Aura Christi: „Cand zeii vad ca umanitatea luneca, luneca, luneca, ne trimit cate un mesager…”   August 9th, 2010

Postez un interviu de exceptie cu scriitoarea si publicista Aura Christi:

Aura ChristiNicolae Breban si Aura ChristiIn aceasta saptamana, “Studioul de carte” este dominat de prezente feminine. Lucia Daramus a intervievat-o pe scriitoarea si publicista Aura Christi, in exclusivitate pentru AgentiadeCarte.ro, in incercarea de afla cat mai multe amanunte inedite despre viata si experientele literare ale Aurei Christi de-a lungul timpului, despre relatia acesteia cu familia, cu debutul sau, cu scriitorii dragi. Redam mai jos acest dialog:

Draga Aura Christi, interviul nostru fiind pe internet, voi incerca sa suplinesc privirea prin cuvinte mai calde, astfel incat distanta sa nu fie un impediment. Cum te-ai intalnit cu literatura, de ce ai ales literatura?

Nu stiu daca eu insami am ales literatura sau am fost aleasa pentru a fi scriitor. Imi placea, de cand ma stiu, sa citesc. Enorm. Si acum citesc tot timpul. Iar cand nu citesc, nu scriu, ascult muzica ori stau cu un vechi si bun prieten. Sau pregatesc cartile de la Ideea Europana si EuroPress pentru tipo. Sau fac sumarele Conte(mporanul). Repet, am citit, citesc enorm. Nu orice. Nu oriunde. Iata, in acest sens, de pilda, o ciudatenie: nu sunt in stare sa citesc la biblioteca. Citesc, de obicei, culcata in patul meu, despre care Mama, ironizandu-ma, sustine ca este „locul meu de munca”. Si nu greseste foarte mult. Spuneam ca nu citesc orice. Mi-am restrans lecturile, dupa ce, iata, relativ de curand, am avut din nou prilejul de a constata pe piele proprie, cum se spune, ca viata este strigator la cer de vie si de scurta si ca ea, viata, poate fi curmata oricand, se poate opri brusc adica, asa, pur si simplu, printr-un declic aproape.

Favoritii mei sunt membrii tribului nordicilor: dostoievskienii si nietzscheenii, adica Proust, Thomas Mann, Hermann Hesse, Nicolae Breban, Iris Murdoch, Musil, D.H. Lawrence, ca sa ma refer la creatorii pursange inainte de toate; apoi, Bertram, Deleuze, Stefan Borbély si alti comentatori ai operei nietzscheene, critici si istorici ai mentalitatilor de prim raft. Probabil, un alt iubitor de Nietzsche – autor iubit de mine, despre care am tinut relativ recent o prelegere la Casa Pogor – si de Dostoievski ar intocmi o lista de scriitori si comentatori substantial diferita; si ar fi firesc sa se intample asa, fiindca, dupa cum se stie, Nietzsche si Dostoievski fac o scoala incredibila la inceputul Mileniului al III-lea, avand parte de o postumitate care, pare-se, abia incepe, acesti uriasi sfinti de litere fiind, cred eu, mesageri ai zeilor. Uneori, cand zeii vad ca umanitatea luneca, luneca, luneca, ne trimit cate un mesager, avand grija sa-l ascunda dupa cel putin trei masti, avand grija sa ne ajute, barem pe unii dintre noi, sa ramanem noi insine, pastrand fidelitatea fata de Vocatia o data aleasa. Eu cred ca mesagerii trimisi in secolul al XIX-lea noua, unii dintre ei – atunci au mai fost cativa – sunt Nietzsche si Dostoievski inainte de toate.

Alte dati zeii iubitori si perversi, un pic rautaciosi si pornit-exacti, ne trimit un alt tip de soli, deghizati sub diferite masti: Boala, Bucuria, Exuberanta, Spaima de ratare, Spaima de moarte.

Inainte de a fi un scriitor, el este un excelent cititor. Ce citeste Aura Christi? Care sunt cartile tale preferate si de ce?

