, in acest moment, intentia de a face front comun cu PD. Bucurandu-se, astfel, si de sustinerea presedintelui, care reprezinta o importanta si activa forta politica in stat. In mod straniu, insa, in cealalta parte, la PD, se aplica in excelente conditii regula unanimitatii. Ca sa vezi cum functioneaza, in aceasta lume, legea compensatiei. Si atunci, ce posibilitati ar avea Mircea Geoana?

            Ca lider de partid a carui cariera este pe cat de fulminanta, pe atat de precara si dispunand de o autoritate si o forta neconsolidate, Mircea Geoana este silit sa opteze. Ori incearca sa forteze un joc de expectativa, facand o opozitie activa, demna de cel mai puternic partid din Romania, lovind din ce in ce mai napraznic Puterea si pregatindu-se de castigarea alegerilor din 2008 – dar asumandu-si numeroase riscuri, intre care si cel legat de anchetele penale dezlantuite impotriva liderilor PSD – ori accepta, inca de acum, un compromis cu partidul prezidential. Care ar presupune recunoasterea statutului PD de partid de stanga si renuntarea, in campania electorala, la lansarea in cursa a unui candidat propriu. In felul acesta, PSD ar scapa de o mare grija, cea a nominalizarii unui candidat prezidential eligibil pentru alegerile din 2008, dar si Basescu ar putea defila mai linistit catre un nou mandat. Iar PD ar putea fie sa treaca in opozitie, alaturi de PSD, pregatindu-si victoria impotriva liberalilor, din 2008, fie sa incerce, fortand o criza politica, adjudecarea puterii pentru ceea ce a mai ramas din acest mandat. Sau chiar initierea unor anticipate. Momentul este prielnic, intrucat liberalii sunt amenintati de cel putin trei crize, altele decat cele ce pot fi generate de PD, PSD sau PRM. O criza legata de ramanerea sau neramanerea la guvernare a Partidului Conservator, Dan Voiculescu fiind cu un picior afara; o criza ce poate fi oricand generata de mult discutata Lege a statutului minoritatilor, unde UDMR asteapta satisfactie; criza declansata de comunitatea secuiasca, care si-a exprimat clar intentiile de secesiune.

            Dar Mircea Geoana nu-si poate indeplini, cum spuneam, angajamentul punandu-si, pur si simplu, semnatura pe un document de alianta cu PD. Nici PD nu poate sa rupa tam-nesam protocolul Aliantei DA, intorcand spatele liberalilor si batand palma cu PSD, un partid pe care l-a acuzat, in mod constant, drept generator de totalitarism si coruptie. Astfel a aparut necesitatea unei miscari de jos in sus. Subtila, perversa chiar, dar logica si plauzibila. In filiale, liderii Aliantei stau cu cutitele pe masa. Si deseori, in mod natural, sunt incheiate aliante intre PSD si PD. Nu urmeaza decat ca un asemenea proces sa fie stimulat. Si se va putea spune ca reintregirea navei-mama este efectul unor procese declansate de jos in sus. Democratice. Incepand din Ardeal. Chiar de la Cluj. Conducerile centrale nemaiavand de ales.

Comentarii inchise

 

            Desi exista toate premisele ca Romania sa fie primita in Uniunea Europeana la 1 ianuarie 2007 – cu toata opozitia unora dintre membrii influenti ai Parlamentului continentului – din nou se va proceda cu o jumatate de masura. In sensul ca va reveni monitorizarea politica a Bucurestiului. Comisarii europeni vor masura cu mare grija, si dupa 1 ianuarie 2007, nivelul vointei politice de care este sau nu capabil Guvernul ori Parlamentul. Imi permit, in acest editorial, sa transmit in premiera nationala cateva informatii, incepand chiar cu cea de mai sus si sa fac cuvenitele comentarii pe marginea lor.

            In paragraful 36 din concluziile Consiliului Europei se vorbeste despre „vointa politica necesara si obligatorie”, in cazul Romaniei si Bulgariei. Ceea ce, mai pe romaneste, inseamna ca suntem din nou supusi clauzei politice. Examenului politic. Oare de ce? Explicatia nu este chiar atat de complicata. Este limpede ca, sub aspect tehnic, cele doua tari, desi au indeplinit unele dintre conditiile obligatorii pentru primirea in UE, inregistreaza fiecare in felul ei si o lunga, sa-i spunem, lista de asteptare. Este cu neputinta ca, in scurtul interval de timp care a mai ramas, Romania si Bulgaria sa-si indeplineasca toate obligatiile restante. Ceea ce inseamna ca vom intra in Uniunea Europeana fiecare cu cateva corigente. Garantia ca examenele vor fi, totusi, trecute candva, intr-un viitor nu prea indepartat, nu mai poate fi, insa, de natura tehnica. Ci doar politica. Asa ca, prin ironia sortii, intr-un fel, revenim de unde am plecat candva: la monitorizarea politica. Sa vedem cum va decurge aceasta.

            Intr-un plan general, oficialii UE vor fi atenti sa separe apele atunci cand judeca reformele dintre cele doua tari, intre ceea ce inseamna actiune politica si ceea ce inseamna retorica politica. Nu imi permit sa ma refer la Bulgaria. Dar, in ceea ce priveste Romania, nu am nici cea mai mica ezitare in a spune ca atat guvernele, cat si parlamentele, indiferent care au fost, au excelat, mai degraba, in ceea ce priveste retorica. Angajamentele de tip demagogic. Formulate cat se poate de convingator. Dar, fara necesara acoperire prin fapte. Pentru ca faptele sunt consecinta nu a cuvintelor goale, ci a vointei politice, a actiunii, a curajului unui guvern de a-si asuma riscul. De a fi de cate ori este necesar, impopular. Comisia Europeana va da verde Romaniei, dar va avea nevoie de garantii politice. Salvgardarea mare, care ne putea duce la o amanare de un an a integrarii in UE sau chiar la o amanare sine die, este acum inlocuita cu ceva cu totul si cu totul nou in practica noilor nostri parteneri. Si anume, de o salvgardare sectoriala. O salvgardare mica. Sau mai bine zis mai multe.

            Ce inseamna o salvgardare mica? Desi devenim membri deplini ai Uniunii Europene, daca de exemplu se constata pe parcurs ca nu indeplinim criteriile legate de Justitie, ca am excelat, cu alte cuvinte, in materie de retorica, dar am ramas corigenti la capitolul actiune, adica reforma reala, atunci Uniunea Europeana va lua decizia – si, atentie, foarte usor – de a ne aplica o sanctiune legata de Justitie. Cum ar fi faptul ca hotararile judecatoresti luate in Romania nu vor fi recunoscute in Uniunea Europeana. In acest caz, salvgardarea mica va insemna ca, din perspectiva unui domeniu extrem de important al Justitiei, vom cadea, deocamdata, in afara Europei. Si pentru ca doamna Monica Macovei sa nu se simta lezata, stiut fiind ca sufera de mania persecutiei in ceea ce priveste Ziarul ZIUA, voi da si un exemplu din gradina colegului ei de Guvern, domnul Gheorghe Flutur. Daca partenerii UE vor constata – si din nou va fi foarte usor – ca in domeniul fitosanitar nu am adoptat decat in plan retoric, demagogic normele europene – vezi cresterea si sacrificarea porcilor – atunci cand ne vom raporta la productia agricola a acestei tari ne vom afla in afara hartii. Nu vom fi parteneri UE. Pana cand nu vom indeplini cu adevarat obligatiile care ne revin, nu vom putea sa ne exportam produsele in conditii echivalente cu ale celorlalte tari. Daca se va constata ca facem dumping pe lingourile de fonta, atunci va intra in incurcatura domnul Seres. Pentru ca Romania va fi imediat sanctionata si scoasa sub acest aspect din schema europeana.

