Tariceanu nu se preda   octombrie 31st, 2008

 

            Lovit din toate directiile, cum de altfel era de asteptat, si sub amenintarea unei motiuni de cenzura, emanatie a unitatii de monolit PD-L – PRM, Guvernul Tariceanu 2 rezista. La o prima analiza, explicatia este de o simplitate uluitoare. PSD si PD-L se bat pentru ocuparea primei pozitii, niciuna dintre cele doua formatiuni nefiind, in fond, interesata sa darame Guvernul. La o analiza mai aprofundata, insa, si explicatia devine mai subtila. Si poate lasa loc la surprize de mari proportii. Exista numai doua certitudini. Ca, pana la sorocul alegerilor, liberalii incearca cu orice chip nu numai sa reziste la putere, ci si sa-si promoveze politica pana la capat. Inclusiv in ceea ce priveste cresterile salariale. Si, in al doilea rand, este adevarul demonstrat istoric ca nimeni nu poate ramane vesnic la putere. Alegerile vor aduce pe scena politica romaneasca o alta prima vioara decat PNL.

            Alianta PD-L – PRM, de neimaginat in urma cu cateva luni, a devenit, gratie strategiei politice promovate de Traian Basescu, o forta politica de temut. Cel putin pana la alegeri, interval de timp in care PRM continua sa ocupe o pozitie importanta in topul partidelor parlamentare. Dispunand, prin urmare, de substantiale voturi. Nu este deloc exclus sa asistam chiar la lansarea proiectului unei viitoare Aliante DA, alcatuita de cele doua partide. Hibridul este continut, de altfel, in formula unificarii intr-un singur partid a democratilor si aripioarei Stolojan desprinsa din PNL. Dar ce va fi, vom afla curand. Ce este, stim deja. Cele doua partide au decis sa initieze, printr-o motiune de cenzura, procedurile pentru demiterea Guvernului Tariceanu. Motivul invocat este faptul ca premierul refuza sa se conformeze hotararii Parlamentului, deciziei Curtii Constitutionale si vointei politice a presedintelui Traian Basescu, in ceea ce priveste cresterea cu 50 la suta a salariilor profesorilor. O lege initiata chiar de catre PSD, pe care Executivul o infrange pe calea unei ordonante de urgenta. Dar PSD anunta, prin cea mai autorizata voce a sa, cea a presedintelui Mircea Geoana, ca refuza sa sustina demersul initiat de PD-L plus PRM vizand daramarea Guvernului. Chiar daca pretextul este umilirea proiectului socio-profesional si legislativ asumat si dus la bun sfarsit de PSD. Ciudat, nu? Oare la ce concluzie am putea ajunge, alta decat faptul ca PSD doreste ca Guvernul Tariceanu sa-si duca mandatul pana la capat? Asa este. Dar de ce? De dragul stabilitatii politice? Fiindca PSD se teme de nestavilirea actualei avalanse de revendicari salariale, in conditiile in care profesorii ar fi satisfacuti? Sau explicatia este ca PSD nu doreste sa ajute PD-L si PRM intr-un demers in urma caruia cele doua partide ar fi mult mai avantajate? Sau PSD, pe val electoral fiind, se teme ca, prin daramarea Guvernului, alegerile ar fi, inevitabil, amanate? Si doreste, cu alte cuvinte, sa vina mai repede la putere? Iata cat de complicata este situatia atunci cand incepem s-o analizam si prin alte argumente decat cele de tip binar.

            Eu cred ca Guvernul Tariceanu este decis sa nu se predea. Si ca are toate sansele sa-si duca mandatul pana la capat. Mai cred ca profesorii nu-si vor vedea, sub acest mandat guvernamental, visul cu ochii. Si este un mare semn de intrebare daca viitorul guvern, indiferent cine il va alcatui, va pune in aplicare legea initiata de PSD, validata de Curtea Constitutionala si promulgata de presedinte. Motivul este ca abia atunci si celelalte categorii socio-profesionale ar fi motivate sa bata cu pumnul in masa, solicitand mariri salariale la fel de substantiale. Ceea ce ar subrezi, in scurt timp, orice Executiv instalat la Palatul Victoria. Si daca asa este, atunci este greu de presupus ca, sub guvernarea Tariceanu 2, demonstratiile si grevele generale vor fi recompensate cat de cat substantial.

            Dar daca PSD face joc de picioare? Daca va sprijini, totusi, motiunea de cenzura? Cand a anuntat ca darama Guvernul, acest partid a procedat invers. Nu ar fi posibil si acum? Ar fi o surpriza de mari proportii.

Comentarii inchise

Sinucigasii de la PSD   octombrie 28th, 2008

 

            Promulgarea de catre presedintele Traian Basescu a legii prin care profesorilor le cresc salariile cu 50 la suta declanseaza un interesant proces politic. Nu ma voi opri acum asupra analizei modului in care presedintele Romaniei a transformat aceasta carte a promulgarii intr-o noua rafuiala cu Tariceanu.

            Desi, sub aspect psihologic, este interesant de urmarit modul in care seful statului a reactionat. Generand, in prealabil, un mare taraboi al Loganurilor si al salariilor exagerate existente in unele institutii publice si asteptand apoi pana in ultima secunda pentru a promulga legea. Dupa ce ii daduse de inteles premierului ca va face exact pe dos. Fenomenul la care ma voi referi in continuare, in substanta sa, este mai important. Pentru ca, dincolo de culisele razboiului Basescu-Tariceanu, a fost declansat acum un proces ireversibil, la capatul caruia – vrea, nu vrea – viitorul Guvern va trebui sa scoata din foc niste castane extrem de incinse. Iar viitorul Guvern, culmea, este probabil PSD. Adica, chiar al initiatorului legii prin care se declanseaza o reactie in lant a revendicarilor sindicale. Care, inevitabil, va genera inflatie. Sa fie succesul de acum al PSD, legat de adoptarea si promulgarea legii, o miscare sinucigasa pe termen mediu? Si oare stiu conducatorii acestui partid in ce ghiveci au intrat? Nu cumva Traian Basescu, promulgand legea, se relanseaza in campania anti-PSD, lovind in moalele capului viitorul Guvern? Sa fie cele doua afirmatii de mai sus explicatia refuzului lui Tariceanu de a demisiona?