Da, Lucia draga, ai perfecta dreptate: scriitorul este, in primul rand, un cititor impatimit; este acesta, apropos, un amanunt uitat, din pacate, de nu putini scriitori romani. Si aceasta se simte din gesturi, din modul de a se exprima, de a comenta o carte. Citesc, spuneam, cu o foame incredibila. La foamea de a fi ma refer. De curand am citit un roman excelent, Captiv in epoca de aur, semnat de Calin Ciobotari. O surpriza absoluta pentru mine. E vorba despre jurnalul unui tanar domn, al unui copil, mai exact, de vreo zece ani, cu certe impulsuri genialoide. Splendid. Un roman scris cu mult umor, cu personaje distincte, de neuitat, care mi-a dat, intre cateva surprize de pomina, si niscaiva probleme de concentrare, firesti atunci cand… razi de trei ori pe pagina. Am citit, de asemeni, La gurile Africii de Grigore Ilisei, Eneida de Victoria Comnea, Furtunile de Alfonso Armada in traducerea Dianei Cofsinski, Nu tradati, va rog de Corneliu Zeana. Am citit Clepsidra de Mircea Gheorghe si Rapsodie in alb si negru cu Leonard Bernstein de Gina Sebastian Alcalay. Am citit cu o placere salbatica splendida carte a lui Eugenio Barba, Pamant de cenusa si diamant, tradusa excelent de actrita Diana Cozma; este practic un bildungsroman acest opus, care va fi lansat zilele acestea la Festivalul International de Teatru de la Sibiu. Citeste numarul 5 al revistei Contemporanul, unde am inserat un dosar special – Hamlet fara prieteni – dedicat cuplului spiritual Grotowski-Barba si teatrului experimental polonez. Am citit Arca lui Breban de Maria Postu. (Cartile enumerate de mine au aparut de curand la Editurile Ideea Europeana si EuroPress.) Am citit cu creionul in mana cartea lui Stefan Borbély, Pornind de la Nietzsche, un studiu fundamental, scris sclipitor, sclipitor. Am citit Jiquidi de Nicolae Breban – ultimul volum al trilogiei Ziua si noaptea, unul dintre varfurile romanului postbelic. Am dat bunul de tipar pentru romanul meu, Cercul salbatic. Pe intinderea ultimelor luni, ma surprind citind adesea Proust, Nietzsche si Dostoievski, lecturile mele, in aceasta ordine de idei, urmand sa se reorienteze mai apasat in raza vie, ravasitor de vie a celor doi creatori, dat fiind faptul ca scriu la o carte despre Nietzsche, intitulata Alumnii lui Nietzsche. Cartile mele preferate sunt cele semnate de nordici, de membrii tribului Nietzsche-Dostoievski. Ma regasesc in ele, cu temele majore alese de mine, cu alte nu putine aspecte, care ma fac sa ma redescopar funciar inrudita cu nordicii pursange si cu tribul distinct, superior, alcatuit de acestia.

Ti s-a intamplat sa te regasesti in vreun personaj sau autor? In ce fel?

Ma regasesc nu o data, cu toate varfurile si stangaciile mele, citind Dostoievski, Nietzsche. Ma regasesc in scriitorii care ma ajuta, ma fac sa urc la mine insami. Stiu, poate parea – si este oarecum – aroganta afirmatia mea. Vad in panzele ei de litere, cuvinte, in primul rand, servitute. Evident ca vorbesc de varfuri de neatins, imposibil de depasit. Da.

Esti atat poeta cat si prozatoare. Sa vorbim despre poezie. De ce poezie? Ce inseamna pentru tine poezia si care sunt poetii care te-au marcat; prin ce?

Sunt si poet. Si romancier. Vreau sa cred totodata ca sunt ceea ce devin, clipa de clipa: un poet. Si romanele mele, dupa cum au observat nu putini critici, sunt marcate de metafora, de Ingerii de plumb al liricii pure. De ce poezia? Nu stiu. Nu stiu ce ar raspunde vulturii, daca i-as intreba din ce motive prefera sa-si traga sufletul pe culmile vii, inzapezite. Habar n-am ce raspuns mi-ar da, soparlitele, care se ratacesc pe terasa casei familiei mele de la Mogosoaia, daca le-as intreba de unde au aflat ca sunt, noptile, scurse din astrii somnosi. Nici cerul nu stiu ce mi-ar raspunde, daca l-as intreba ce se intampla de vreme ce, uneori-adeseori, noptile, aici, la Mogosoaia, in preajma cartierului Martha Bibescu, pe strada Nichita Stanescu, poate fi atins, fiind atat de aproape, aproape, pastrand aerul unei divine salbaticii de necuprins in esenta.

Ce este pentru mine poezia? E ceea ce era pentru aezii ratacind printre chiparosi si serpii de maslini, care incing si-n ziua de astazi templul lui Apollo: cantec, refugiu, aer, melodie, ritm, un ritm dictat de „sfanta siroire a sangelui” (e un vers rilkean), tehnica, tehnica, da, tehnica, stiinta, varf spiritual, atins rareori. Fulger care se intampla o singura data. O foarte singura data. Repetandu-se mereu altfel. Poetii care m-au marcat? Novalis. Hölderlin. Rilke. Planete distincte, imposibil de atins. Fiecare dintre cei trei romantici au abordat teme majore, avand o imensa cultura si civilizatie in spatele lor. Temele lor majore nu-mi sunt straine nici mie: dialogul cu Dumnezeu, viatamoartea, iubirea, dialogul cu zeii, nevoia de masca, relatia maestru-ucenic, viul etc. Sa locuiesti planeta pamant ca si cand te afli pe ea o singura data, ca si cand sederea ta se va sfarsi maine, adapostit de aburii salvatori ai zeilor tutelari, ambigui, senini, rautaciosi. Sa-ti doresti sa parasesti acest colt de rai care este incredibila planeta locuita de noi, fiind perfect constient de faptul ca altundeva va fi la fel de frig. Sa ramai aici, sa te bucuri ca intarzii…, nu, nu fiindca nu ai putea pleca in alta parte (oricand te pandeste pericolul de a fi luat de aici), ci pentru ca alegerea – pana la un punct – da, iti apartine.

