Mariana Cămărăşan despre tinerii regizori: „E păcat de toţi aceşti creatori care au nevoie doar de un pic de spaţiu să se manifeste”   iunie 30th, 2010

mariana

Regizoarea Mariana Cămărăşan este expertă în ceva ce colegii ei din toate generaţiile par să fi uitat de mult: ştiinta de a crea tensiune dramatică. Montările sale electrizeaza gradat publicul, lucru pe cât de rar azi, in teatrul post-dramatic, pe atât de specific dezvoltarii artei la care ne referim.  Mariana  Cămărăşan  este regizor de teatru, absolventă a Universităţii Nationale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, în 2007. Spectacolul ei „Amalia respiră adanc” de Alina Nelega se joacă la Teatrul ACT din octombrie 2007 si i-a adus protagonistei –  actriţa Cristina Casian – Premiul UNITER pentru Debut în aprilie 2008. Examenul Marianei de licenţă, „Cui i-e frica de Virginia Woolf?” de Edward Albee a avut premiera tot la Teatrul ACT în octombrie 2008 şi a fost selecţionat şi în Festivalul Naţional de Teatru, ediţia a XVIII. În octombrie 2008, a infiinţat împreună cu alţi doi colegi: Alexandra Penciuc (scenografă) si Emil Mandanac (actor), Asociaţia Culturală „lacunanumen” care a aparut deja pe afişul spectacolului: „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”. O redescoperim pe Mariana Camarasan în spectacolul „Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva”, care a avut premiera recent la Teatrul Odeon,  a cărui regie o semnează împreună cu scenografa Alexandra Penciuc. Un spectacol în care tânăra regizoare ne vorbeşte despre iubire. Şi despre iertare, care vine ca urmare a iubirii.

În fapt, montarea acestui spectacol ar putea fi considerată o revenire fericită la realismul psihologic al anilor ’80, care s-ar părea că mai poate fi resuscitat și, mai mult, că poate furniza încă valoare estetică. Cel puțin acesta este pariul pe care îl face de fiecare dată tânăra regizoare Mariana Cămărășan căreia i se alătură, și în proiectul regizoral, și în viziunea asupra spaţiului, scenografa Alexandra Penciuc. Cele două se numără printre puţinele exemplare care mai riscă azi genul acesta de artă.

„Uneori suntem neputincioşi în a ne accesa iubirea care există în noi”

„Montarea n-a fost un iad. A fost o mare bucurie şi un lucru de care aveam nevoie. Pentru că actriţele cu care am lucrat, Diana Gheorghian, Oana Ştefănescu, Liana Mărgineanu şi Nicoleta Lefter au fost de la început extrem de interesate şi dedicate. Şi atunci când lucrezi cu oameni pe care chiar îi interesează ceea ce fac lucrurile se mişcă şi se adună. Şi descoperirile pe care le faci împreună cu ei sunt minunate. Da, iadul, poate să fie în viaţa noastră dacă nu reuşim să depăşim ceva”, spune regizoarea intr-un interviu acordat revistei Yorick.

„Am vrut să vorbesc despre iubire. Şi sper să se şi transmită lucrul ăsta. Şi despre iertare, care vine ca urmare a iubirii. Uneori suntem neputincioşi în a ne accesa iubirea care există în noi, pentru că sunt lucruri care ne blochează. Neputinţa asta este cumplită. Cred că despre iubire vreau să vorbesc. Mi-amintesc, s-a întâmplat în facultate la un moment dat când discutam noi despre teme şi o colegă de la actorie, Alina Grigore, a spus: există două teme şi în afară de asta nu există nimic, iubirea şi moartea. A fost aşa ca o revelaţie pentru că vorbea despre ceva ce ştiam, dar nu numisem eu. Pe urmă m-am gândit: „Stai, că e prea puţin doar asta…” Dar de fapt sunt atâtea forme în care se dezvăluie şi iubirea, şi legătura noastră cu moarte, încât avea dreptate”.