            In mod normal, dupa ce a suferit un afront politic de asemenea proportii, PNL ar trebui sa paraseasca onorabil scena puterii. Cu fruntea sus. Afirmand raspicat ca a asigurat aproape patru ani o buna guvernare, care a avut drept consecinta o economie printre cele mai dinamice din Europa, bugete excedentare, reducerea semnificativa a inflatiei si mariri fara precedent atat ale pensiilor, cat si ale salariilor. Tariceanu ar putea declara ca nu accepta sa se faca, sub nicio forma, complicele celor care, din motive pur electorale, initiaza masuri populiste care pot arunca bugetul Romaniei in aer si crea mari dezechilibre. Este adevarat ca, in fata unui asemenea discurs, adversarii politici au gata pregatite cateva replici plauzibile dar iesirea din scena a liberalilor ar putea fi, totusi, triumfala. Si castigatoare, pe termen lung. Dar Tariceanu nu doreste nici sa-si prezinte demisia si nici sa se lase demis prin asumarea raspunderii. De ce? Pentru ca – presupun eu – el a luat in calcul un alt tip de rationament. Face acum suficienta galagie si opozitie fata de marirea lefurilor profesorilor, in ideea ca pozitia sa politica se va imprima in memoria colectiva astfel incat, atunci cand va veni ziua socotelilor, PSD va fi pus la zid, in timp ce PNL va castiga in credibilitate. Cand se va intampla acest lucru? La inceputul anului urmator. Intre timp, reactia in lant se va fi declansat. Toate centralele sindicale sunt lansate in cursa cresterilor salariale, iar viitorul Guvern, presupus a fi al PSD, va trebui sa arate consecventa in raport cu legea pe care tocmai a promovat-o. Asta daca Guvernul Tariceanu va rezista, totusi, formidabilei presiuni sindicale. Si ce va urma? Sub aspect economic, o catastrofa. Care poate sfarsi printr-o apocalipsa politica pentru PSD. Si asta pe fondul crizei globale, care nu poate decat sa agraveze lucrurile. Este posibil ca PSD, singur sau cu UDMR sau chiar cu PD-L, sa aiba viata scurta la guvernare. Iar liberalii, in aceste conditii, este posibil sa refuze sub orice forma participarea la un guvern de coalitie. Tocmai pentru a nu suporta costurile degringoladei economice.

            Daca nici PD-L, nici PNL nu vor accepta o coalitie cu PSD, atunci presedintele Traian Basescu isi vede visul implinit. Fie va accepta un guvern PSD minoritar, subred si cu bugetul aruncat in aer pe propria mana, fie va putea manevra, in fine, pentru o refacere a Aliantei DA. Si intr-un caz si in altul, i se redeschid sansele pentru un nou mandat. Totusi, pentru PNL, se intrevad premizele unei glorioase opozitii.

Comentarii inchise

Coruptie programata   octombrie 23rd, 2008

 

            Drumul spre iad este pavat cu bune intentii. Am vazut cum. In cazul alegerilor din acest an pentru Parla­men­tul Roma­niei. Uriasele sume de bani pe care candidatii trebuie sa le cheltuiasca pentru a fi alesi se vor duce, in cea mai ma­re parte, in buzunarul alegatorilor. Sub forma de mita. Pungi si pachete mai mici sau mai mari. Cu fotografia can­di­datului pe ele. Iar romanul va alege. In functie de consistenta.

            Cei care vor intra in Parlament vor trebui sa stea acolo o suta de ani si sa economiseasca banii la sange pentru a putea returna datoriile pe care le vor face acum. Intre 50.000 si 300.000 euro. Dar mandatul dureaza doar patru ani. Ceea ce inseamna ca fie nu-si platesc datoriile la banci, la cunoscuti ori la oameni de afaceri interesati si urmeaza sa-si traga un glont in cap, fie deputatii si senatorii viitorului Parlament vor fi nevoiti sa savarseasca acte grave de coruptie. Am vazut, ieri, ca de la aceasta regula pot face exceptie maximum 50 de parlamentari, dintr-un total de 465. Deci coruptie programata.

            Cum s-a ajuns aici? In ce masura, in situatia pe care o studiem, se potriveste afirmatia ca drumul spre iad este pavat cu bune intentii? Observand, pe buna dreptate, ca reforma clasei politice se desfasoara cu mare dificultate, ca mandat dupa mandat atat Camera Deputatilor, cat si Senatul seamana mai degraba cu scene de teatru caragialesc decat cu un spatiu de creatie legislativa, unii lideri politici, unii ziaristi si unii reprezentanti ai societatii civile au lansat, in urma cu mai multi ani, cu mult aplomb, teza conform careia solutia este schimbarea sistemului de vot. Deci nu in baza unor liste elaborate si promovate de conducerea partidelor, ci prin alegerea directa a fiecarei persoane.