Versurile „Cand marea lumina impura/ te reda lumii cu limba de moarte/ si esti la doi pasi de cerul/ imboldit de recele inger alergator,/ cand negrul duh al pamantului…”  sunt dintr-un poem de-al tau. Care sunt conotatiile luminii pentru Aura Christi?

Unii dintre noi inainteaza printr-o lumina incredibila, bubuitoare, forta careia e o minune ca nu ne arde. Cum poti sta ochi in ochi, duh in duh cu Cineva foarte mare si foarte puternic, fara ca privirea Lui sa nu-ti parjoleasca ochii? Lumina a fost visul si realitatea pe care puteam oricand sa le pierd. De aici bucuria enorma de a avea parte de lumina – leagan, patrie, aer. Stiu sa ma bucur de totul, totul, totul enorm. Iubesc viata enorm, enorm, enorm. Pana la reaparitia acelui nod straniu in gatlej, pana la certitudinea ca, da, cosul pieptului e prea stramt, trupul insusi devine neincapator, adapostul unor furtuni pe care uneori-adeseori incerc sa le descriu in paginile romanelor mele lungi, groase si, cum spunea zilele trecute un prieten (?), ilizibile.

Pe foarte multi scriitori din tara si de aiurea boala i-a facut sa se aplece si mai adanc in literatura. Se stie ca suferi de o miopie galopanta. Aceasta te-a marcat, in ce sens?

Am avut, in postadolescenta, o miopie galopanta, care printr-o suita de interventii facute la Chisinau (fara succes) si la Moscova (clinica profesorului Fiodorov) a fost stopata, eu alegandu-ma cu o miopie forte si, periodic, cu desprinderi de retina. Una dintre acestea a fost remediata la o clinica din Saint Denis, la Paris. Miopia mea, evident, m-a marcat; m-a izolat, daruindu-mi otrava si mierea singuratatii, daruindu-mi foamea de a fi. Prietena mea, poeta si doamna profesor Riri Manor, si domnul doctor Mircea Filip au grija ca ochii mei sa nu-si piarda lumina. Stiu ce anume sa fac daca brusc… lumina va disparea. Si sper ca interventiile sa fie facute la timp. Sper sa pot pana atunci sa ma exprim. Sper sa fiu iubita. Sunt iubita; poate de aceea bunul Dumnezeu are grija sa puna la incercare rezistenta mea prin suferinta. Probabil eu n-am suferit destul. Si trebuie sa platesc pentru ca n-am suferit destul, suferind. Tot recitesc fraza geniala a lui Sofocle, aleasa de mine ca motto pentru romanul meu, aparut de curand, Cercul salbatic, fraza spusa pre gura Antigonei: „Daca asa le place zeilor, sa recunoastem ca, de vreme ce suferim, noi am gresit”. Tor caut de milenii interioare unde anume am gresit si, har Domnului, nu reusesc sa aflu. Tii minte, desigur, ca Nietzsche, elogiind suferinta, ajunsese sa ceara stabilirea unei scari a valorilor in functie de capacitatea unui spirit aristocratic de a suferi. Eu as adauga, daca mi se ingaduie, si de a exprima suferinta.

Percep boala, se vede limpede, in siajul lui Nietzsche, Proust, Rilke, da, ca pe un dar; e adevarat ca pana sa ajungi sa tratezi boala ca pe un dar, ai parte de un soc teribil, inuman, care iti clatina fiinta, clatina totul, totul, totul. Daca ai putere, daca – nu spun ca ai geniu – depasesti primele sute de mii de kilometri de suferinta, ajungi sa incepi sa iubesti suferinta, sa iubesti boala, sa o rasfeti, sa respiri altminteri, sa vezi lucrurile…, cum sa zic?, dintr-un alt unghi si sa fii recunoscator Celui care ti-a dat sansa de a (re)descoperi boala, iar, prin intermediul ei, spaima de a muri tanar, spaima de ratare. Am invatat enorm din boala. Din boala am crescut milimetric, aplecandu-ma peste lucruri care, da, conteaza cu adevarat: scrisul, muzica, cerul, familia mea (Mama si Andy), „filosoful” clanului: Kolly, iar in ultima vreme rottweilerul meu, minunatul, incredibilul Conte, si gradina mea, inceputul de gradina pe care o voi popula cu mesteceni, brazi argintii si roze, multe, foarte multe roze. Boala m-a facut sa descopar si prietenii, foarte putini, numarati pe degetele unei singure maini. Boala m-a disciplinat si m-a facut sa ma adun in mine, in gaoacea fiintei, ca sa dau tot ce am mai bun si mai temeinic in mine. Boala m-a redus, ma readuce, cu o punctualitate care ma scoate – atunci cand eu sunt mai putin decat eu insami – din minti, la ceea ce vreau sa devin incet-incet: poet. Boala m-a reinventat; m-a imbrancit la masa de scris, inoculandu-mi incet-metodic obsesia conform careia, scriind, eu de fapt ma vindec, raman, intarzii aici; ceea ce – imi repet, la modul fals, catastrofic si copilaros-naiv, inseamna undeva, acolo, nu prea departe – poate… sa insemne mantuirea. Daca ai sti cat de greu este si ce bine este ca e greu sa fii, sa fii uneori-adeseori asa, cum sa spun, la modul stupid, nebunesc, legat de acest cordon ombilical: foamea de a fi, spaima de a fi luat prea devreme, sa fii sub semnul urgentei, sa scrii si sa publici ritmic… Cat de imposibile sunt visele! Cat de grele sunt visele: ca muntii, ca marea. Proust, astmaticul genial, stie la ce ma refer. Si Nietzsche cel care suferea de migrene cumplite, laolalta cu alte suferinte fizice, si slavea in gura mare boala, decaderea, otrava si mierea suferintei, dezonoarea – si toate acestea, dupa cum afirma pustnicul acesta superior, pentru a vedea daca un spirit rezista.

