Amintiri de la Stalingrad: „Cuvintele acesta vor fi citite, candva, de cineva”   septembrie 29th, 2010

Un document exceptional, care reda fidel atmosfera si evenimentele din timpul asediului Stalingradului, a fost identificat de Maurice Schobinger, fotograf elvetian de limba germana, si publicat de acesta in Elvetia alemanica. Cotidianul Le Temps, publicatie francofona, a prezentat largi extrase dintr-un jurnal al luptei pentru supravietuire. Nu este vorba despre o creatie literara, ci doar de o insiruire a unor lucruri si a unor cuvinte simple care surprind prin incarcatura lor umana.

Mai exact, este vorba despre un jurnal tinut de o rusoaica, o femeie simpla, care nu avea sa supravietuiasca teribilei inclestari care a schimbat soarta celei mai mari conflagratii mondiale din istoria umanitatii.
Recuperat de sovietici de la rudele decedatei, documentul a fost considerat nepublicabil in perioada comunista deoarece „nu reda in mod fidel brutalitatea ocupantului nazist, nici nu scoate in evidenta eroismul soldatului sovietic”. De fapt, tocmai aceasta este si latura care-i asigura obiectivitatea, Serafima Voronina scriind despre ororile comise de Armata Rosie impotriva propriilor soldati, ca si despre cele impotriva civililor. Autorul, a carui bunica este originara din Moscova si refugiata in Vest dupa Revolutia bolsevica a lui Lenin, s-a deplasat personal la Volgograd, actualul nume al orasului, impresionat fiind de lupta eroica a rusilor impotriva nazismului. Nici el nu cade, insa, in admiratia fata de comunism, sistem pe care il condamna in mod egal. Dar, acela nu a fost un razboi intre sisteme. A fost altceva…

Expozitie alb-negru

Maurice Schobinger a lansat o expozitie foto cu instantaneele surprinse in orasul de pe Volga, facand totodata precizarea ca metropola este si acum bantuita de evenimentele teribile de acum mai bine de o jumatate de secol. Pentru a da mai multa greutate aniversarii a 65 de ani de la capitularea trupelor Axei de la Stalingrad, fotograful helvet a lansat si editia elvetiana a jurnalului unei femei simple, obligata sa supravietuiasca in cosmarul numit Stalingrad. Publicat intai in rusa, tradus ulterior in germana literara, pe urma in dialectul alemanic elvetian si, in final, in franceza, cartea a suferit destule modificari stilistice, dar fondul a ramas, mai mult ca sigur, neatins.
„Stalingrad/Volgograd” a aparut in colectia „Editii Negru pe Alb”; cartea contine manuscrisul original, predat lui Schobinger de descendentii celei care la vremea asediului era doar o tanara invatatoare. De altfel, Serafima Voronina avea sa-si gaseasca moartea la sfarsitul anului 1942, dupa ce va fi tinut cronica unei vieti sub bombardament.

Departe de a fi un elogiu adus Armatei Rosii, textul, care contine aproximativ 30 de pagini scrise cursiv, descrie teroarea traita de civilii ramasi in „punga” de la Stalingrad, dorinta animalica de a supravietui, dar si totala indiferenta in ceea ce priveste soarta bataliei sau a razboiului, unica dorinta care razbate din acele pagini este ca totul sa se termine odata… Tocmai lipsa tonului patriotic explica de ce aceste marturii au ramas in umbra timp de decenii. Jurnalul are ca data de plecare 1 septembrie 1942 si se termina, brusc, pe data de 25 octombrie a aceluiasi an. Iata cateva extrase:

10 septembrie 1942. Joi

„Se implinesc cateva zile de cand stam de-a busilea in adaposturi. In 2 septembrie, cartierul nostru a fost iarasi bombardat, iar zona in care locuiesc a fost aproape rasa. O bomba a cazut exact in straduta care incepe din fata casei familiei Mizin, iar craterul a provocat prabusirea mai multor adaposturi, inteleg ca au fost zeci sau sute de morti. In jur, totul este distrus, iar casele sunt atat de ruinate incat nu mai poti locui in ele. Alte trei bombe au cazut langa turnul de parasutism, o alta chiar pe calea de rulare a tramvaiului… Casa mea aproape e de nerecunoscut, ferestrele nu mai au geamuri, tocurile au ars complet, iar acoperisul a zburat, pur si simplu”.

7 septembrie 1942. Joi

„Din 13 septembrie, duminica, luptele au devenit teribile. Din partea germana ploua cu obuze, in timp ce din partea noastra armele grele bubuie non-stop. Zgomotul katiuselor imi provoaca spaima. Sunt cinci zile de bombardament fara intrerupere, este absolut terifiant, nu exista nicio pauza, fie ea cat de mica. Doar noptile este ceva mai liniste, dar dormim cu teama. Avioanele zboara fara incetare, dar noaptea nu lanseaza bombe, ci arunca rachete de semnalizare care fac lumineaza aggiorno. Aparatul de recunoastere observa si fotografiaza totul, iar a doua zi, dis-de-dimineata, se reiau bombardamentele. Mama, cativa prieteni si cu mine ne adapostim in pivnita, Vasia si-a sapat un adapost sub podeaua casei. Doar tata e in adapostul acela, pe cat de improvizat, pe atat de periculos, dar se consoleaza cu prezenta lui Serghei Ivanovici, prietenul lui cel mai bun. Dintre toate bombardamentele, cel de ieri, 16 septembrie, a fost cel mai teribil. Ce OROARE, o, Doamne! Ce OROARE!”