            Incet-incet, sistemul de vot uninominal si-a croit drum in con­stiinta publica. Si, iata, acum se afla la inceput de cariera. O poveste trista. Dramatica. Socanta. Pentru ca, inainte cu doua-trei luni sa avem un nou Parlament, stim cu certitudine ca acesta va fi mai rau decat prece­dentele. Deznodamantul sistemului de vot uninominal este ca puterea de la centru se deplaseaza, in mod decisiv, in comunitatile locale. Noul mecanism consacra suprematia absoluta a primarilor, consilierilor locali si presedintilor consiliilor judetene. Dar nu acest tip de schimbare este raul la care ma refeream. In definitiv, poate e chiar bine ca, in meca­nismul centralismului demo­cratic, sa facem sa gliseze fundita de sus in jos. Spre baza. Acolo unde oame­nii se confrunta cu probleme reale. Si unde este mai putina demagogie. Raul cel mai mare este ca alegerile presupun un pret fara precedent caruia nu pot sa-i faca fata decat cei care sunt deja corupti si cei care sunt decisi sa devina, in viitor, corupti. Minus, sa zicem, maximum 50 de persoane. Exceptii care confirma regula. Si chiar acum avem oglinda viitorului Parlament. Pentru ca-i cunoastem pe candidati. Stim cine sunt si ce le poate pielea. De unde vin si ce scrie in fisa lor morala si psihologica. Si in declaratia de avere. Si ce constatam? Ca, indiferent care vor fi cei alesi din oferta politica pe care partidele au batut-o in cuie, nu vom avea parla­mentari mai frumosi, mai destepti, mai curati si mai uscati decat in trecut. Dimpotriva.

            Este o terapie de soc pe invers. Alergam in galop spre mai rau. Si nu stiu daca mai avem capacitatea sa ne intoarcem, in ultimul moment, din drum. Si sa oprim monumentala prostie. Alegand raul cel mai mic. Alegerile pe liste. Dar fie ca mergem mai departe, fie ca ne intoarcem, sa nu uitam ca asa-zisii reprezentanti ai societatii civile si asa-zisii „jur­nalisti de atitudine”, adica „deon­tologii”, poarta o uriasa vina pentru cele intamplate. Care se adauga, fireste, ticalosiei unor oameni politici care au dorit sa mearga pe val. Sa-si faca popularitate adoptand o idee la moda. Si agitand cu frenezie ideea uninominalului. Pana cand alti si alti oameni politici s-au luat la intre­­cere. Batandu-se cu caramida in piept ca ei sunt promotorii uninomi­­nalului. Si sa nu uitam niciodata ca Traian Basescu a organizat chiar un referendum in acest scop.

Comentarii inchise

Pretul succesului duce la esec   octombrie 22nd, 2008

 

            Va vine sa credeti sau nu, eu fac acum o afirmatie care, mai devreme sau mai tarziu, va fi confirmata de catre toti protagonistii turnirului electoral pentru legislativele din perioada 2008-2012. Pretul succesului pentru fiecare candidat in parte este urias. Cei care vor reusi sa faca parte din viitorul Senat sau din viitoarea Camera a Deputatilor trebuie sa plateasca, pe parcursul campaniei, sume enorme de bani. Intre 50.000 si 300.000 de euro. Diferentele sunt date de ambitiile diferitelor partide, dar si de gradul de dificultate al colegiului electoral. De concurenta existenta acolo. Sau de nivelul de viata al alegatorilor. Care urmeaza sa fie cumparati. De la aceasta regula, putini candidati fac exceptie.

            Sunt personalitatile cu mare vizibilitate de la conducerea partidelor politice. Si, in general, cei care se bucura de o mare popularitate. Sau politicienii despre care electo­ratul crede ca vor detine functii atat de importante in stat, incat vor putea asigura o crestere reala a zonei respective. O imbunatatire spectaculoasa a vietii din comunitatea umana care se suprapune in totalitate, sau in cea mai mare parte, cu co­legiul electoral. Dar, asemenea exceptii confirma regula. Cu atat mai mult cu cat, pana la urma, chel­tuielile mai mari sau mai mici ale acestor exceptii vor fi suportate, totusi, de cineva. De cine? De ceilalti candidati. Pretul succesului, in acest an, este urias si fara precedent in istoria Romaniei. Atat de mare, incat va transforma intr-un fiasco absolut alegerile uninominale.

            In functie de pozitia pe care o ocupa in Camera Deputatilor sau in Senat, un parlamentar castiga lunar, cu toate sporurile si facilitatile, una sau mai multe mii de euro. Sub nicio forma, in mod cinstit, el nu poate obtine din Parlament, in urmatorii patru ani, indiferent cum s-ar modifica legislatia, venituri peste cele cateva mii de euro. In toate situatiile posibile, venitul brut se va plasa sub 10.000 de euro lunar. Evident, o parte din acesti bani se duce pe impozite si taxe. O alta parte asigura supravietuirea senatorului sau deputatului care, in general, are si o familie de intretinut. In fine, sunt cheltuielile inerente legate de cazare, de deplasari etc. La limita, am putea afirma ca un parlamentar ar putea economisi lunar intre 500 si 2000 de euro. Sa aliniem aceasta cifra la nivelul mandatului de patru ani. Ar rezulta o mica avere, cuprinsa intre 24.000 si 96.000 euro. Rezultatul acestui rationament ne conduce la o catastrofa. In plan moral, in plan politic, in plan infractional.

            Din numarul total al parla­mentarilor, care se ridica la 470, am putea sa scadem maximum 50 de persoane. Sunt cei despre care am vorbit mai sus, care se pot eschiva de la plata „taxei de can­didatura”. Plus baronii locali. Ori marii oameni de afaceri, care doresc sa intre in Parlament. Acestia nu sunt prea multi. Si, cu ingaduinta cititorilor, plus odraslele catorva oameni avuti care, fie ca au, fie ca nu au calitati de politicieni, inten­tioneaza sa ajunga deputati. Cum spuneam, exceptie ar putea face maximum 50 de persoane. Toti ceilalti sunt regula. Si ce ne spune regula? Ca acestia imprumuta de undeva bani pentru a deveni parlamentari. Sau se lasa sponsorizati de diversi oameni de afaceri. Si intr-o varianta si in alta, ei trebuie sa-si restituie datoriile. De unde? Din veniturile licite pe care le vor obtine, nu pot.