Si Rilke cel ce-a murit de leucemie stie despre ce anume vorbesc.

Boala te azvarle in proximitatea mortii, aceasta fiind, iti aduci aminte, in perceptia lui Hans Castorp, „o mare forta. Cand te apropii de ea, te descoperi si mergi cu pas cadentat, in varful picioarelor”, adica asa cum merg, in viziunea lui Nietzsche, ideile mari. Boala rarefiaza existenta, creand un soi de „intensificare a vietii” mai ales pentru personajele cioplite din coasta lui Zarathustra, ucenici zelosi si distrati, cum scriam in alta parte, porniti instinctiv pe urmele unui maestru, disputandu-si destinul intre vis si „realitatea de prim rang” dintr-un „camin indepartat si stravechi al sufletului”. (Nietzsche)

Boala te smulge din mediocritate; ea m-a facut sa devin atenta la ceea ce Joyce numea „miscarile duhului latruntric”, iar Proust – „eul profund”; in consecinta, am descoperit acolo, jos, foarte-foarte jos… o bogatie sufleteasca incredibila, pe care sunt sigura, nevrednica cum raman, ca nu o meritam. Existenta, prin urmare, ramane a fi, clipa de clipa, incredibila. Iar acest adevar ma face sa stau inmarmurita in fata sansei de a fi in viata, de a fi vie, si sa ma minunez, uitandu-ma la cerul indoit sub povara astrilor ezitanti sau la un apus de soare mogosoian grandios, monumental, eclipsat nu demult, intr-o seara, exclusiv de felul cald-pierdut-intempestiv-iubitor in care ma fixa, in acele minute, Conte.

Toate, in cele din urma, sunt – ca in elegiile rilkeene – o misiune; nu crezi, Lucia?

„Toate acestea au fost o misiune.

Dar o vei indeplini?! N-ai fost tu mereu

de asteptare inca risipit, cand ti se

anunta o iubita? (Si unde vrei tu s-o adapostesti

cand si-asa marile ganduri streine

intra si ies si adesea raman peste noapte.)

Daca ti-este dor totusi, canta-i pe indragostiti;

si sentimentul lor faimos, inca multa

vreme nemuritor.

Pe aceia tu ii invidiai aproape, parasitii, pe care

ii simteai mai demni de iubire decat cei

indestulati. Incepe

mereu de la inceput acea incoronare de neatins;

gandeste: rezista insa eroul, chiar si decaderea sa

i-a fost doar un pretext de a fi: ultima sa nastere.” (s.n.)

Traducerea elegiilor rilkeene din care citez nu rareori ii apartine lui Nicolae Breban. Volumul e aparut la Editura Ideea europeana. Elegiile sunt citite de mine si de autorul Elegiilor pariziene, cartea continand un CD.

Nu vreau sa facem apologia bolii, insa, de curand ti s-a diagnosticat o alta boala grava. Aceeasi boala i-au insotit pe Nichita Stanescu, pe Marin Sorescu si altii. Cum faci fata acesteia? Literatura, marea literatura te ajuta? Prieteniile literare si intelectuale te ajuta?

Boala diagnosticata de doamna doctor Cristina Aura Radulescu relativ de curand l-a ucis pe Nichita. (Apropos, stau pe strada care ii poarta numele. Mama rottweilerului meu, Conte, se numeste Nichita. E un caine prea mare pentru cainii de talie mare; medicul lui glumeste ca a uitat si uita in continuare sa se opreasca din crestere. Mi l-a daruit prietena si medicul meu, Raluca Dumitru, careia ii sunt recunoscatoare pentru experienta incredibila pe care mi-a oferit-o; n-am crescut niciodata un caiine, eram – si sunt! – o felinomana convinsa. Conte avea pe atunci 1,5 luni. Acum are un an. Si este urias. Si foarte-foarte scump.) La inceput…, cand am aflat ce am, previzibil, am fost socata. Credeam ca totul se termina, ia sfarsit. Si gandurile cele mai negre erau legate de doua aspecte: 1. Credeam ca voi pleca de aici inainte sa izbutesc sa ma exprim; or, pentru un scriitor cu o vocatie puternica aceasta e pedeapsa cea mai cumplita: sa plece inainte sa dea totul; si 2. Sufeream ca o pedepsesc – fara voia mea – pe Mama mea, sfanta mea Mama, care este o femeie uriasa, e o femeie incredibila; desi nu accepta in esenta meseria mea, fiind o burgheza convinsa, ea ma sprijina neconditionat, ma ajuta, ma cearta, ma tine in viata si ma iubeste. Un monstru care crede aproape exclusiv in literatura este greu, este imposibil sa-l suporti.