            Monitorizarea va fi continua. Oricand, in urma oricarei sesizari si legat de orice domeniu, aceasta tara, ca si Bulgaria de altfel, va putea fi pusa la colt. Ceea ce inseamna ca respectiva clauza de salvgardare sectoriala poate fi activata oricand. Ca in fotbal. Nu va depinde de procesul propriu-zis de aderare, care va fi fost incheiat la 1 ianuarie 2007. Si atentie, pana una alta, doar Romania si Bulgaria, dintre toate tarile UE, se vor afla in aceasta situatie.

Comentarii inchise

 

            Eu cred ca da. Sunt toate sansele ca Guvernul Marii Britanii, care a dovedit, de-a lungul timpului, cat de pragmatic poate fi, sa o lase moale cu investigatiile pentru ca, in conformitate cu prevederile contractului – conform senzationalei dezvaluiri a ministrului Apararii – daca se va demonstra ca s-a dat mita unor oficiali romani, atunci partea britanica va trebui sa admita, cu toata umilinta ca, in ciuda straniei clauze, inalta coruptie a functionat pe axa Londra-Bucuresti, iar dovada va fi restituirea, de catre britanici, a spagii. Dar un asemenea deznodamant va mai putea insemna si ca fregatele au fost vandute prea scump. La pret de specula. Ca mita politica, poate, pentru intrarea Romaniei in NATO. Ar fi punctul de start al unui scandal politic de mari proportii, care va exploda pe malul Tamisei. Fix in momentul in care Tony Blair se clatina. Si se pune serios problema unui succesor. Am trait sa o vedem si pe asta. Regatul Unit al Marii Britanii, prins pe picior gresit intr-o afacere cu statul roman.

            Toate necunoscutele acestui ciudat contract au fost analizate, din diferite perspective, de ziaristii si de politicienii de la Bucuresti. Ca sa nu mai vorbesc de cei londonezi. O sinteza a premiselor acestei afaceri tenebroase ar suna cam asa: Ministerul Apararii al Marii Britanii a dorit sa se descotoroseasca de doua fregate, care isi facusera datoria timp de 20 de ani. Iar solutia a fost ingenioasa. Romania trebuia sa obtina acordul pentru a intra in NATO. Cu orice pret. Probabil, in viitor, vom descoperi ca am platit cel putin cate un pret fiecarui stat membru NATO. Deocamdata, avem certitudinea ca le-am facut britanicilor hatarul de a cumpara fregatele, care puteau fi, la fel de bine, dezmembrate si date la fier vechi, cu o suma foarte mare. In final, dupa ce se vor incheia toate dotarile, vom constata ca populatia Romaniei a achitat o suma care se va duce undeva spre trei sferturi de miliard de dolari. Ancheta parlamentara de la Bucuresti va concluziona, desigur, ca statul roman putea achizitiona, cu acesti bani, fie doua fregate nou-noute, fie mai multe fregate second hand, modernizate si ridicate la standarde NATO. Politica este cinica. Numai naivii isi imagineaza ca un stat obtine favorurile altui stat – cum ar fi, de pilda, acordul pentru a deveni membru NATO – gratis. Fara a oferi ceva in schimb. Pana in acest punct, vorbim despre o mita politica. Care, atentie, nu este sanctionata de legislatia statelor. Numai ca, in acest caz al fregatelor si-a varat dracul coada. Pentru ca romanii sa ajunga, in final, sa plateasca o suma uriasa, a fost gasit un intermediar. Tot britanic. Care a cumparat navele sub pretul de fier vechi, adica cu doar 200.000 de lire sterline. Asa ca, daca a luat cumva un inalt functionar roman – sau mai multi – mita, atunci infractiunea nu a fost savarsita de vreun oficial din Marea Britanie, ci de un reprezentant al unei societati comerciale din aceasta tara. Care este pasibil de pedeapsa penala, daca spaga va fi vreodata dovedita, conform Legii impotriva mitei, adoptata de Parlamentul britanic, in 2002. In acest moment, cheia enigmei se afla, fara doar si poate, in mana celor care ancheteaza la Londra coruptia grava. Acesti procurori si politisti se afla intre ciocan si nicovala. Daca merg pe urmele celor sase milioane de lire sterline, care au plecat din conturile intermediarului catre unul sau mai multi destinatari romani, vor avea satisfactia ca au descoperit o frauda de mari proportii, savarsita de unul sau mai multi oameni de afaceri britanici, care pot fi trimisi dupa gratii, dar vor prejudicia grav interesele Marii Britanii. Iata ca si in leaganul democratiei moderne, din cand in cand, justitia, in sensul larg al termenului, este silita sa dea un greu examen. Pe care il poate trece sau il poate pica. Eu am indoieli ca escrocheria va fi devoalata pana la capat. Dar sa ne imaginam ca situatia va sta altfel. Cum ar fi sa aflam adevarul? Si ce am putea afla?

            Oricat de incalcita pare afacerea fregatelor, asa cum o vedem noi, de la Bucuresti, ea este usor de descifrat de pe malul Tamisei. O suma de sase milioane de lire sterline – sau echivalent – nu putea fi luata cu sacosa. De multi ani de zile, aceasta practica este interzisa in intreg sistemul bancar britanic. Spaga, daca a existat, poate fi urmarita electronic. Din cont in cont. Indiferent daca este vorba de depozite in paradisuri fiscale. In acest moment, atunci cand este vorba de inalta criminalitate economico-financiara, de indicii ca s-ar fi dat mita unor functionari guvernamentali, acordurile internationale sunt implacabile. Anchetatorii londonezi pot lua cu usurinta urma banilor. Si se merge drept la destinatie.

            Iar cand vom ajunge la beneficiarii spagii, vom constata ca ei sunt, cu certitudine, altii decat amaratii care au semnat contractul de achizitionare a fregatelor. „Marii castigatori” sunt marii papusari politici. Cei care au dat dispozitie sa fie negociat, intr-un anumit fel, contractul si apoi sa fie semnat. Si cam acolo sunt banii. Sa-i cautam in fostul CSAT. Va fi, insa, Marea Britanie atat de generoasa, incat, de dragul asanarii marii coruptii la Bucuresti, sa devoaleze informatiile compromitatoare pe care, desigur, le au sau le vor avea procurorii anchetatori?