            Asa ca, alesii neamului sunt impinsi la furt. La savarsirea unor infractiuni. La combinatii frauduloase. Vom avea un viitor Parlament alcatuit in special din clienti ai DNA si din clienti ai ANI. Niciodata cand s-a votat pe liste de partid, acest fenomen al cumpararii mandatului de la alegatori nu a atins asemenea proportii. Cine a insistat sa trecem, in 2008, la sistemul de vot uninominal, declansand in acest scop chiar un referendum, a fost ticalos. Sau imbecil. Pretul succesului unui par­la­mentar va fi un esec. Pentru ca alesul neamului va fi silit sa lucreze nu pentru binele cetateanului, ci pentru a-si plati datoriile. Un om santajat. Un instrument. Un virtual infractor. Si, in acelasi timp, o victima. Vai de noi!

Comentarii inchise

Cu pumnul in gura   octombrie 18th, 2008

 

            Oficial, nu a inceput campania electorala. Dar nebunia s-a declansat. Cu o intensitate fara precedent. Liderii politici au deseori manifestari de isterie. Atunci cand nu sunt cinici, demagogi ori populisti. Acest razboi se desfasoara, in primul si in primul rand, prin intermediul presei. Este o presiune in plus asupra jurnalistilor. Fie prin atitudinea versatila a reprezentantilor unor partide, fie chiar prin duritati si violente, ale caror victime sunt jurnalistii. Si cel mai grav este cand presa este asmutita impotriva unor adversari sau injectata cu informatii false. Sau chiar pusa sub umarire si amenintata direct de institutii publice.

            Cum a procedat, zilele trecute, „Doi si un sfert”, resapat sub diverse guvernari, dar intotdeauna dispus sa se tranteasca pe coada presei. Inca din 1990. Si fiindca am amintit de guvernari, trebuie sa mai precizez ca situatia mass-media este cu atat mai grea, cu cat Executivul condus de Tariceanu, intrat si el in febra competitiei electorale, face greseli dupa greseli. Ca niciodata pana acum. Dar si abuzuri, pe care presa este normal sa le semnaleze cu profesionalism. Refuzand sa cada in plasa partidelor care, atacand din toate directiile si sub orice pretext PNL, evident, de multe ori, exagereaza. Dar si DNA a intrat intr-o stare de frenezie. Fiindca ar bate la ochi sa se implice in campania electorala, facand in continuare spectacol cu politicienii, adversari ai lui Traian Basescu, institutia condusa de Daniel Morar a trecut la organizarea de talkshow-uri cu sportivi. Cum a fost, de pilda, tele-umflarea lui Piturca. Spectacol organizat, evident, tot pe terenul presei. Sa ne mai miram ca, in nebunia generala, a trecut aproape neobservat, fara a starni cuvenitele reactii, un atac asupra libertatii presei, de o gravitate inspai­mantatoare? Cum este proiectul lansat chiar in aceste zile de Banca Nationala a Romaniei, prin care se preconizeaza introducerea in Codul penal a unei noi infractiuni, care ii va pune pe jurnalisti la zid pentru asa-numita „denigrare a institutiilor bancare”. Ma voi opri asupra acestui subiect, alegandu-l dintre toate cele enumerate mai sus.

            Sistemul financiar-bancar mondial se cutremura. Bursele au caderi si cresteri ametitoare. Falimentele se tin lant. Economiile oamenilor de pe intreg Mapamondul sunt in pericol. Stocurile isi diminueaza dramatic valoarea. Un summit mondial urmeaza sa incerce identificarea unor solutii globale. Este firesc ca, in aceasta dementa a pietelor financiar-bancare, guvernatorii bancilor nationale, prim-ministrii, presedintii de state si conducatorii bancilor sa incerce pe toate caile sa insufle incredere in sistem. Sa puna capat starii de panica. Pentru ca altfel oamenii incearca sa-si scoata economiile din banci, chiar in pierdere, atunci cand ele sunt de investitii, iar degringolada s-ar accelera. Este un efort care poate fi inteles. Au un sens pana si minciunile pe care deseori le auzim si prin care ni se garanteaza un bun control asupra prezentului si viitorului. Dar de aici si pana la proiectul lansat de BNR de a pune pumnul in gura opiniei publice si, implicit, in gura presei, este o prapastie. Am avut, impreuna cu colegii mei de la ziarul ZIUA, ani de zile, un proces cu Razvan Temesan, fostul presedinte al defunctului Bancorex. Care ne acuza ca denigram banca, in timp ce noi scriam ca el o poate duce la faliment si a si dus-o, pentru ca a transformat-o in pusculita unui partid politic. Abia, abia am scapat de acuzatia de denigrare. Ani de zile am fost in proces, de asta data penal, cu Ion Iliescu. Tot pentru o pretinsa denigrare. Stiu cu ce se mananca aceasta paine.

            Tot respectul pentru grija, pana la urma colectiva, de a mentine in stare de functionare sistemul financiar-bancar dar pana la un punct. Iar punctul este inasprirea legii penale. In definitiv, si Biserica ar putea cere o sanctiune penala speciala. Si scolile. Si spitalele. Si mall-urile. Si oricine. Toate sunt importante. Dar mai importanta ca toate este libertatea de expresie. Fara de care nu exista democratie. Lasati presa in pace!