Apoi, treptat-treptat, am inceput sa-mi iubesc boala; am inceput sa ma recunosc, da, asa cum ma recunosteam cu ani in urma cand am avut miopia galopanta, apoi… tuberculoza. Nu stiu de ce trebuie sa suport aceste experiente care ar clatina si un mamut, cu atat mai mult un trup kafkian, un soi de parodie la ceea ce… In sfarsit. Norocul meu este psihicul, spre surpriza mea, puternic. Evident ca, a devenit evident cel putin pentru mine ca „numai boala te invata sa observi si sa inveti, si-ti ingaduie sa descompui mecanismele pe care altminteri nu le-ai cunoaste”. (Proust) Boala, cu un pic de noroc, poate fi pintenul dat, spuneam si alte dati, de un nesfarsit zeu rautacios si perspicace in bolgiile luminoase ale destinului. Eu am noroc. Am enorm de mult noroc. Zeii mei tutelari au grija sa nu ma instrainez de drumul meu, de vocatia mea, transformand iubirile mele de litere, unele dintre acestea, in experiente esentiale. De pilda, intalnirea mea cu spectacolul de un dramatism grandios – care este Nietzsche – din intamplare cred ca s-a transformat in destin. Nietzsche face o apologie a viului, transforma vointa de putere in pretext de jubilatie intru fiinta. Farsa, una dintre farsele destinului sau, era ca dragul, iubitul meu sihastru de la Sils Maria a suferit toata viata de cateva boli de care nu se poate face abstractie.

Vorbeste-mi despre prieteniile tale literare. Care sunt oamenii cei mai apropiati intelectual pentru Aura si in ce cuvinte ii zugravesti?

Despre admirabila Antigona… ti-am vorbit. Cum sa nu admiri aceasta uriasa definitiv – oho, ma recunosc! – cand ea, supusa, iubitoare, isi urmeaza tatal, Oedip, regele Tebei, care, dupa cum se stie, se pedepseste pentru crima si pentru incest, condamnandu-se la orbire? Apoi, aceeasi Antigona, infruntandu-l pe tiran, pe temutul Creon, care o condamna la moarte, isi inmormanteaza fratele, alegandu-si ea insasi propria moarte?!!

Napoleon. Acest ulceros genial a rasturnat o lume care parea intarziata intr-un tipar.

Dostoievski. Cred ca e singurul om de pe fata pamantului pentru care as fi in stare sa ucid fara sa ezit. Nu stiu ce m-as fi facut si ce as fi devenit fara lecturile din acest sfant epileptic, lecturi facute concomitent cu Tatal meu, iubitul Semion, si discutate en detail cu parintele meu.

Nietzsche. Un varf de neatins. Daca l-as vedea, i-as vorbi indelung despre legatura dintre Groapa Marianelor si eul abisal, revelatie pe care am avut-o, citindu-l, recitindu-l la nesfarsit.

Rilke. Incredibilul Rilke.

Proust. Astmaticul genial, care m-a facut sa tratez cu totul altfel gelozia. Eu o credeam, rusine mie!, barbara!!

Cezar Ivanescu. Un mare poet nedreptatit, imbrancit in moarte prin campania de denigrare din ultimele-i luni de viata, fiind acuzat, pe nedrept, la modul monstruos, fara dovezi, de colaborare cu securitatea. Mi-a daruit numele – numele meu, Aura Christi – la auzul caruia am protestat, cedand in cele din urma farmecului persuasiv cezarian, despre care, Doamne, vorbesc atat de putini oameni, care l-au cunoscut cu adevarat. Nu putini se refera la Cezar cel tunator etc. Cezar care a fost un Poet. O personalitate careia nu-i era straina o combustie inumana, ca sa nu zic devastatoare.

Nicolae Breban. Unul dintre cei mai mari scriitori ai Europei postbelice. Opera autorului Drumului la zid isi asteapta lectorii avizati. Breban nu scrie decat pentru lectori alesi, pregatiti. Si ei exista, da, cu asupra de masura. Si in domnia sa ei, lectorii alesi, recunosc Autorul, Maestrul, spre deosebire de o parte din lumea literara, prea impartita in grupuri, biserici, bisericute, iata, de douazeci de ani – detaliu care a facut un rau enorm literaturii romane vii, scriitorilor romani vii, care in perioada postdecembrista au parte de un genocid cultural nemaiintalnit in istoria culturilor europene; si cred ca nu numai europene. Despre Breban si opera d-sale as putea scrie tomuri, fara sa-l „epuizez”. In ce fel sa epuizezi un munte? Stau uimita in fata lui, a muntelui acesta, incerc sa-l descriu; fac exercitii de intelegere si, de fiecare data, ajung la concluzia, da, ca incapatanarea mea de a intelege e o tampenie, ca sa nu spun o prostie. Cum sa intelegi cerul, iarba, zapada apocaliptica, furtuna zanatica? Cum sa pricepi un fenomen al naturii? (Breban este un fenomen al naturii!) Absurd. Si atunci… asculti inima sau „geniul inimii”, ar fi spus iubitul de noi pustnic, Nietzsche: fugi, mancand pamantul… in iubire, bucurandu-te de darul de a iubi si de a fi iubit. Luna incoltita de lupii beznei pornite stie de ce.

