Povestea unei cetati   iulie 21st, 2010

Cetatea Roz avea un împărat cam beţiv şi muieratic. Cu toate acestea, poporul din care se trăgea îl aprecia şi-l preamărea. Cetatea era situată la confluenţa unor drumuri importatante, iar asta o făcea oarecum atractivă pentru negustori. Din întâmplare, în cetate mergea foarte bine negoţul cu arme. Aşa se făcea că, mulţi meşteri din cetăţile învecinate aduceau arme care mai de care mai sofisticate. Locuitorii cetăţii împrumutau armele, mergeau cu ele la vânătoare şi, după ce-şi terminau treaba le înapoiau meşterilor. Cum nimic pe lumea asta nu e gratis, meşterii se alegeau cu o bucată consistentă din vânatul celui care împrumuta arma.
Toate mergeau ca unse, iar lumea era bucuroasă. Împăratul beţiv organiza chiolhanuri şi împărţea avuţia cetăţii prietenilor săi. Dar asta nu interesa pe nimeni. Lucrurile mergeau bine şi cine avea timp de prostiile astea? Totul până într-o zi tristă, când Marele General a venit şi i-a spus: „Împărate, ne atacă nişte mercenari!”. Împăratul, uitându-se confuz printre ţâţele unei servitoare de la Castel(despre care unii spuneau că ar fi metresa oficială) i-a spus răstit: „Omoară-i pe bandiţi!”. Generalul, trăgându-l într-un colţ i-a spus: „Ştii, stăpâne, ăştia nu sunt chiar nişte bandiţi de drumu’ mare. Ăla mic despre care ştiu că e şeful lor e copilul Seniorului din Cetatea Norilor, iar secunzii lui sunt neamuri de-ale lui, şi ei tot os regal. Şi mai ştii, multe din armele astea pe care le avem în cetate sunt de fapt ale lor.”  Scuturându-se Împăratul i-a spus: „Bine bă, fă-te că-i frigi ca să ne vadă bine poporul şi vezi ce vor!” Şi aşa, Marele General a repurtat o victorie despre care au scris toţi marii cronicari ai vremii. Unii spun că preţul victoriei a fost tare piperat întrucât Marele General ar fi promis ca tot comerţul cu arme să se facă prin intermediul bandiţilor.
Între timp vremurile s-au înceţoşat. Cetatea Norilor a fost cuprinsă de războaie, iar cetăţile din jurul Cetăţii Roz au început să fie atacate; unele de bandiţi, unele de alte cetăţi, iar unele de propriul popor. Era o harababură nemaipomenită. Vremurile fiind tulburi, împăraţii cetăţilor vecine le-au poruncit meşterilor să aducă înapoi toate armele împrumutate prin vecini. În Cetatea Roz lucrurile erau tare complicate pentru că Marele General impusese o regulă stranie: pentru fiecare armă care urma să fie împrumutată, meşterii trebuiau să dea în păstrare o armă către armata Cetăţii Roz. Aflând acestea, împăraţii vecini l-au chemat pe Împăratul Beţiv şi pe Marele General, spunându-le că trebuie să le înapoieze armele. „Altfel, au spus ei, oricum le vom lua, iar pe tine, beţivule, te vom da jos şi vom arăta poporului toate averile pe care le ascunzi prin cetăţile noastre. Le vom spune tuturor despre toate nemerniciile făcute de metresa ta sau de oamenii tăi.” Tremurând, împăratul le-a cerut scuze, şi-a început să plângă. „Iertaţi-mă stăpânii mei, dar nu pot să iau armele din Cetate. Poporul mi-ar sări în cap şi m-ar da jos. În plus, ce veţi face dacă poporul nu vă va înapoia armele pe care le-aţi împrumutat. Nu e mai bine să găsim o soluţie şi să fie toată lumea mulţumită?” Făcându-le cu ochiul celorlalţi, Împăratul Cetăţii Pitice i-a spus pe un ton poruncitor: „Bine! Îţi dăm un termen de graţie, dar ca să-ţi rezolvi problemele mergi la Marele Depozit al Cetăţilor pentru a fi sfătuit.”
Cititi tot articolul pe Trenduri economice
(M.G.) 5,25
Atat comentariile, cat si ping-urile sunt inchise.

Nu exista comentarii