Comentarii inchise

O campanie antisaracie   octombrie 15th, 2008

 

            Asa cum era de presupus, alegerile pentru Parlament din acest an sunt fundamental diferite de cele din 2004. Cel putin sub aspectul mesajului. Lupta anticoruptie nu va mai fi clamata. Sau, daca va fi, sloga­nele nu vor mai avea aproape deloc succes. In schimb, vom avea parte de o campanie anti-saracie. Orches­trata de viitorul castigator al alegerilor. De stanga socialista.

            Aceasta realitate pune in dificultate dreapta. Liberalii, aflati la putere, vor raspunde cu greu atacurilor PSD pe tema saraciei si le va fi aproape imposibil sa contra­careze oferta politica pe care PSD o arunca pe piata. De aceasta data, mesajele de dreapta nu vor mai fi la fel de populare ca in 2004. Si nici nu exista un substitut al mesajelor legate de saracie, cum a fost, in 2004, angajamentul anti-coruptie. Si de aceea lupta este inegala. Cat priveste PD-L, acesta este intr-o dificultate si mai mare. Din motivul ca, pentru a-si crea vad electoral, a atacat Guvernul, in special pe teme de stanga, culoar pe care alearga in urma PSD – si din ce in ce mai in urma – si a pierdut in favoarea PNL si culoarul de dreapta. De fapt, ce constatam? Ca, in ciuda sistemului de vot uninominal, care ii va transforma pe toti candidatii in populisti – atentie, nu in populari – pentru prima data, de la nivelul staff-ului partidelor, campania este clar definita doctrinar. Si asta fiindca vehiculul electoral nu mai este candidatul prezidential si nici pur si simplu liderul partidului, ci candidatul de prim-ministru. Care trebuie sa vina si sa promoveze un program.

            In timp ce PSD s-a axat pe combaterea saraciei, iar PNL pe promovarea unor masuri de natura sa dinamizeze economia, relaxand clasa oamenilor de afaceri, PD-L lanseaza un program care incearca sa castige din ambele parti. Sa impace si capra si varza. Si, de aceea, acest program este mult mai ambiguu. Si eu unul nu cred nici in ruptul capului ca va avea succes. La fel cum opinia mea este ca nici programul de dreapta liberal nu va avea prea mult castig de cauza.

            Atacurile si ofertele de tip justitiar, practicate in trecut de Corneliu Vadim Tudor, de Traian Basescu dar si de liderii Conventiei Democrate si apoi ai Aliantei DA, nu vor valora prea mult in apropiatele alegeri. Din doua motive. Primul este ca vom asista la o schimbare de ciclu politic. Revine stanga, dupa ce a stat in opozitie patru ani. In al doilea rand, cu mesaje anticoruptie prin atacuri la adresa Justitiei, nu poate fi convins nici sa vina la vot si nici sa ofere sustinere cetateanul din colegiile electorale. Pentru ca mecanismul de decizie si de vot uninominal il va obliga pe candidatul la Camera Deputatilor ori Senat sa identifice temele de interes ale unor comunitati bine determinate si relativ restranse pe o arie geografica data. Or, acestea sunt specifice, nu generale.

            Tema luptei Impotriva coruptiei si a perfectionarii statului de drept este una generala. Care, in cel mai bun caz, va fi consemnata sau chiar dezvoltata in programul de guvernare, dar nu va putea fi lansata ori dezbatuta cu succes in planul ofertei politice. Fiecare candidat in parte va formula enunturi vagi in discursurile politice, in sensul sustinerii programului de guvernare, care este de fapt o fictiune, dar substanta in sine a mesajelor politice va fi de alta natura. Si, ca de fiecare data, ceea ce va prinde acum, in 2008, la electorat, va fi tema tratata populist sau nepopulist a atacarii saraciei.

            Atacul Impotriva saraciei este campul de lupta in care PSD va excela. Acest partid are privilegiul de a fi ales arma cu ajutorul careia toti competitorii vor participa la turnirul politic. Pentru ca PNL a ocupat, aparandu-se, fiindca se afla la guvernare, culoarul mai slab din dreapta spectrului politic, pentru PD-L nu mai ramane alta posibilitate decat sa-i atace pe liberalii aflati la guvernare cu argumente si instru­mente de stanga, iar pe socialistii, aflati in opozitie, cu tema rasuflata a luptei anti-coruptie. Iata de ce putem spune ca, fara a obtine majoritatea, PSD va castiga totusi detasat. Si ca va fi greu, dupa alegeri, pentru liberali sa combine fictiunea lor de guvernare cu fictiunea de guver­nare PSD.

Comentarii inchise

Escrocherie sau interes national?   octombrie 11th, 2008

 

            E clar ca „legea Voiculescu” este o nedreptate pentru proprietari. Iar pe termen mediu si lung, prin efectele ei, este o nedreptate si pentru chiriasii deveniti proprietari. Nu stiu ce va face Curtea Constitutionala. Daca va aproba aceasta lege, atunci e de rau. Dincolo de aspectul moral, consecintele din directia Curtii Europene a Drepturilor Omului vor fi devastatoare. Dar daca va decide Curtea Constitutionala, asa cum ar fi normal, ca legea trebuie aruncata la cosul de gunoi al istoriei, atunci demersul pe care il fac acum va avea sens. Si poate ca are consistenta. Exista o solutie. Pentru a taia nodul gordian. Pentru a incheia o pace istorica.

            Intre cetateni ai Romaniei care, in mod natural, sunt aliati. Si care au fost pusi de regimul comunist si regimul neo-comunist in situatia de a se razboi. Cum sa-i impacam pe fostii chiriasi, deveniti proprietari si pe vechii proprietari, respectand, in acelasi timp, Constitutia Romaniei si legile care stabilesc regimul proprietatii in Uniunea Europeana? Cum poate fi trasa linia si unde, pentru a pune capat discordiei?