Un prieten apropiat mi-a scris, la un moment dat, ca, da, complicitatea care ma leaga de Nicolae si pe el, pare-se, de mine, prietenia aceasta de litere de durata a circa doua decenii… este unica. M-am bucurat ca acest lucru se vede. Faptele noastre culturale sunt in general cunoscute mediului literar: revista Contemporanul, Editurile Ideea Europeana si EuroPress, mesele rotunde, turneele, dezbaterile, CD-urile cu lecturi din Goethe, Rilke. Etc. etc. In curand va vedea lumina tiparului volumul Sub semnul Ideii Europene, unde am inserat o parte din dezbaterile gandite si realizate – majoritatea! – impreuna cu Nicolae Breban. Si acestea sunt rodul unei complicitati de litere puternice. Unii amici, insinuand ca intarzii prea mult in umbra unui mare scriitor, imi sugereaza sa-l parasesc, sa-l tradez si sa-mi vad de drumul meu. Nu inteleg. Ca sa fii tu insuti, este obligatoriu sa tradezi? Recunosc: nu pricep. Eu ma numesc Aura Christi, nu Iuda – un ucenic fidel al lui Iisus care si-a indeplinit misiunea, fiind unul dintre primii dizidenti ai lumii, dar nu numai atat, desigur. In alta ordine de idei, un mare maestru ramane ucenic pana inchide ochii; am mai scris asta si alte dati. Punct.

Stefan Borbély. Un mare critic si istoric literar, care se neglijeaza; si el stie asta. Un membru al tribului nietzscheenilor.

Irina Ciobotaru. Este un tanar scriitor foarte talentat. Curat. Curat. Irina are rabdarea sa ma suporte si in lumea in care traim ramane a fi incredibila. Ea crede ca eu i-am daruit foamea de a fi, cand, in realitate, eu sunt cea care ma hranesc din curatenia si talentul ei.

Janina si Ion Ianosi. Cand vorbesc cu ei ruseste, am senzatia ca sunt acasa.

Din literatura rusa – intrebarea nu vine intamplator din doua motive: unul pentru ca esti din Republica Moldova, fost bloc sovietic, si apoi pentru ca literatura rusa este una extrem de mare si complexa – ce te-a marcat cel mai mult?

Bunica mea dinspre Tatal meu, Semion, avea numele de fata Elena Juskov si era rusoaica; venea din teritorii apartinatoare Imperiului Austro-Maghiar; babuska ii spuneam. Mama ei, Natasa Juskov, rusoaica pursange, este inmormantata in cimitirul Caramidari, in Bucuresti. Babuska mi-a citit pentru prima data, mult inainte de a invata eu sa scriu si sa citesc, din Puskin, Tvetaieva, Ahmatova. Am crescut cu rusii mei iubiti, printre rusi, citind ruseste. Curge sange slav in venele mele, pe care oricat as vrea sa-l ascund  dar nu vad de ce  n-as fi in stare, caci firea mea ma tradeaza. Adesea, cand incep un nou roman, lucrez la o carte…, eu am in fata mea, in cap, vreau sa zic, Crima si pedeapsa, Elegii duineze (Rilke a calatorit, se stie, impreuna cu Lou Andréas Salomée, de doua ori in Rusia cea mult iubita de autorul Ceaslovului; in raza acestei patimi, poetul austriac de expresie germana, a scris si poeme in limba rusa), imensele paduri de mesteceni rusesti, bulevardele moscovite sau Patetica iubitului de mine si de Papa (Tatal meu) Ceaikovski… Tot, aproape tot ce gandesc marii rusi… este impunator, in primul rand, ca dimensiune, ca spirit monumental, ca singularitate, ca stil, ca amploare sufleteasca. De acord, exista o sumedenie de tampenii care se spun pe marginea sufletului slav etc. etc. Nu ma arunc in orele astea destul de inaintate  e trecut demult de miezul noptii  in asemenea subiecte. Ceea ce vreau sa zic e simplu: tot ce imi doresc sa fac visez sa fie…, cum sa spun, ca sa nu para ca ma flatez?, definitiv. Sa nu se clatine. Sa ramana. Cred ca si aici isi spune cuvantul firea mea nordica.

Esti redactor sef al revistei Contemporanul, imi poti vorbi despre oamenii pe care-i publici? Nume foarte multe, nume bune vin din Ardeal, revista nefiind doar de literatura. Eseuri excelente a publicat domnul Basarab Nicolescu.

