Mi-ar placea un dialog public Goma – Liiceanu   octombrie 8th, 2010

de Alexandru Petria, www.agentiadecarte.ro

Paul Goma este un bombanitor cusurgiu, nici din cale afara de talentat. Adrian Marino a fost un las, a lasat in urma, prin memoriile sale, o bomba cu ceas; de ce se razboieste cu lumea dupa moarte? Nicolae Breban, da, e mare, totusi ametit de un orgoliu imens, si scrie kilometric, de parca are o fabrica de hartie. Petru Popescu a fugit in America unde a facut o caruta de bani, ba a smotocit-o si pe Zoia Ceausescu inainte de-a pleca, parsivul, n-o fi evreu?, da-l in ma-sa ca-i comercial. Herta Müller este cinica, lasa-ma si cu Nobelul!, o scorpie pirpirie si afurisita, care ne-a spus in Ateneu, auzi ce lipsa de delicatete, ca am fost niste “cacati” lasi in perioada dictaturii, ca am acceptat sa fim tratati ca niste “cacati”. Ia sa le dam cate un sut cand avem ocazia, prea au pretentii, se cred buricul pamantului. Sa-si vada de treburile lor, sa ne slabeasca, n-avem nevoie de lectii, noi am rezistat prin cultura, suntem apreciati, chiar si cititi, dupa ’89 am construit institutii, ne-am sacrificat propria opera si sanatatea pentru cultura romana. Ati auzit si rasauzit acestea si probabil ca v-ati saturat. Nu? Eu, da.

Ce au in comun personalitatile amintite? In afara de valoarea pe care multi nu vreau sa le-o recunoasca, faptul ca n-au acceptat inregimentarea in turma, aerul ei caldicel, relativa siguranta printre colegi, sistemul lauda-ma ca sa te laud. Au optat sa alerge fiecare in singuratatea lui, umbriti si stimulati totodata de propriile obsesii, egoisti in lumea lor, veritabili arici, egoisti in promovarea adevarului lor, constienti ca au un rost, si rostul se confunda doar cu propria oglindire, si ea nu e aceea de papusi zambitoare cu orice ocazie, care sa vanda lucruri nederanjante. Nu i-am ales dupa criteriul raportarii la comunism, ci dupa simpatiile mele. Sa incercam un exercitiu de imaginatie: daca nu era baliza de neocolit si imposibil de ignorant a Nobelului, se vorbea in termeni similar de elogiosi acum despre Herta Müller? Sau i se vindeau cartile la reduceri de preturi, dosite in cotloanele librariilor, si nu scria mai nimeni despre ele?

Pe nesimtite, in viata culturala s-a instaurat hegemonia unor grupuri de influenta. Toxica. Cronicizata. Cel al „Intelectualilor lui Basescu” este doar unul, sigur cel mai vizibil si pentru ochii neavizatilor. Daca nu faci sluj in preajma lor ori si daca se intampla sa ai simpatii liberale sau social-democrate, de exemplu, Doamne fereste!, ai incurcat-o. Eject! Nici n-are rost sa te iluzionezi ca vei prinde o subventie publica, o facilitate, ceva, care sa-ti usureze munca de scriitor. Ori daca vine, prin hazardul erorii, e de analizat insistent la microscop. Ar mai trebui vorbit si despre complicitatea editurilor cu criticii literari care sunt referenti si la editurile despre care scriu harnic si cu interes. Daca nu nimeresti pe felie, nu prea existi. Noroc cu internetul, fiindca acolo aranjamentele sunt mai greu de realizat, insa si impactul blogurilor si siturilor este mai redus. Si noroc si cu cititorii care stiu sa discearna. E precum in spatiul politic, unde unii condamna comunismul si sunt aclamati, si altii, care-i dezgroapa efectiv pe cei ucisi de Securitate, ca Marius Oprea, si sunt huliti.

Daca in spatiul cultural oficial mioritic Herta Müller a fost impinsa spre acceptare fortat doar de Nobel, cand o sa apucam vremea ca si ceilalti mentionati sa nu mai fie priviti ca outsideri? Statura lor deranjeaza, strica jocurile, este cert. Mi-ar placea sa ascult un dialog public la Ateneu Goma- Liiceanu; cavalerul singuratic si matca stupului parsiv.

Atat comentariile, cat si ping-urile sunt inchise.

Nu exista comentarii