            Mai intai avem ceva de facut cu legea exproprierii. Nu am vazut niciunde in lume autostrazi care serpuiesc, pentru a proteja unele proprietati. Si in America si in Europa Occidentala, autostrazile sunt drepte.

            Este o parte a infrastructurii nationale care prezinta, evident, o importanta mai mare decat interesul unei persoane, indiferent care ar fi acesta. Si indiferent cine ar fi persoana. Este exceptia care confirma regula. Regula este ca interesul cetateanului este suveran. Ca si dreptul acestuia. Iar exceptia este ca, atunci cand interesul national o cere – infrastructura fiind una dintre aceste situatii – interesul unui mic grup de cetateni trebuie sacrificat, ca de altfel si principiul, in favoarea majoritatii. Asa se construiesc autostrazile pretutindeni in lume. Persoanele a caror proprietate – terenuri, case sau societati comerciale – este expropriata primesc o justa despagubire.

            Din secunda in care se ia aceasta decizie, autostrada merge inainte, indiferent daca cetateanul lezat accepta despagubirea sau o contesta in instanta. In cele din urma, instanta poate hotari ca despagubirea este corecta sau mareste cuantumul acesteia dar, intre timp, in folosul intregii comunitati, lucrurile merg mai departe. La noi, legiuitorul a fost las. Din acest motiv, terenul nu poate fi expropriat pana cand nu se termina procesul. Iar consecinta e ca nu avem autostrazi. Daca schimbam legea exproprierii, putem rezolva si raportul noi proprietari – vechi proprietari. Pentru ca, in interes national, putem taia nodul gordian, putem lua decizii, putem expropria si putem plati despagubiri. Putem savarsi o veritabila revolutie, respectand drepturile cetatenesti si legislatia europeana.

            O a doua conditie este sa facem ceva cu Fondul Proprietatea. Am vazut ca, indiferent cum, aceasta istorie a despagubirii, a proprietarilor ori a chiriasilor trece inevitabil prin Fondul Proprietatea. Dar Fondul Proprietatea nu este inca pus pe Bursa. In acest moment, punerea pe Bursa a „fabricilor si uzinelor” aruncate in Fondul Proprietatea ar fi periculoasa, data fiind criza mondiala a sistemului financiar-bancar. Dar conjunctura se schimba. Si trebuie sa fim pregatiti pentru schimbare. Cum? Mai intai este necesara o operatie de chiuretaj. Sebastian Vladescu se pregateste sa dinamiteze acest Fond in valoare de miliarde de euro, prezentand la Guvern un caiet de sarcini cu dedicatie. Cine va castiga si administra, in viitor, Fondul? Va spun inca de pe acum, ca sa existe proba ca nu-l acuz degeaba pe demnitarul roman. Dedicatia este in favoarea lui Erste Bank. Cu care Vladescu este bara-bara. Iar bomba va exploda chiar miercuri, in sedinta de Guvern. Cand Vladescu il va transforma pe Tariceanu in baba-oarba. Asupra Fondului Proprietatea voi reveni. Saptamana viitoare.

            Dar daca va exista vointa clasei politice de a reglementa cinstit listarea pe Bursa a Fondului Proprietatea, va putea fi rezolvat, in interes national, in interes public, si raportul chiriasi – proprietari.

Comentarii inchise

Surogatul de dreptate   octombrie 10th, 2008

 

            Uriasul taraboi generat de noua lege care vizeaza raporturile dintre fostii chiriasi, deveniti proprietari si autenticii proprietari ai imobilelor este abia la inceput. Fara doar si poate, daca va spune da Curtea Constitutionala, scandalul se va internationaliza. Si se va transfera la Curtea Europeana a Drepturilor Omului.

            De unde tavalugul se va napusti asupra Romaniei. Fragilizand si mai mult bugetul. Si facand gauri mari in buzunarul cetateanului roman. A naibii situatie! Crezi ca vrei sa faci dreptate unui milion de familii de chiriasi deveniti proprietari dar, fiindca ai incalcat drepturile constitutionale consfintite in Uniunea Europeana ale fostilor proprietari, pana la urma creezi uriase pagube populatiei. Inclusiv celor un milion de persoane. Iata o veritabila drama, atat umana, cat si nationala, o dilema care, daca am fi patetici, am spune ca este de tip shakespearian. O alta dimensiune a noului scandal de la Bucuresti este de natura politica. Taiem, in felul acesta, nodul gordian al vechii si dureroasei dileme proprietari-chiriasi? Sau nu? Putem sa tragem si altfel o linie?