„Sufăr de lipsa şanselor pentru tineri”

Despre cat de greu îi este unui regizor să pătrundă în teatrul românesc, Mariana Cămărăşan mărturiseşte că uneori simte nevoia să se întoarcă la şcoală, să le vorbească studenţilor şi să le spună adevărul despre lumea în care trăim.  “ Pentru că este foarte greu de intrat. Nu te poţi duce să baţi la poartă… de-acum încolo am s-o fac însă pentru că mi-am ales drumul ăsta. Şi o să mă pregătesc să fiu refuzată de o sută de ori şi o dată să iasă. Pentru noi şansa a fost Ioana Moldovan. Aşa a început totul. Pentru că am avut în anul patru două spectacole în şcoală, „Cui i-e frică de Virginia Woolf” şi „Amalia respiră adânc”, şi datorită ei am ajuns să prezentăm aceste spectacole Teatrului Act care le-a acceptat. Apoi „Amalia…” a circulat foarte mult, la toate festivalurile din ţară, şi spectacolul a fost văzut şi au urmat cele două invitaţii. Cea de la Brăila şi cea de la Ploieşti. Şi concursul ăsta câştigat la Odeon. E o şansă… Mie mi s-au întâmplat lucrurile, dar eu sufăr de lipsa şanselor pentru tineri, de faptul că nu există cu adevărat un teatru sau un spaţiu în care ei să se poată întâlni, să aibă lecturi, să-şi facă un proiect. Se întorc cei mai mulţi în facultate. Mai fac un master, mai stau la colegii lor… E păcat de toţi aceşti creatori care au nevoie doar de un pic de spaţiu să se manifeste”.

Şi totuşi cum poţi pătrunde în teatrele din România? Să te duci să baţi la uşă… Eu nu văd altă posibilitate. Din fericire mai apar aceste şanse cum a fost Odeonul. Dacă ar exista un soi de colaborare între universitate şi teatrele din Bucureşti în aşa fel încât o producţie să fie acceptată în teatru… Pentru că, în calitate de tânăr student, nu te poţi duce să spui: „Eu sunt bun!” E o responsabilitate mare. Sunt oameni mobilizaţi să lucreze cu tine, sunt fonduri şi nu ai această experienţă la început, iar directorul nu ştie dacă poate să-şi permită dacă nu ştie cine eşti, nu ştie cum lucrezi, ce poţi să faci”.

Teatrele, închise tinerilor actori

“Se întâmplă castinguri, concursuri pentru post… Şi vezi venind 300-400 de tineri actori care vor să se angajeze sau să joace un rol. Şi te frânge chestia asta. Sunt atâţia oameni doritori să facă şi atât de puţine şanse. Faptul că teatrele sunt închise, asta e o problemă. E normal ca directorii să-şi susţină oamenii din trupă, angajaţii, dar să existe măcar un proiect în fiecare teatru prin care să existe deschiderea să vină din afară. Să găzduiască… Altfel, ar fi multe probleme… Dar mi-e greu să am o privire de deasupra şi să ştiu ce e bine şi ce nu. Eu simt nevoia nu să renască UNITER-ul într-o altă formă, ci să existe alternativă”, mai spune regizoarea.

Cel mai important lucru pe care l-a învăţat din teatru…

“Că fără iubire nu se poate, că are rost să înduri, că e un dar, că oamenii nu-ţi primesc darul, ceea ce nu înseamnă că n-are rost să dăruieşti, că nu eşti buricul pământului, că trebuie să fii atent la ceilalţi, că nu eşti atât de bun (uman) cât îţi place să crezi, că eşti, că descoperi şi în tine trădarea, lucrurile mici şi urâte; că, dacă le înţelegi cum trebuie, reuşeşti să-i înţelegi şi pe ceilalţi şi să vezi, dincolo de răutate, fragilitatea unui om. Iată calea prin care eu descopăr lumea”.

D.C.

Atat comentariile, cat si ping-urile sunt inchise.

Nu exista comentarii