Comentarii inchise

Si daca, totusi, Soros stie?   iunie 13th, 2006

 

            In editorialul de ieri, concluzionam ca unul dintre cei mai bogati oameni ai lumii, matematician de exceptie si maestrul absolut al loviturilor de bursa, George Soros, a ales o solutie inedita de a-si consolida puterea, la nivel mondial. El a intuit ca organizatiile societatii civile urmeaza sa joace un rol din ce in ce mai important, care contrabalanseaza si, uneori, chiar devanseaza puterea partidelor politice. Dar, in timp ce partidele politice, din motive legate de interesul national sau de concurenta economica, se organizeaza slab sau aproape deloc la nivel international – ba mai mult, se poate vorbi chiar de o rivalitate in acest sens – societatea civila lucreaza lejer pe canale transnationale. Vasele comunicante functioneaza din plin. Sub acest aspect, Soros este inaintea tuturor celorlalti virtuali rivali cu cel putin cateva tururi de stadion. Dar semnalam ca si Soros este posibil sa fie pacalit, la randul lui. Chiar de catre cei pe care, cu atat de multa generozitate interesata, ii finanteaza. Ma refer in special la reprezentantii ONG-urilor din Europa Centrala si de Est. Dar daca, totusi, Soros stie? Daca el isi asuma chiar si acest risc? Desigur, un risc perfect calculat. Ca o lovitura la bursa. Iata o ipoteza tulburatoare. La care ma voi referi acum. Facand chiar si unele trimiteri la ceea ce se intampla in Romania.

            Am primit o serie de ecouri, in special in corespondenta electronica pe care o avem cu cititorii nostri din intreaga lume, unele in sensul ca Soros a si declarat, la un moment dat, faptul ca are informatii conform carora el a fost tras pe sfoara de multi dintre beneficiarii fondurilor alocate de el, in special in Europa de Rasarit. Asa este. Numai ca George Soros nu s-a referit la modalitatile prin care buna lui credinta ar fi fost inselata. Ne aflam in prezenta a doua ipoteze. Fie George Soros investeste, din altruism, miliarde de dolari pentru a contribui decisiv, asa cum declara, la crearea, pretutindeni in lume, a unei societati deschise, prin stimularea unor mecanisme cat mai transparente si, in special, prin potentarea organizatiilor societatii civile. Fie acelasi Soros urmareste cu totul si cu totul altceva. Si anume, sub pretextul crearii unor societati de tip deschis, el vizeaza o contrabalansare a fortei partidelor politice si, pana la urma, a fortei statelor nationale, prin intermediul unei societati civile ale carei parghii, in plan transnational, sa poata fi plasate in mana miliardarului american. Ambele variante sunt interesante. Si posibile. Actuala Administratie americana crede in cea de-a doua ipoteza. Suspectandu-l pe George Soros ca urmareste, in mod malefic, sub pretextul unei cauze generoase, sa se transforme in cel mai important centru mondial de putere. Asa se si explica conflictul deschis dintre miliardarul american si George W. Bush. Desi Soros a pus multi bani in joc si si-a utilizat intreaga influenta pentru a bloca accesul lui Bush, pentru a doua oara, la Casa Alba, in cele din urma a esuat. Dar nici Bush nu reuseste sa diminueze, in mod vizibil, forta rivalului sau. Pentru ca acesta a reusit sa-si creeze o puternica retea transfrontaliera. Iar radacinile fundatiei sale sunt extrem de bine infipte in spatiul Europei Centrale si de Est, in Balcani si, mai nou, in Federatia Rusa, o zona vitala pentru interesele strategice ale Statelor Unite. Motiv pentru care administratia Bush nu-si poate permite, pur si simplu, un razboi deschis cu Soros.

            Daca exista o coloana a cincea in interiorul retelei de fundatii si ONG-uri finantate si „controlate” de Soros, atunci acest lucru nu a fost posibil decat prin accesul pe care au reusit sa il aiba la finantarile acestuia, pe langa persoanele oneste, bine intentionate, si numerosi fosti informatori – sau poate chiar actuali – ai politiilor secrete din tarile Europei Centrale si de Est. Intre acestia pot exista raporturi de complicitate explicita sau implicita. Ei se mai pot afla sau nu sub controlul serviciilor secrete. Intr-un mod relativ evaziv, dar plin de dramatism, Soros a recunoscut, in fata opiniei publice din Statele Unite, ca buna sa credinta ar fi fost inselata. Admitand ca este asa, inseamna ca el are nu numai indicii, ci si probe temeinice ale existentei acestei coloane a cincea. Dar ce il impiedica, oare – si sa nu uitam ca el este principalul promotor, la nivel mondial, al unui tip de societate transparenta, deschisa – sa devoaleze intreaga tarasenie? Sa-i numeasca public pe cei care i-au inselat buna credinta? Daca nu o face, inseamna ca are motivele lui. Si care ar putea fi acestea? Fie aceasta coloana a cincea a devenit atat de puternica, incat nu se mai poate face nimic impotriva ei, Soros insusi ajungand un simplu instrument, fie existenta coloanei a cincea a fost un risc asumat. Si bine calculat de catre Soros. Ceea ce poate insemna ca fostii si actualii informatori ai serviciilor secrete, incaputi pe mana lui Soros, ar fi devenit santajabili.

            Sincer sa fiu, imi este greu sa-mi imaginez ca lui Soros i-au trebuit 16 ani pentru a afla ca multi dintre romanii – ca sa nu ma refer la altii – care au beneficiat de generoasele sale fonduri sunt securisti.

Comentarii inchise

 

            Faimosul miliardar american, specialist in lovituri pe bursa la nivel mondial, a obtinut un avans considerabil intr-una dintre cele mai redutabile batalii. Adjudecarea, in plan international, a celei mai importante parti din societatea civila. Este o lovitura de maestru asupra careia am intentia sa ma refer in acest editorial. Cu atat mai mult cu cat si in Romania efectele sunt vizibile. Si pot avea si au o influenta decisiva asupra scenei politice. Dar chiar referindu-ma la Romania, nu am cum sa ignor faptul ca George Soros este atat de puternic incat isi permite luxul de a fi cel mai important inamic declarat din Statele Unite al celui mai puternic om al lumii, George W. Bush.

            In Romania, singura persoana care a atacat frontal, dar dintr-o directie diferita si, pana la urma, tintind un obiectiv pur politic, este Ion Iliescu. Exasperat de presiunea sufocanta, in ceea ce-l priveste, a societatii civile din Romania, Ion Iliescu a facut, in urma cu mai mult timp, o afirmatie extrem de interesanta. El a spus ca stanga a pierdut, in planul societatii civile, batalia. Ca cei mai activi, virulenti si, pana la urma, autoritari reprezentanti ai societatii civile in raport cu populatia simpatizeaza cu partidele de dreapta. Si lovesc sistematic in PSD. Cu alte cuvinte, o asemenea situatie este de natura a inclina balanta in planul bataliei politice in favoarea dreptei. Iliescu a facut apel la acei intelectuali de stanga care ar putea, in planul societatii civile, sa constituie o contrapondere a celor care il agaseaza constant. Semnalul de alarma a rasunat, insa, in gol. Au trecut luni de zile si nu s-a intamplat nimic. Poate de aici si dorinta obsedanta a lui Iliescu de a constitui un ciudat pol de stanga, plasat in afara partidelor. Impreuna cu Petre Roman. Nu ma voi referi, insa, la acest proiect. Ma intorc la ceea ce se intampla in Romania reala. Si incerc sa pun concluziile la care ajung in raport cu procesele la nivel planetar. Pentru ca si din aceasta perspectiva ne globalizam. Si de aceea, ma voi intoarce la marele si, pana acum, infailibilul Soros.