            Fostii chiriasi deveniti proprietari au dreptatea lor. In sensul ca, sub regimul comunist, ei s-au trezit repartizati in fel de fel de blocuri si case vechi. Care fusesera nationalizate. Putine dintre aceste locatii erau cu adevarat vile. Ori apartamente de lux. Unde a fost vorba de lux, au ajuns nu cetateni obisnuiti, ci membri ai nomenclaturii. Mult mai putini. In continuare, acesti oameni nu au avut nicio vina cand, dupa decembrie ’89, statul post-comunist de tip neo-comunist le-a creat posibilitatea de a-si cumpara ieftin apartamentele. Ce erau sa faca? De buna-credinta fiind, au strans cureaua si au platit. In rate, timp de ani de zile. Iar acum, rand pe rand, judecandu-se cu fostii proprietari, isi pierd casele. Este un rau pe care PC, cu sprijinul PSD si PRM, a incercat sa-l repare. Cum? Votand in Parlament „Legea Voiculescu”. Care ii despagubeste pe adevaratii proprietari, oferindu-le garantii noilor proprietari. Dar si adevaratii proprietari au dreptatea lor. Care este chiar mai mare. Iar dreptatea adevaratilor proprietari este consimtita, cum spuneam, atat de Constitutia Romaniei, cat si de reglementarile de la nivelul Uniunii Europene. Pentru ca proprietea este sfanta si inviolabila. Ce vina au adevaratii proprietari ca regimul comunist le-a confiscat averea? Atunci cand nu le-a luat si viata. Ei au nu numai un drept material, ci si un drept moral asupra locuintelor. Pentru ca au pus suflet atunci cand le-au construit. Si atunci cand o parte din viata lor s-a consumat acolo. E drept ca ei sa nu se aleaga, in urma acestei „Legi Voiculescu”, decat cu o simpla despagubire? Si in ce consta despagubirea? Parlamentul nu a stabilit. Scoate statul bani pe care nu ii are din Trezorerie? Sau vor intra si aceste cazuri in faimosul Fond Proprietatea? Care nu se stie cand si in ce conditii va putea fi listat pe Bursa. Pentru ca, in criza actuala a pietei bancare, ar fi o catastrofa. Si ce se intampla, daca tot vorbim de chiriasi, proprietari, adevarati proprietari si despagubiti, cu acei noi proprietari care, intre timp, au pierdut definitiv in instanta? Ei cum vor fi despagubiti? Dar ce se va intampla cu procesele in curs? Se suspenda, se inchid?

            Nu era mai simplu ca, alegand raul cel mai mic, Parlamentul Romaniei sa fi decis invers? Adica adevaratii proprietari sa primeasca inapoi ceea ce au avut, iar noii proprietari sa beneficieze de un termen de gratie de trei ani si de o despagubire la pretul pietei pentru ca, in acest interval de timp, sa-si poata achizitiona o noua locuinta? De ce nu s-a procedat asa? Pentru ca, s-a spus, nu sunt bani. Si nu-i putem trimite sa traiasca in fabricile si uzinele aruncate in Fondul Proprietatea. Si nici Fondul Proprietatea nu e lichid, astfel incat un milion de familii sa scoata banii si sa-si cumpere locuintele. Mai bine sa-i sacrificam pe proprietari, s-a spus, pentru ca, de bine de rau, ei au o locuinta deasupra capului. Ei bine, exista o solutie rezonabila. Si barbateasca. Si constitutionala. Revenim maine.

Comentarii inchise

Moartea unui demnitar   octombrie 9th, 2008

 

            Cu o zi inainte de a fi debarcat din Guvernul Tariceanu 2, Cristian Adomnitei mi-a batut obrazul. Este o persoana pe care nu am cunoscut-o niciodata. Nu am schimbat in viata mea cu domnul Adomnitei vreo vorba, cu exceptia dialogului in direct pe care l-am avut cu cateva minute mai devreme prin intermediul Antenei 3. Totusi, domnul Adomnitei si-a permis sa-mi trimita un mesaj telefonic in care imi multumea ironic pentru o intrebare, cred eu pertinenta, pe care i-am adresat-o in direct: de ce nu-si da imediat demisia?

            Erau in dezbatere publica doua teme. Votul pe care l-a dat, din spirit de turma, in Parlamentul Romaniei, pentru cresterea cu 50 la suta a salariilor profesorilor si propria sa nunta cu cantec. Eu ii ceream sa demisioneze pe loc, nu pentru maniera in care a votat, ci pentru modul in care si-a organizat nunta. De ce? Si pentru ce a fost, in definitiv, demis Adomnitei? In ce masura decizia premierului este corecta? Nu cumva a ratat Tariceanu, cu acest prilej, o mare ocazie? Ce sem­nificatie are acest subiect, al unui dem­nitar decedat, pentru opinia publica?

            Exista doua posibile explicatii pentru gestul prostesc al lui Cristian Adomnitei de a vota contra propriului sau Guvern. Prima este ca Adomnitei reprezenta o institutie care, la prima vedere cel putin, parea favorizata de incurajarea prin salarii mari a dascalilor. Iar un vot negativ ar fi putut fi interpretat ca fiind un vot anti-sistem. Cu alte cuvinte, si-ar fi urcat profesorii in cap. Acestia nu l-ar mai fi aplaudat in Parlament, ci l-ar fi huiduit si, probabil, huiduit ar fi fost si in continuare. A doua explicatie ar putea fi pur si simplu spiritul de turma. Pe care, de altfel, l-a si invocat atunci cand si-a baiguit explicatiile. Indiferent care ar fi explicatia reala, una, alta sau amandoua, Calin Popescu Tariceanu ar fi trebuit sa il demita pe loc. A facut-o abia dupa cateva zile. Imediat dupa ce a intervenit un element nou si socant. Presa a dezvaluit ca domnul Adomnitei a facut autostopul cu elicopterul Ministerului de Interne pentru a se deplasa la propria nunta. Mai mult, secretarele sale, platite din bani publici, in timpul serviciului si pe telefoanele Ministerului, au raspuns zile in sir diverselor apeluri legate de nunta sefului. Exact pentru aceste telefoane si pentru povestea cu elicopterul i-am cerut lui Adomnitei, in direct, sa demisioneze. Iar el mi-a ras­puns printr-un mesaj ironic pos­tat pe telefonul meu. Si eu cred ca aceasta a fost picatura care a umplut paharul rabdarii premierului. Poate ca, altfel, daca nu ar fi facut din nunta o smecherie pe bani publici, premierul ar fi inghitit in sec, cum a facut-o de atatea ori, inclusiv in cazul lui Adomnitei si ministrul ar fi ramas in post. Dar Tariceanu a ratat ocazia de a spune adevarul. De a admite ca l-a demis pe Adomnitei pen­tru ca si-a batut joc de banul public.