10 septembrie 1942. Sambata. La pranz

„Astazi m-am sculat tarziu, la ora 9:00. M-am spalat cu un pic de apa de ploaie si am plecat sa caut apa potabila. Mama a incercat sa ma retina cu forta, dar tot am reusit sa scap. Apa este accesibila doar in fantanile parasite din curtea uzinei Barrikadi. Tocmai scoteam apa cand, deodata, zgomotul avioanelor de bombardament mi-a ajuns la urechi. Am fugit cu caldarile catre o baraca aproape distruse, dar nu eram prima care vizase acest asa-zis adapost. Mai erau acolo doua femei, o fetita si doi soldati ai Armatei Rosii. Au inceput bombardamentele, asa ca m-am adapostit in colt, lipita de un zid, cele doua femei au inceput sa fuga, care-ncotro, cuprinse de panica. Cei doi soldati, in schimb, s-au aruncat la pamant. Deodata, a cazut plafonul, ce zgomot a putut sa faca. Ce OROARE, cata FRICA a putut sa-mi fie, este imposibil de descris. Pe urma, dupa ce calmul a mai revenit, dupa lasarea serii, mi-am recuperat caldarile cu apa si am plecat catre casa. Am ajuns fugind, am vazut casa lui Fomin distrusa, o bomba aterizase exact langa cosul casei. Dau coltul si… deodata, NU! Casa noastra era aproape rasa, nu mai avea acoperis, doua ziduri erau prabusite, plafonul era gaurit in mai multe locuri, capriorii ardeau inca, dulapurile erau bucati, tot ce fusese sticla era transformat in cioburi. Si totusi, zilele acestea sunt caldute, soarele este bland, iar aerul este sanatos. Miroase a frunze uscate”.

29 septembrie 1942. Marti. Ora 9 dimineata

„… Le-am explicat motivul pentru care ne gaseam acolo, cautam cai morti pentru a face rost de carne. Ciudat ca nu ne-au arestat. La intrarea in parc un soldat s-a apropiat si ne-a intrebat cum am reusit sa ajungem pana aici. In parc sunt trupe si munitie, nu puteti trece pe acolo. Olia i-a explicat, din nou, cu blandete, ca noi cautam cai morti, iar el ne-a raspuns, la fel de amabil, ca n-o sa gasim asa ceva in parc, dar stie el un loc unde sunt multi bidivii cu matele pe dinafara, dupa cum s-a exprimat. Undeva, cica, in fata gradinii publice, langa fosta scoala Stalin (distrusa si arsa complet de luni de zile). Ne-am dus in acea directie. Intr-adevar, am gasit ceva armasari, mai mult resturi, insa. Cineva ii decupase deja. N-am gasit decat un piept de cal, restul nu era nimic comestibil. Olia a inceput sa taie in timp ce eu tineam contra; in van, insa. Abia de-am reusit sa taiem o bucatica mica. Klavdia Tarakanikhina, care venise dupa noi, a reusit sa taie un picior din fata. Am pus ce am recuperat intr-un cosulet si am plecat pe unde venisem. De data asta, o patrula ne-a oprit si ne-a cerut sa ocolim parcul, ceea ce am si facut.

Am depus atatea eforturi pentru carnea asta nenorocita de cal, cosul s-a rupt, a trebuit sa taram carnea dupa noi… Am ajuns acasa abia catre miezul noptii. Mama plangea, credea ca am fost arestate. A doua zi, Alexandra Fedorovna (mama Oliei) ne-a facut o supa de varza la care a adaugat si carne din calul pe care-l ciopartisem noi ieri. Era delicios, savuros. Carnea era buna. Sincer, daca n-am fi stiut dinainte de unde provine, am fi jurat ca e de vita.  Ana Moiseievna a dejunat impreuna cu noi, i-a placut si ei borsul de cal. Oricum, de cand am regasit-o pe Olia, ma simt mult mai bine, optimismul ei debordant aproape ca m-a cuprins si pe mine”.

In loc de epilog

Manuscrisul se termina brusc. Desi cunoaste adevarul, Maurice Schobinger nu vrea un final pentru jurnalul Serafimei. „De ce vreti sa stiti cum a murit, are vreo importanta?”, obisnuieste el sa spuna celor care sunt sceptici asupra succesului unei carti fara un final clar conturat.

Traducere si adaptare de Octavian METONI

Atat comentariile, cat si ping-urile sunt inchise.

Nu exista comentarii