            Fundatia sa pentru o Societate Deschisa actioneaza in intreaga lume. Cu succes. In paranteza fie spus, Soros, in ciuda fabuloasei sale bogatii, este de stanga. Iar paradoxul e ca, in ultimii 16 ani, el si-a concentrat ofensiva asupra tarilor din Europa Centrala si de Est, dar si asupra Federatiei Ruse, unde organizatiile Soros actioneaza, asa cum corect a intuit Ion Iliescu, de pe pozitiile dreptei. Lovind in partidele de stanga, considerate descendente ale fostului Partid Comunist. Numai in Statele Unite Soros defileaza in forta pe un alt culoar. Care este, in mod declarat, anti-Bush. Si, implicit, impotriva ultraconservatorilor de la Washington. De ce afirm ca batalia pentru societatea civila a fost vitala la sfarsitul secolului XX si poate deveni esentiala acum, la inceputul secolului XXI? Pentru ca politica statelor nu se mai poate baza doar pe forta. Nici in plan intern si nici in plan extern. Destinul statelor nu mai este desenat exclusiv de partidele politice. Din ce in ce mai cu greutate este cuvantul organizatiilor civice. In Romania, in cel putin trei situatii societatea civila, prin organizatiile ei, a schimbat cursul istoriei in ultimii 16 ani. In 1990, cand prima coalizare a organizatiilor civice a obligat Guvernul FSN si presedintia FSN sa se devoaleze in ochii natiunii si ai intregii lumi, cu toate consecintele care au decurs de aici; atunci cand a fost creata Alianta Civica, practic din unirea eforturilor numeroaselor organizatii civice preexistente si cand ea a reusit sa determine partidele istorice sa se uneasca, sa cucereasca puterea, Alianta Civica punandu-l pe teava si pe viitorul presedinte, Emil Constantinescu; in 2004, cand, in urma unei campanii intitulata „Pentru un Parlament curat”, organizatiile societatii civile au inclinat balanta in favoarea lui Traian Basescu, oferindu-i acestuia Presedintia. Si contribuind decisiv la venirea la putere a unei coalitii de partide, chiar daca formatiunea cu cei mai multi parlamentari a fost si este PSD.

            Ei bine, faptul ca, asa cum corect a sesizat Iliescu, cele mai active organizatii ale societatii civile din Romania intervin energic in politica, sprijinind in mod manifest si activ dreapta, i se datoreaza, in buna masura, domnului Soros. Care a investit imens in aceasta tara, sub forma unor burse si ajutoare substantiale acordate unor persoane si unor proiecte. In acest moment, indiscutabil, George Soros, desi traieste pe malul Potomacului si vine extrem de rar in Romania, are un cuvant greu de spus atunci cand se iau decizii cardinale. Decizii politice. El a castigat, nu numai in Romania, ci pe intreaga planeta, o batalie importanta. Dispune, in acest moment, de o forta fara egal care, daca o analizam in ansamblu, poate rivaliza cu succes cu orice partid politic din orice tara vizata, devenind chiar un concurent al statelor nationale.

            Si totusi, infailibilul George Soros a fost pacalit. Cel putin in Romania. Unde, fara sa vrea, s-a incarcat cu o coloana a cincea. Care ii poate scapa de sub control. Pentru ca, fara ca Soros sa stie, multi dintre beneficiarii romani ai generozitatii sale sunt fosti colaboratori ai securitatii. Voi reveni.

Comentarii inchise

 

            Nu este deloc exclus ca proiectul noului act normativ care a inflamat clasa politica, societatea civila, presa, referitor la controlul averilor demnitarilor sa fie picatura care umple paharul. In ceea ce o priveste pe Monica Macovei. Viitoarea Agentie Nationala de Integritate, asa cum este ea proiectata de catre ministrul Justitiei, a starnit o multitudine de reactii negative. I-au sarit in cap Monicai colegii din Guvern. Si au dat cu proiectul de pamant. Amanand, practic, o decizie. Dar, ceea ce este si mai semnificativ, au devenit extrem de caustice organizatiile cele mai importante ale societatii civile. Nu le enumar, pentru ca presa, inclusiv Ziarul ZIUA, consemneaza pe larg asemenea reactii. Chiar si acele ziare care au continuat sa o sustina pe Monica Macovei se pare ca au abandonat-o. Care este explicatia? A gresit Macovei? Sau viziunea ei revolutionara ii deranjeaza pe toti? De ce imi permit sa afirm ca acest membru al Cabinetului Tariceanu, adus in Executiv de presedintele Traian Basescu sub forma unei demonstratii spectaculoase a faptului ca, mai ales din aceasta zona, pot veni politicieni de exceptie, este in acest moment cu capul pe butuc?

            Am pretuit-o si inca o pretuiesc pe Monica Macovei. Pentru ceea ce a facut in zona societatii civile. Drama acestui personaj, cu o personalitate accentuata, este ca a trecut cu nonsalanta dintr-o lume in care era pregatita, unde demonstra profesionalism, bucurandu-se de credibilitate, intr-o alta lume pentru care este inapta. Eu unul pot fi un excelent jurnalist – nu afirm, prin aceasta, ca sunt – dar ma indoiesc ca voi putea conduce vreodata cum trebuie Ministerul Tineretului si Sportului. Sau Filarmonica Romana. Sau Spitalul Municipal Bucuresti. Sau Ministerul Justitiei. Acest principiu este universal valabil. In cazul Monicai Macovei, el se transforma intr-o demonstratie dureroasa. Nu numai pentru ea, ci si pentru tara. Realitatea este ca, bucurandu-se initial de o sustinere fara egal, de la Presedintie pana la Guvern, partidele din Coalitie, Parlament, presa, celelalte componente ale societatii civile si – extrem de important – institutiile europene cu care Macovei a colaborat in trecut, ea a reusit, in calitate de ministru al Justitiei, sa se izoleze atat de repede si intr-o atat de mare masura, incat am toate motivele sa cred ca, in curand, foarte curand, va capota. In finalul acestui editorial ma voi referi la cauze. Acum, insa, sa ne concentram asupra ultimului demers legislativ al Monicai Macovei.

            Proiectul la care ne referim exista, realizat si promovat chiar de societatea civila, din 2004. Dar nu a mai fost considerat bun de catre actualul ministru al Justitiei. Ramane un mister de ce, atata vreme cat Macovei nu este capabila sa explice motivul. Uniunea Europeana bate cu pumnul in masa si solicita, cum este si firesc, crearea unui mecanism de control al averilor demnitarilor. Care vizeaza circa 120.000 de persoane. Neprofitand, sub nici o forma, de existenta, inca din 2004, a unui asemenea proiect de act normativ, Monica Macovei a lasat sa treaca un an si jumatate pana cand a venit, din orgoliu sau din nu se stie ce alt motiv, cu un nou proiect. Pe care l-a trantit pe masa Guvernului fara ca, in prealabil, sa faca ceea ce solicita cu atata fervoare altora, atunci cand era o vajnica luptatoare civica. Adica sa-l prezinte spre dezbatere opiniei publice. Este o rusine: abia pe data de 6 ale acestei luni proiectul ei a fost pus pe site-ul Ministerului Justitiei. Ori l-a facut in pripa si a fost fortata de propriile ambitii si de timp, ori a incercat sa-l strecoare pe sest. Pe usa din dos. Sa ia Executivul pe nepregatite. Sa-l santajeze – oare a cata oara? – cu steguletul rosu al Justitiei si cu pericolul neaderarii. Proiectul lui Macovei a fost umplut de sange. Pentru ca este gandit nu cu capul, ci cu fundul. O asemenea lege nu ar fi nici functionala, daca ar trece prin Parlament, dar nici nu ar putea vreodata sa fie edictata. E, pur si simplu, un fiasco. Argumentele le pot gasi cititorii nu numai in ZIUA, ci in intreaga presa si pe posturile de televiziune.