            In Statele Unite, un ministru a demisionat dupa ce presa a dezvaluit ca si-a permis sa se deplaseze la un meci de fotbal cu masina institutiei publice. Tot in Statele Unite, cine a avut sansa de a vizita Departamentul de Stat poate confirma ca birourile sunt socant de mici. Mobilate modest. Nu fiecare sef are secretara. Si toate usile sunt deschise. Intotdeauna. Pentru ca orice strain care intra acolo sa vada ca exista decenta si modestie in raport cu banul public. Iar discutiile si intalnirile sunt transpa­rente. Nu in spatele usilor inchise.

            Eu cred ca greseala de a vota a lui Adomnitei este una politica si cauzata de lipsa de verticalitate a omului. In timp ce povestea cu nunta nu este o simpla greseala. Ci un act de inalta coruptie. Un furt. Chiar daca, in termeni financiari, nu inseamna prea mult, hotia e tot hotie. Iar dispretul fata de functia publica, confuzia intre interesul ministerial si cel personal este relevanta pentru establishmentul politic. Si extrem de grava. Adomnitei este un mort care nu va mai putea fi resuscitat.

Comentarii inchise

Dilema unui presedinte   octombrie 4th, 2008

 

            Ce ar putea face acum Traian Basescu? Sa raspunda pateticei solicitari a lui Vosganian si sa refuze sa promulge legea prin care salariile profesorilor au fost crescute aberant? Sau sa o faca pe surdul? Sa ia in calcul viitorul? Sau sa se gandeasca mai degraba la prezent? Adica la alegeri. Cele parlamentare, unde doreste sa-si impinga in fata propriul partid si cele prezidentiale. Dar daca se gandeste cu optimism la PD-L, nu poate sa nu ia in calcul posibilitatea ca acesta sa vina la guvernare. Ce poate sa faca un presedinte? Sa fixeze dinamita sub popoul viitorului guvern? Sau sa o scoata de acolo? Promulga sau nu promulga?

            Greu de gasit un raspuns rational la intrebarea de mai sus. Pentru ca exista cel putin doua feluri de rationamente, ambele corecte. Iar concluziile se bat cap in cap. Un rationament este pe termen scurt, iar altul pe termen lung. Primul e cinic, al doilea e generos. Dar fiecare in parte are logica lui. Daca Romania politica ar fi dominata de adevarati barbati de stat – sau de adevarate femei de stat – atunci deciziile meschine pur politicianiste nu ar mai putea domina scena luptei pentru putere. Dimpotriva. Trasatura comuna si, in acelasi timp, exemplara ar fi dorinta de a face bine pe termen mediu si lung, in raport cu interesul cetateanului. Prin urmare, politica predominanta ar fi de tip nu numai generos, dar si vizionar. Deciziile luate in pripa, sub presiunea strazii sau a momentului electoral, ar fi excluse. Nu ar fi posibil ca un guvern, care-si spune si liberal, sa arunce in aer bugetul viitorilor ani, deschizand cutia Pandorei, declansand revendicari in lant, o crestere irationala a consumului si intrarea intr-o spirala inflationista. Un guvern responsabil, alcatuit din adevarati barbati de stat, s-ar fi opus cu argumente unei cresteri necontrolate a veniturilor pentru orice fel de categorie socio-profesionala. Ignorand, pur si simplu, dictatul momentului electoral. Iar parlamentarii care sprijina acest Guvern ar fi fost preveniti. Si inarmati cu argumentele necesare pentru a se opune unui proiect de lege ticalos. Dar nu a fost sa fie asa. Si atunci, nu mai ramane decat o decizie prezidentiala. Tocmai pentru asemenea situatii, Constitutia a prevazut dreptul presedintelui de a promulga sau de a nu promulga o lege. Este o prevedere, acolo in Legea fundamentala, care ii permite sefului statului sa actioneze in interes national. Acest articol din Constitutie nu este conceput pentru a-i permite presedintelui sa-si hartuiasca sau sa-si sanctioneze adversarii politici. Ci tocmai pentru a actiona in asemenea momente cruciale.

            Refuzand sa promulge actul normativ, Traian Basescu ar putea opri o nebunie. Salvand in ultima instanta bugetul, chiar intr-un moment in care Occidentul, din care acum facem si noi parte, a intrat in criza. Si ajutand sa supravietuiasca viitorul guvern, indiferent al cui va fi acesta. Si ajutandu-i pe romani sa supra­vietuiasca financiar intr-o maniera modesta, dar echilibrata. Dar asta ar insemna sa-si urce profesorii in cap. Si vin si alegerile prezidentiale. Ce garantii are presedintele ca alte categorii socio-profesionale il vor intelege, ii vor multumi si il vor rasplati prin vot? Dar refuzand sa promulge legea, el si-ar amenda si propriul partid. PD-L-ul, care a votat si el in unanimitate tampenia. Si vin si pentru PD-L alegerile parlamentare.

            Este usor sa spun ce as face eu daca as fi presedinte. Dar eu nu sunt presedinte. Ar fi o operatie artificiala si incorecta sa incerc sa ma pun in pielea unui presedinte. Si imposibila, atunci cand ar trebui sa-i tin locul lui Traian Basescu. Pentru ca, indiferent ce decizie va lua acesta, va ajunge la ea nu in baza unor rationamente logice, fie ele si caracterizate prin cinism politic, ci mai degraba bazata pe umori. Pe dorinta de a face rau cuiva. Cum va fructifica Basescu greseala Guvernului si a Parlamentului? Iata dilema acestui presedinte.

Comentarii inchise