Da. Si revista, si Editura Ideea Europeana  in curand sper sa lansam Editura Contemporanul  le construiesc, le construim – impreuna cu autorul Drumului la zid, evident!; si ii multumesc si cu acest prilej romancierului Nicolae Breban ca ma accepta si ma suporta, ca, iata, de circa douazeci de ani imi este complice! – se putea altfel?, cu ardeleni, cu nordici. Avem peste o suta de colaboratori; i-a numarat o data un coleg de redactie, excedat de faptul ca telefoanele suna non stop aproape. Colaboratorii la care tin si care publica ritmic in paginile Conte, unii dintre ei avand si carti publicate la Ideea Europeana, sunt Irina Petras, Stefan Borbély, Nicolae Balota, Ion Ianosi, Janina Ianosi, Lucia Daramus, Alex Stefanescu, Razvan Voncu, Irina Ciobotaru, Calin Caliman (Mister Contemporanul), Dana Duma, Maria-Ana Tupan, Magda Ursache, Adriana Teodorescu, Gheorghe Schwartz, Leon Volovici, Leo Butnaru, Basarab Nicolescu, Gabriel Dimisianu, Iulian Boldea… Mi-e teama ca imi scapa nume la fel de importante, scapari pentru care imi cer iertare.

Ai o tripla valenta: poet, prozator si redactor. In care esti mai acasa. Ii publici pe altii, in revista, dar si la editura pe care o conduci, scrii poezie si proza. Ce contine proza ta, de unde iti iei subiectele?

Cele trei ipostaze – de poet, romancier si editor – pentru care nu incetez sa ma bucur, imi dau de furca nu putin. Evident ca si poetul si romancierul se bucura si sufera in egala masura. Se bucura de faptul ca Ideea Europeana publica titluri foarte bune, de la excelent in sus, am relansat de curand revista Contemporanul intr-o formula noua, intr-un tiraj de 3.000 de exemplare bine distribuite etc. In vremurile de azi sa construiesti o institutie de cultura de prim nivel este echivalentul unui act de eroism, care revine intregii echipe de redactori, colaboratori ai revistei si ai editurii. Nimeni niciodata nu-mi va putea umbri bucuria de a ingriji cartile unora dintre colegii nostri; multe dintre cartile aparute sub sigla Ideii Europene le iubesc si le tratez, ca si cand mi-ar apartine.

Poetul si romancierul sufera… Uneori. Am remarcat in ultimii ani ca sunt cautata tot mai frecvent in calitate de editor, moderator al unor dezbateri incendiare… care n-au facut nici o gaura in cer. Scriitorul continuand sa treaca printr-un con de umbra destul de grav. Mai intai am zapacit criticii prin faptul ca de la poezie si eseu am trecut la bildungsromane; acum, ei poftim, de vreo sapte-opt ani… prin forta imprejurarilor, m-am trezit editor – meserie de care mi-a fost foarte teama. Totul insa este asa cum este si nu exista decat motive de a ma bucura de realizarile revistei si ale editurii. Sper sa fiu iubita in continuare si sa ajung sa ma bucur si de receptarea cartilor mele de poezie si a romanelor mele. Sper. Presimt ca acestea vor fi iubite… mai tarziu. Poate. Tii minte versul Marinei Tvetaieva: „Moim stiham kak dragotennam vinam/ nastanet svoi ceriod”/„Poemelor mele precum vinurilor rare/ le va veni timpul”? Poate si cartilor mele le va veni timpul, daca acestea au valoare, daca rezista. Iar faptul ca voi fi cenusa atunci, nu conteaza. Asta face parte din regulile jocului „de-a literatura”; un joc de o „gravitate disperata”, ar fi spus Rilke, joc regulile caruia eu le-am acceptat din start si pentru ca e vorba de „o lupta a caracterelor puternice”, dupa cum sustine Anna Ahmatova.

Am scris si publicat o tetralogie, Vulturi de noapte, axata pe o tema majora: relatia maestru-ucenic. Apoi am publicat doua romaneCasa din intuneric (cartea unui adolescent intarziat; un bildungsroman) si Cercul salbatic – un fals roman politist. Supratema tuturor cartilor mele – fie acestea poezie, fie roman, fie eseu – am remarcat in timp ca este: Viul. O tema imposibila. Nici pur literara. Nici pur filosofica. Si literara, dar, totusi, mai mult cu tenta filosofica. In aceasta ordine de idei, am publicat acum cativa ani eseul Religia viului, un volum oarecum unic, fiindca de aceasta tema s-au apropiat foarte putini. Despre Religia viului nu s-a scris, dupa stiinta mea, nici un rand.

Debutul tau literar a fost foarte bine apreciat, totusi Aura Christi nu si-l recunoste, spunand „nu ma reprezinta”. De ce?

Lasa de dorit tehnica. Constructia este interesanta. In paginile volumului De partea cealalta a umbrei, in chip straniu, se regasesc toate, aproape toate temele abordate mai tarziu.

Care este masca identitara a poeziei Aurei Christi?

Grea intrebare, Lucia draga. Sa fug intr-o metafora?

E chiar poezia ei, ca sa vorbesc de parca as vorbi despre o persoana straina. E necesara precizarea ca este vorba de poezia care respinge masca. Spre deosebire de roman. Unde exista atatea masti cate personaje sunt; nu rareori!

Poetul, prozatorul vine de undeva. Am vorbit despre debut, despre poezie, despre  prietenii literare si boli, dar n-am vorbit de familia Aurei. De unde, din ce familie vine Aura? Are amintiri frumoase?