            Dar eu ma intorc la Macovei. La un destin politic pe cat de dramatic, pe atat de scurt. Trei mi se par a fi cele mai importante pietre de moara ale unui dregator al Justitiei despre care nu ma sfiesc sa afirm ca este cel mai slab din intreaga istorie de dupa ’89. Prima este legea penala. Pe care a facut-o varza. Fortand o asumare a raspunderii Guvernului, dupa care au fost necesare sute de amendamente. Multe propuse chiar de ea. Caz nemaintalnit in istorie. A doua este promisiunea ferma, dar neonorata, precum ca in primavara acestui an marile probleme ale infrastructurii Justitiei romane vor fi rezolvate. Si este jale. Iar a treia si cea mai grea este ca – impardonabil pentru un ministru al Justitiei – Macovei, ca fost procuror in statul comunist, se razboieste pe fata cu judecatorii si avocatii. Dar nici procurorii nu sunt prea multumiti. Sfarsitul acestui trist episod legat de Justitia romana e aproape.

Comentarii inchise

 

            Semnalam ieri ca nu este deloc exclus, asa cum evolueaza raporturile politice, ca viitorul Guvern Tariceanu sa fie alcatuit din oameni de afaceri. Cel putin teoretic, daca este posibil sa existe un guvern politic sau un guvern de tehnocrati, poate functiona si un executiv alcatuit exclusiv sau dominat de oameni de afaceri. Numai ca legea interzice, in mod expres, acest lucru. Si atunci, fie legea trebuie schimbata, fie va fi generalizat un fenomen deja existent. Si anume, acela ca oamenii de afaceri sa recurga la o diversiune. Sa lase impresia ca renunta la managementul societatilor pe care le au in proprietate facand, insa, acest lucru si in continuare, dar pe ascuns. Pana la urma, in acest fel, gradul de transparenta in loc sa creasca, scade. Pe de alta parte, aratam ca nu exista nici un motiv ca, in perioade esentiale pentru cresterea economica a unei tari, oamenii cu experienta in acest domeniu sa-si lase temporar afacerile pentru a pune umarul la modernizarea statului. Exista o deosebire esentiala intre politicieni si politruci, pe care doresc sa o dezvolt in analiza de astazi.

            Daca in Justitia penala toti cetatenii trebuie sa se bucure de prezumtia de nevinovatie, iar cine incalca acest principiu, dincolo de caracterul antidemocratic al gestului sau de caracterul imbecil al rationamentului care il motiveaza, se poate face vinovat chiar de o infractiune, la fel putem spune ca oamenii politici si oamenii de afaceri, ca toti ceilalti cetateni, de altfel, trebuie sa se bucure de prezumtia bunei credinte. Cu alte cuvinte, nu am dreptul ca, in mod aprioric, sa-l suspectez pe un politician, indiferent din ce partid face parte, sau pe un om de afaceri care intra in politica precum ca urmareste scopuri incorecte. Daca admitem ca rationamentul de mai sus este corect, atunci nu exista absolut nici un impediment ca oamenii de afaceri, cu intreaga lor experienta, sa aiba acces atat in Parlament, cat si in structurile administratiei publice centrale sau locale. Evident, cu conditia ca in perioada respectiva sa-si incredinteze, in mod corect, afacerile pe mana altor manageri. Prezumtia de buna credinta se va traduce in sensul ca vom admite ca respectivii oameni de afaceri se vor dedica efectiv vietii politice, reformei, dezvoltarii dinamice a economiei romanesti si ca nu-si vor utiliza puterea incredintata de populatie pentru a-si mari incorect profitul firmelor unde sunt proprietari. In detrimentul concurentei. Si, pana la urma, chiar al Romaniei, care nu trebuie sa se indrepte in directia unui sistem oligarhic. Iar daca asa stau lucrurile, in ciuda prezumtiei de buna credinta, societatea ar trebui sa stea cu ochii pe acesti oameni de afaceri, pentru a verifica daca nu cumva incalca, totusi, regula jocului.

            In majoritatea statelor Uniunii Europene, puterea este exercitata, in general, de oameni care provin din lumea afacerilor, iar multi dintre acestia, dupa un timp, se reintorc in marile companii de unde au provenit. Si nimeni nu se mira ca asa stau lucrurile. Si nimeni nu se opune unei asemenea translatii, pentru ca ea este cat se poate de fireasca. Nu avem decat 16 ani de la punctul de start. De cand incet, incet si cu mare dificultate a fost construita in Romania o economie de piata. Cei mai intreprinzatori romani au devenit patroni de firme. Au dobandit, treptat, o valoroasa experienta manageriala. Multi dintre ei stiu, in acest moment, mai bine decat altii, ce trebuie facut pentru dinamizarea economiei romanesti. Desi acestia au devenit oameni cu o buna stare materiala, unii chiar bogati, nu se poate vorbi in Romania de o a doua, o a treia sau o a patra generatie de oameni avuti. Asa ca este exclus ca cineva sa-si poata permite, avand o avere in spate, sa faca politica doar de dragul politicii. Adica nu numai profesionist, ci si onest. Si sa cunoasca si sa reprezinte, in acelasi timp, interesele legitime ale mediului de afaceri. Din aceasta perspectiva, este absurda impartirea elitei romanesti in elita culturala, de afaceri si politica. Cu linii clare de demarcatie. Ca si cand ar putea exista trei rezervatii, in mijlocul unei populatii inca debusolata.

            Un fenomen mai grav si mai pagubos decat coruptia este amatorismul in politica. Pentru ca el este vecin cu aventurismul. Si pregateste esecul si falimentul. In general, cei care cred ca pot reprezenta bine interesele celorlalti, fiind insa lipsiti de experienta data de o competitie la varf in domeniul managerial, sunt simpli politruci. Activisti de partid. La fel cum erau activistii PCR. Cu nimic mai presus. Chiar daca vor, ei nu pot reprezenta, in bune conditii, interesele unei populatii care doreste sa traiasca mai bine. Si care nu poate trai mai bine daca economia nu zbarnaie. Iar politicienii adevarati sunt cei care au o experienta reala in lumea competitiei, pe care doresc si pot sa o aplice si sa o potenteze la nivelul Parlamentului sau al administratiei centrale si locale.

            Remanierea guvernamentala este posibil sa conduca la recunoasterea si legiferarea de facto a existentei, la putere, la nivelul Executivului, a grupurilor de interese. Sa speram, legitime.

Comentarii inchise

 

            Experienta guvernarii Tariceanu, care intr-o oarecare masura a oficializat practici ascunse ale guvernarilor anterioare, precum si framantarile legate de remaniere demonstreaza ca in Romania, este cat se poate de posibil ca, in scurt timp, un mit pe care il admiteau chiar si cei care nu credeau in el este pe cale de a fi spulberat. Si anume, cel al separarii totale intre politicieni si oameni de afaceri. Principiul a fost enuntat pe vremea cand liberalii, condusi de Valeriu Stoica si de Mona Musca, se aflau in opozitie. Apoi, a fost molfait in cateva seminarii si mese rotunde organizate de acest partid. Dupa aceea, pe fondul campaniei uteciste anticoruptie, s-a transformat in lege. Culmea este ca initiatorul din opozitie al acestui important demers, cu multiple consecinte in evolutia din ultimii ani a Romaniei, este tocmai Partidul Liberal, in interiorul caruia sunt grupati numerosi oameni de afaceri. Ei au fost sustinuti, culmea, chiar de PSD, aflat intr-o situatie asemanatoare. Eu cred ca, in acest moment, exista nu numai perspectiva, ci chiar toate sansele ca nodul gordian sa fie taiat. Ca aceasta regula sa fie ingropata. Pentru a admite o noua realitate. Si anume ca, daca este posibil un guvern alcatuit numai din politicieni sau numai din tehnocrati, la fel de posibila este si existenta unui executiv compus din oameni de afaceri deveniti politicieni. Este rau sau este bine? Analizand acest fenomen in Romania, ne putem sau nu raporta la realitatile din alte state democratice europene?

            Nu voi utiliza, pentru a-mi sustine demonstratia, decat un singur nume, dintre cele de care m-as putea folosi, de om de afaceri bagat pana in gat in politica. Atat de adanc, incat s-ar putea chiar afirma ca si l-a rupt. Este vorba de George Copos. Spuneam, intr-o analiza anterioara, ca acesta a facut o grava eroare atunci cand a decis sa devina vice-prim ministru. De ce? Pentru ca unde-i lege nu-i tocmeala. Pentru ca la data la care s-a intamplat acest lucru, ca si acum, Parlamentul hotarase ca un om de afaceri este pur si simplu incompatibil cu o functie politica, fie aleasa, fie numita. In forumul legislativ ori in administratia publica, centrala sau locala. Conform acestei reguli, devenita litera de lege, chiar daca nu savarsesti nimic necinstit, incorect ori imoral in calitate de demnitar, tot esti vinovat daca esti om de afaceri. Ceea ce i-a determinat, le reamintesc cititorilor, pe unii parlamentari – foarte putini, de altfel – sa demisioneze atunci cand a fost lansat acest act normativ si pe cei mai multi dintre oamenii de afaceri sa recurga la o diversiune: sa incerce, pe toate caile, sa lase impresia ca si-au abandonat afacerile. Pe mana rudelor mai indepartate, a soferului sau a vecinului. In realitate, acestia au trait, fortati de actul normativ, dar si de propriul sistem „etic”, intr-o duplicitate vinovata. Afacerile au coexistat bine-mersi in subteran cu politica. Ascuns fiind acest mariaj, devenit un caz de bigamie, au iesit si mai putin la suprafata incompatibilitatile reale. Ma refer la conflictul de interese. Ma refer la acele situatii, atat de numeroase, in care omul politic, in Parlament sau in Executiv, a impus o serie de masuri nu pentru a impulsiona mediul de afaceri, in general, ci pentru a castiga, personal, mai multi bani. Pentru a mari profitul propriilor firme. Uneori, in mod manifest in dauna concurentei. In realitate, cred in mod sincer ca George Copos nu a gresit atat de mult fiindca, in calitate de om de afaceri, a decis sa devina jucator si in marea politica, ci a gresit in acele situatii in care a fortat, pe diverse cai, adoptarea unor decizii care i-au adus lui personal si afacerilor lui un spor nemeritat de profit. Dar la alte exemple nu ma voi mai referi. Pentru ca, furat de pitorescul unor personaje, mi-as abandona pe drum ideea.

            Este limpede ca ne indreptam catre o formula guvernamentala plasata in afara legii. Dar nu si in afara logicii. De aceea, inainte de a lasa sa cada securea justitiei populare, ar fi bine sa nu incercam sa siluim logica. Ci, dimpotriva. Sa facem efortul sa intelegem procesele reale din Romania reala. In editorialul de maine voi raspunde la unele din intrebarile de mai sus. Dar nu inainte de a face o distinctie obligatorie. Cea intre politicieni si politruci. Si tot in editorialul de maine voi vorbi despre obligatoria prezumtie de buna-credinta pe care trebuie sa le-o acordam oamenilor de afaceri. Ca, de altfel, si politicienilor.

Comentarii inchise

 

            O noua ofensiva, menita a-l demoniza pe patronul roman de presa, o lanseaza, deloc intamplator, Ovidiu Nahoi in Evenimentul Zilei. Un ziar care, vezi Doamne, iese de sub incidenta unor influente nefaste prin simplul fapt ca patronul, domnul Ringier, nu este bastinas. Ci locuitor al Tarii Cantoanelor. Editorialul pe care l-am publicat sambata se incheia cu cateva intrebari la care incerc sa raspund astazi. Cine sunt cozile de topor ale puterii? In ce consta coloana a cincea strecurata in presa, la care fac referire? In ce context apar mogulii, numiti si oligarhi, si daca ei sunt sau nu legitimi?

            Sub Administratia Nastase, intr-una dintre vizitele la Bucuresti ale domnului Ringier, astazi patron si al Evenimentului Zilei, printre multe alte publicatii ale trustului sau media din Romania, acesta a solicitat si a beneficiat de o intalnire cu primul-ministru. Pe care astazi cotidianul la care m-am referit il calca in picioare. Nu s-au discutat nici chestiuni de interes european, nici mari probleme de principiu si nici nu a fost aleasa o tema generoasa, sa spunem legata de integrarea euroatlantica a tarii noastre. Dimpotriva, Ringier, om cu picioarele pe pamant, s-a intalnit cu Adrian Nastase pentru o chestiune mult mai prozaica. In plin scandal al adoptiilor, cand baroneasa Nicholson dadea cu noi de pamant si, practic, procedurile de infiere erau inghetate in mod oficial, Ringier i-a solicitat premierului roman nici mai mult, nici mai putin decat un copil. Generos ca intotdeauna, Nastase s-a prezentat cu ofertele. Din care domnul Ringier, care nu este nici mogul de presa, nici oligarh, pentru ca nu a avut ghinionul sa se nasca pe malul Dambovitei, ci altundeva, in Tara Cantoanelor, a putut alege una. Reprezentantii din media romaneasca ai imperiului sau financiar, aflati de fata, nu au suflat un cuvant. Si nu sufla nici in prezent. Desi, vezi Doamne, redactiile lui Ringier, pentru ca acesta nu este roman, sunt libere suta la suta in raport cu patronul. Iata o buna demonstratie. Daca va mai fi nevoie, voi oferi si altele. Dar aceasta este o chestiune de principiu. Pana si o persoana care sufera de orbul gainii isi da seama ca oamenii, patroni sau slujbasi de presa, trebuie judecati cu aceleasi unitati de masura. Ceea ce poate Ringier, poate si Popescu. Iar ceea ce nu poate Popescu, nu poate nici Ringier. Asta intr-o lume, alta decat a capetelor tuguiate. Adevarul este ca, intotdeauna in ultimii 16 ani, de cand ne caznim sa edificam o presa cat mai puternica si mai independenta, puterea, indiferent in mana cui a fost, a beneficiat de un numar considerabil de cozi de topor printre jurnalisti. Uneori, asemenea cozi de topor au trecut din mana in mana. Au slujit cu ardoare mai multor stapani succesivi, chiar daca intre acestia au fost relatii antagonice. Alteori, cozile de topor au fost consecvente, asteptand cu rabdare sa se intoarca stapanii la putere pentru a-i apara, lovindu-si colegii. Existenta acestora este nociva si periculoasa. Pentru ca a facut ca presa sa fie mai slaba. Si, de fiecare data cand organizatiile jurnalistilor au avut solicitari intemeiate, legate de imbunatatirea mediului de afaceri din presa, puterea, contrainteresata de intarirea independentei presei, a contracarat indirect asemenea demersuri, utilizand cozile de topor care s-au constituit, astfel, intr-o adevarata coloana a cincea. S-a spus ca ziaristii cersesc pomeni de la stat. Si nu este nimic mai fals. Opinia publica trebuie sa stie ca libera circulatie a informatiilor nu este proprietatea noastra, ci este un bun al tuturor cetatenilor. Iar acestia sunt reprezentati de stat. Iar statul de guverne. Si guvernele sunt cele care au datoria sa faca pe dracu-n patru, indiferent de costuri, pentru ca presa sa fie libera si independenta. Ceea ce se intampla in intreg spatiul UE. Presa nu trebuie sa sufere, in mod generalizat, in plan financiar. Chiar in conditii concurentiale. In cele de mai sus, poate fi identificata una dintre explicatiile realitatii ca in Romania presa este saraca. Iar casele de presa au mari dificultati sa reziste pe piata si sa se dezvolte pana la un nivel cu adevarat european.