Tatal meu, Semion, vine dintr-o familie de profesori si juristi, originari din teritorii apartinatoare Monarhiei Austro-Ungare; este absolvent al Scolii Inalte de Aviatie Militara din orasul Dvinsk. In urma unui dramatic accident, ramane, printr-un miracol, in viata; este nevoit sa renunte prematur la cariera de militar in trupele de elita ale aviatiei, devenind, la 28 de ani, invalid pe viata si fiind pensionat. Se stinge din viata pe 28 februarie 1997, moartea Tatalui marcandu-ma profund, clatinandu-ma. Mama mea, Liubov, nascuta Karaman (24 mai 1945), provine dintr-o instarita familie de burghezi din Nordul Moldovei. Fratele meu, Andrei (Andy ii spun in ultimele milenii), a facut Colegiul de Muzica si Dans „St. Neaga”, sectia de Balet si Dans, a fost dansator profesionist, apoi a renuntat la cariera dificila de balerin, urmand Facultatea de Marketing la Chisinau si, mai tarziu, la Bucuresti. Stam impreuna cu familia la Mogosoaia. Am stat circa treisprezece ani (in ultimii opt ani, dupa moartea Tatalui meu, impreuna cu familia mea), intr-o garsoniera din centrul capitalei; acolo am scris o buna parte din cartile mele. Vanzand o parte din proprietatile familiei mele, am construit o casa la Mogosoaia, fabuloasa Mogosoaia, unde visez sa ma retrag definitiv si sa ma dedic exclusiv scrisului, bucurandu-ma de acea casa pe care – scriitor roman sarac fiind; un scriitor care, e drept, invata sa-si poarte saracia ca pe o mantie regala – fara sprijinul familiei mele n-as fi construit-o niciodata.

Am avut o copilarie obisnuita, cu bucurii enorme, traite la modul disproportionat, definitiv era sa zic, cu iubiri „catastrofice”, pana la moarte (prima data m-am „malitat” la patru ani!), cu bunice si matusi, care imi citeau, ma lasau sa ma joc in curte sau prin vecini cu baietii (am fost ani la rand portar!, deci, invatam de atunci s-o incasez), matusi care ascundeau de mine lucrurile, temele, discutiile, credeau ele, importante, rezervate exclusiv „oamenilor mari”, in realitate lucruri, discutii, teme nu rareori banale, care si acum, urmarindu-i pe „oamenii mari”, ma fac nu rareori sa nu pricep, dintr-un soi de stranie incapatanare, ce-i aia maturitate, alegand iar si iar „jucarelele mele dintotdeauna: scrisul, cititul, muzica, Kolly, gradina mea, Conte. Glumesc bineinteles. Exagerez. Dar foarte putin.

Da. Am amintiri frumoase. Cu Tatal meu, care ma ducea in brate la gradinita, fiindca eram un copil neascultator, o dilie, asa incat umblam mereu cu genunchii si coatele zdrelite. Am amintiri cu Mama; de pilda, cand ma gandesc la ea, ma invadeaza tot timpul fie mirosul de roze (ne plimbam serile prin Valea Trandafirilor, unde visam, nu glumeam!), fie mirosul de nuci verzi; facea o dulceata de nuci verzi, uahhh, este dulceata aceasta unul dintre solii copilariei mele. Ii punea si un pic de menta! Mi-e foarte dor de buny Axenia, Dumnezeu sa-i dea lumina acolo unde a plecat de douazeci si cinci de ani, si imi doresc sa visez cat mai des raiul ei de menta si mere de vara, cu un gust acrisor-dulce; le mancam aproape verzi, caci imi placea la nebunie felul in care imi faceau gura punga. Si de bunica Elena mi-e dor, de gradina ei de coacaze. Si de ciresele amare. Si de harbujii uriasi (pepenii verzi), din miezul incins, carnos al carora Semion, iubitul meu Semion imi oferea nu rareori cate o halca.

Si… uitandu-ma in urma, in chip straniu, in mine explodeaza tot trecutul, umflandu-se mereu imens. Imens. Pana existenta imi este invadata de anumite scene care se deruleaza innebunitor pe ecranul mintii. Ceea ce iese, in ultima instanta, in pagina scrisa, e net diferit de biografia mea stricta. In dreptunghiul paginii recunosc, cateodata, mirosul de roze, o privire care imi aduce aminte de cea a bunicii sau a iubitului Semion, detalii, fragmente disparate, segmente care insista, revin aidoma unei manii, in zeci, sute, mii de nuante, scene, incat caruselul iscat ma face nu o data sa cred, in cele din urma, ca eu sunt Semion Ruda si tot eu Erika Preda, tot eu sunt Matei Naidin si Carmen Ruda, si Diana Belinski, si Andrei Rogujiv, si calugarul Semion de care se indragosteste Diana…

La ce lucreaza acum Aura Christi? Care este șantierul actual de creație?

Scriu la un volum de eseuri imposibil, intitulat, spuneam, Alumnii lui Nietzsche. E in lucru un volum de poeme, Sfera frigului. Am inceput doua romane. Subiectele si personajele le port si le voi purta in sange pana voi simti ca m-as imbolnavi, as muri, daca nu m-as aseza la masa de scris. Ora aceea, da, presimt, se apropie.

un interviu de Lucia DARAMUS

Atat comentariile, cat si ping-urile sunt inchise.

Nu exista comentarii