            Dar alegatiile lui Ovidiu Nahoi din Evenimentul Zilei sunt false si vinovate si dintr-o alta perspectiva. Atunci cand spune ca nici unul dintre intemeietorii monumentelor presei nu a creat institutii media care sa reziste. In realitate, tot ceea ce domnia-sa citeaza a rezistat. Si ZIUA, si Romania Libera, si Adevarul, si Academia Catavencu. Si pentru ca ii numeste, alaturi de subsemnatul si pe Bacanu, si pe Cristoiu, si pe Nistorescu, ii atrag atentia, cu tot respectul cuvenit, ca si Evenimetnul Zilei este o institutie media care rezista. Cu sau fara Ringier. Cu sau fara Nahoi. Slava Domnului!

            Daca tinem neaparat sa le lipim o eticheta unor patroni de presa, pe mine personal nu ma deranjeaza sa le spunem moguli ori oligarhi. Cu o singura conditie: sa le spunem la fel. Si unora, si altora. Cu ce sunt mai putini merituosi, in calitate de intemeietori de trusturi de presa, Adrian Sarbu ori Dan Voiculescu decat Ringier?

            In definitiv, au facut acelasi lucru. Au pus banii, au angajat si au platit ziaristi pentru a face presa.

Comentarii inchise

Presa oligarhilor   iunie 3rd, 2006

 

            Ovidiu Nahoi, in Evenimentul Zilei, ca si in alte ocazii, isi dedica subiectul demersului sau jurnalistic soartei ziaristilor din Romania, altii decat cei de la ziarul la care lucreaza. Dar tema lansata de el joi este incitanta. Si anume, modul in care oligarhii autohtoni isi adjudeca presa independenta. Si, pentru a-si duce demonstratia acolo unde doreste, si anume ca nu avem in Romania institutii de media solide – evident, nu includem in aceasta categorie si Evenimentul Zilei – el lanseaza urmatoarea alegatie: „niciunul dintre intemeietorii monumentelor presei, de la inceputul anilor ’90 – Cristoiu, Rosca Stanescu, Nistorescu, grupurile fondatorilor de la Adevarul si de la Romania Libera, inventatorii Academiei Catavencu etc, etc – nu a reusit sa construiasca macar o institutie media capabila sa reziste unor preluari mai mult sau mai putin ostile”. Nu imi dau seama daca afirmatia de mai sus contine sau nu si o incarcatura ironica. Dar, fara doar si poate, ea poate fi o provocare pentru un dialog serios. Este sau nu presa noastra una de tip oligarhic? Cat de liberi suntem in exercitarea profesiunii?

            Nu ma voi referi la statutul publicatiei de la inaltimea careia isi permite Ovidiu Nahoi sa emita judecati referitoare la celelalte jurnale. Care nu apartin trustului Ringier. Ca si cand Ringier nu ar fi si el un mogul de presa. Mult mai puternic decat cei autohtoni. Intre acestia din urma, cei numiti de Nahoi sunt Dan Voiculescu, Adrian Sarbu si Sorin Ovidiu Vantu. Ce este real si ce nu in afirmatia de mai sus?

            Incepand din 22 decembrie 1989, avem o noua presa in Romania. Fundamental diferita de presa controlata de Partidul Comunist. La inceput era inevitabil ca, dincolo de entuziasmul generat de explozia acestui nou univers al libertatii de expresie, presa romana sa se caracterizeze si prin mult amatorism. Dintre profesionistii de presa existenti la momentul zero, din decembrie ’89, foarte putini s-au afirmat cu adevarat in momentul in care a fost declansata o competitie libera. Cei mai multi au clacat. Si mai putini, insa, sunt cei care au fost capabili nu numai sa se impuna ca niste voci puternice, ci si sa construiasca institutii media. A fost o lupta cumplit de grea, dar de o frumusete fara seaman. Pentru ca, cel putin aparent, totul a fost realizat din nimic. In general, cu redactii constituite din studenti sau chiar elevi care acum, dupa 16 ani, au devenit vedete indiscutabile ale presei scrise si audiovizuale din Romania. Acesti oameni au invatat meseria de jurnalist din mers. Si in mare viteza. De aici si inerentele poticneli, in materie de profesionalism. Nu a existat nici un moment in care presa, centrala si locala, asa cum este ea, cu punctele forte, dar si cu cele vulnerabile, sa nu se fi aflat in avangarda modernizarii Romaniei. Intr-o continua batalie, nu numai cu ceea ce trebuia demontat pentru a lasa loc noilor constructii de institutii democratice, ci si, sau mai ales, cu politicienii. In special cu cei aflati la guvernare. Sau grupati in jurul institutiei prezidentiale. Presa cu adevarat libera, dincolo de necontenita lupta impotriva coruptiei, care si ea este, in primul rand, de natura politica, a cenzurat, cenzureaza si va cenzura intotdeauna puterea. Indiferent cum se cheama ea: Iliescu, Constantinescu, Basescu; sau Roman, Stolojan, Vacaroiu, Ciorbea, Vasile, Isarescu, Nastase, Tariceanu. La randul ei, presa obedienta a actionat si actioneaza si astazi pe dos. Atacand opozitia. Din perspectiva intereselor puterii. Cei mai cunoscuti si apreciati jurnalisti romani fac parte din prima categorie. Frustratii, ratatii, din a doua. Intre unii si altii, sub diverse pretexte, are loc un dialog polemic. Explicit sau subinteles. Civilizat sau vehement. Si acum, sa revin la titlu.

            Timp de 16 ani, in toate organizatiile de presa din care am facut parte am incercat sa impun ideea ca unul dintre criteriile esentiale de performanta ale presei romane este cel economic, pe langa criteriul de profesionalism, de moralitate, de curaj. Pe masura precaritatii standardelor de civilizatie ale unei tari in tranzitie, iesita dintr-o groapa a istoriei, cum este Romania, era indispensabil sa fie adoptate, inca de la inceput, o serie de reglementari de natura a stimula mediul de afaceri din presa. Cu alte cuvinte, ar fi trebuit insusite cele mai generoase reguli de acest fel din Europa. Ele se refera la nenumaratele facilitati, inclusiv legate de finantare – atentie, nu la pomeni sau trocuri electorale – pe care statele le acorda caselor de presa. Pentru a stimula, pentru a facilita libera circulatie a informatiilor. In beneficiul cui? Al propriilor cetateni. Si in nici un caz al unor grupuri de politicieni. Sau de interese nelegitime. La noi, rezistenta clasei politice, a celor care s-au succedat la putere, a fost, din aceasta perspectiva, consecventa, neinduplecata. Teribila, chiar. Pentru ca politicienii doreau si doresc si astazi o presa incapabila sa realizeze profituri suficient de mari pentru a se autopropulsa in competitie cu marea presa europeana. Cine au fost cozile de topor ale puterii? Cine e coloana a cincea strecurata in presa? In ce context au aparut mogulii? Sau asa-zisii oligarhi? Si ce vor ei? Voi incerca sa raspund in continuare la toate aceste intrebari in editia noastra de luni.

Comentarii inchise

 

            Iata un veritabil amestec toxic. Si care poate deveni exploziv. Unui magistrat nu ii este permis, sub nici o forma, un comportament de jurnalist, iar jurnalistul nu are voie sa se transforme in judecator. Presa nu opereaza cu probe in sensul dreptului penal. Iar Justitia nu poate opera cu comentarii de presa, ci este silita, prin Constitutie si intreg edificiul legislativ, sa se inscrie strict in limitele Codului de Procedura Penala. Caci la cazuri penale am de gand sa ma refer. Si chiar atunci cand nefericita combinatie, intr-una dintre cele doua variante, nu devine exploziva, ea este, cu siguranta, compromitatoare in final atat pentru Justitie, cat si pentru presa. Fiindca populatia sfarseste prin a nu mai avea incredere nici in magistrati, dar nici in jurnalisti. Iar institutiile europene, prin a ne arata, la infinit, stegulete rosii. Dupa aceasta introducere, in care mai precizez doar ca, de data aceasta, cand utilizez termenul de magistrati, o fac in sens, hai sa-i spunem literar, incluzand in aceasta categorie, alaturi de judecatori, si pe procurori, ma voi referi la cateva exemple pentru a fi cat mai explicit.

            Ovidiu Tender este tinut in arest, inca 30 de zile, prin incalcarea grava a procedurii penale. E dovedit ca asa stau lucrurile. Si, intr-o buna zi, acest adevar va deveni evident. Si va fi consemnat de Justitia europeana. Iar romanii vor plati pentru acest abuz. Dar de ce cunoscutul si controversatul om de afaceri se afla in aceasta situatie? Pentru ca unii procurori si unii magistrati – el a avut ghinionul de a se confrunta cu asemenea persoane – sunt neprofesionisti. Slaba lor pregatire juridica ii face vulnerabili fie indicatiilor politice, fie influentelor de alta natura. Iar presa este, in mod obiectiv, unul din cele mai puternice instrumente de influenta. Nu cred ca ziarul ZIUA, care a publicat numeroase dezvaluiri de natura jurnalistica despre Ovidiu Tender, a incercat sa se substituie aparatului Justitiei. Noi am oferit doar informatii de presa. Credem ca ele au fost verificate. Dar o informatie de presa autentica nu se poate transforma instantaneu in proba juridica. O informatie, in paranteza fie spus, poate fi scandaloasa, poate indica posibilitatea unor tranzactii profund imorale sau chiar ilegale, dar, in baza ei, este inadmisibil ca unele persoane sa fie anchetate si private de libertate, fara respectarea, cu buna credinta si profesionalism, a tuturor procedurilor. Care, intre altele, garanteaza si o serie intreaga de drepturi ale celui anchetat ori judecat. Noi nu ne facem o vina pentru ceea ce i se intampla lui Tender, pentru ca niciodata nu am afirmat in ZIUA ca detinem probe juridice, de natura penala, impotriva omului de afaceri si nici ca el ar trebui anchetat si judecat in stare de arest. Si nici in alte situatii nu am procedat astfel. Este cat se poate de normal gestul lui George Copos de a-si da demisia. El a gresit din capul locului, atunci cand a amestecat afacerile cu politica. El nu avea ce cauta in Guvern. Iar greseala trebuie impartita cu Partidul Conservator, care stia ca, in acest fel, este incalcata nu numai o lege, ci este terfelit un cod de conduita pe care, cel putin declarativ, si l-a asumat acest partid. Si au gresit grav si liderii Aliantei DA. Care au acceptat aceasta stare de lucruri. Acest pacat initial al conflictului de interese. Dezvaluirile despre combinatiile dintre George Copos si Loteria Romana le-a facut tot ziarul ZIUA. Si am fost calomniati pentru acest lucru. Motiv pentru care i-am dat in judecata pe Dan Voiculescu si pe fostul vicepremier. Dar nu am afirmat niciodata ca detinem probe conform carora George Copos a savarsit fapte penale. Sau ca ar trebui arestat. Asta, insa, observam ca este practica altor jurnale. A altor colegi din presa.

            Ziaristii care se cred magistrati nu numai ca dau verdicte. Ei incearca, efectiv, sa influenteze Justitia. Cititorii ii pot identifica cu usurinta pe cei care pretind ca fac dezvaluiri „din surse judiciare”. Sau din „surse ale Parchetului”. Iar asa-zisele dezvaluiri vin la tanc. In ziua sau in preziua in care se judeca un caz mai dificil. Ei incearca astfel sa dea verdicte in locul instantei. Daca nimeresc procurori sau judecatori slab pregatiti profesional, influentabili, atunci ziaristii magistrati chiar reusesc. Numai ca, astfel, actul de justitie, ca si cel de presa sunt grav alterate. Dar cum pot fi denumiti acei procurori sau acei judecatori care devin surse de informatii pentru unele jurnale si pentru unii jurnalisti? De informatii la confidentialitatea carora ar trebui sa vegheze? Ei sunt magistrati care se cred jurnalisti. Pentru ca sunt prea slabi profesional pentru a fi pur si simplu magistrati.

            Cititorul de presa scrisa este mai destept decat ne imaginam noi. Sunt sigur ca este suficient ca cetatenii sa faca o simpla relatie de corespondenta intre anumite articole si anumite verdicte ori intre momentul in care apare o asa-zisa dezvaluire si momentul in care, in instanta, e judecata o cauza, pentru a intelege cine incalca regulile jocului. Sa ne uitam fie si numai in presa de azi. Mai grav este, insa, cand si unii, si altii sunt dirijati politic. Transformandu-se in marionetele unora.

Comentarii inchise