Invatatoarea Cristiana Anghel – gata sa moara!   octombrie 19th, 2010

de Eveline Pauna, Q Magazine

De peste 50 de zile merge la brat cu moartea. A renuntat sa mai lupte din cauza saraciei, acum lupta pentru un principiu. Invatatoarea Cristiana Anghel devine astfel simbolul sacrificiului suprem, jertfa dascalilor.

E o dascalita aruncata in fata politicienilor de neclintit care declara ca „si chiar daca ar mai intra o mie de cadre didactice in greva foamei, nu se va schimba nimic”. Cristiana Anghel a sters imaginea dascalului cu sepci colorate si fluiere in gura scandand la usile Palatului Victoria si a sfintit-o, pe propria Golgota.

De zeci de zile nu mai mananca nimic…

E in greva foamei pentru un principiu: aplicarea Legii 221! Ca sa ajungi in rezerva ei de spital ai de infruntat propriile prejudecati, personalul medical care-si depaseste atributiile profesionale, ajungand sa se substituie unor adevarati gardieni care nu lasa picior de presa in preajma sa si refuzul implacabil al managerului spitalului. Iar peste cuvantul domniei sale nu trece nimeni! Cu mici exceptii! Q Magazine a reusit sa sparga barierele impuse de un sistem medical subordonat unor decizii politice si astfel va prezentam, pe larg, culisele celui mai mediatizat caz de protest din ultima perioada.

„Lasati un numar de telefon. Va sunam noi”

Pe ultima suta de metri amanam deplasarea la Caracal, pentru ca invatatoarea Cristiana Anghel a fost mutata in Capitala, la Institutul de diabet, nutritie si boli metabolice. Ceea ce parea a fi o locatie mult mai accesibila – pentru ca in Bucuresti, usile ti se deschid mai lesne cu o legitimatie de presa – avea sa se transforme intr-o aventura la limita legii. Ajungem la etajul patru al Spitalului Cantacuzino, acolo unde se afla Institutul Paulescu. Toti, de la bodyguardul din parcare, pana la liftiera si ceilalti pacienti, vorbesc despre faptul ca la etajul al patrulea este internata „femeia de la televizor”. In pragul intrarii ma intampina un bodyguard caruia incerc sa-i explic ca sunt din partea presei si ca sunt dispusa sa urmez toate formalitatile necesare pentru a-i demonstra bunele intentii in realizarea unui interviu cu Cristiana Anghel. „Asteptati aici”, imi spune, si o cheama pe asistenta sefa – „vedeti ca iar e presa la doamna invatatoare”, semn ca multi dintre colegii mei au mai incercat sa-si exercite profesia si s-au lovit de refuzuri implacabile. Bineinteles ca asistenta nu-mi permite accesul si sunt invitata sa obtin acordul managerului spitalului. Sunt total de acord cu decizia, mai ales ca, de la bun inceput, imi propusesem sa vorbesc cu managerul despre demersul Q Magazine. Cobor, asadar, in curtea interioara, ocolesc de cateva ori cladirile spitalului si, in final, ajung in antecamera de la biroul managerului. Trec de secretara, care se arata amabila si da telefoane, in incercarea de a grabi formalitatile. Admir ca nu-mi arunca in fata deja mult prea uzatul „mergeti, va sunam noi”, iar in doar cateva minute imi face semn ca se apropie managerul. Sunt nevoita sa explic din nou motivul prezentei mele in acel birou, iar la final mi se spune raspicat „nu se poate!”. Invoc toate argumentele de care sunt in stare, ii explic managerului ca ma voi limita la timpul pe care decide dumnealui sa mi-l puna la dispozitie, ca nu voi deranja cu nimic si ca ma voi rezuma doar la cateva fotografii. Daca eu as mai putea spera sa obtin accesul, fotografului ii este interzis din start. Domnul manager considera ca prezenta noastra ar putea duce la inrautatirea starii pacientei. Degeaba incerc sa-i explic ca, doar cu cateva ore in urma, in institutia pe care o conduce ii fusese permis accesul unei echipe de televiziune care transmisese live la o ora tarzie din noapte chiar din rezerva pacientei. Imi spune brusc ca incepand din acel moment al discutiei noastre s-a hotarat sa nu mai permita accesul presei. „Chiar daca doamna isi doreste sa ne primeasca?”, il intreb. „Chiar si asa, nu puteti intra”. Imi dau seama ca e inutil sa discut cu un om care are putere de decizie si o foloseste diferit fata de organele de presa care ii solicita ajutorul. La sfarsitul discutiei imi arunca un „lasati un numar de telefon”… si va sunam noi, continui eu fraza. De data aceasta nu mi-o aruncase secretara, ci seful.

Aproape nimeni nu are voie sa intre in rezerva ei

Reusesc sa obtin numarul de telefon al Cristianei Anghel. Sun. La capatul celalalt al firului imi raspunde o voce demna, dar usor stinsa, care imi spune ca vrea sa vorbeasca, ca e dispusa sa ne primeasca oricand. Ii explic ca nu avem acceptul managerului institutiei si ca nici nu nadajduiesc sa-l obtinem curand. Simt tristete si dezamagire in glasul sau. Imi promite ca incearca din interior sa-i convinga pe cei responsabili ca vrea sa ne acorde un interviu. Si incercarile sale raman fara ecou. Dupa 24 de ore in care am incercat sa patrund legal in rezerva sa, am renuntat la idee si as fi fost dispusa sa trec de limitele legale pentru a o intalni pe Cristiana Anghel. Acum nu mai era in discutie un subiect de presa, ci un om a carui framantare sufleteasca o simtisem la telefon, un om care era gata sa vorbeasca despre actiunea sa – unica in Romania – si nu i se permitea, probabil, din pricina unei decizii politice de a face ca aceia care trebuie sa cada in picioare dupa fiecare actiune de protest, sa se mai descotoroseasca de condeiele jurnalistilor. Nu as fi facut toata aceasta introducere si nici nu v-as fi povestit cele care urmeaza, daca nu as fi simtit in decizia conducerii acestui institut ca se vrea sa se faca uitat acest caz. Sa nu i se mai dea atata importanta… Argumentele dumnealor, care mi-au interzis accesul si in timpul orelor de vizitare, chiar daca aveam acceptul pacientei si chiar daca, cu doar cateva ore in urma, in rezerva Cristianei Anghel avusese loc o transmisiune live la miez de noapte pentru una dintre televiziunile influente de la noi, sunt si argumentele pe care vi le prezint pentru a va demonstra, cum, de multe ori, demersurile presei sunt zadarnicite de oameni care au semnatura decisiva. O sun din nou pe doamna invatatoare si convenim ca singura cale prin care ne putem vedea este aceea care depaseste limitele intelegerii celor din jur. „Pe fiica mea au controlat-o in geanta, nici ea nu poate intra la mine fara un act de identitate”, mi se confeseaza Cristiana Anghel. Ii raspund ca se afla, totusi, intr-un spital, nu la inchisoare, si ca paza nejustificata mi se pare deja un gest extrem. Aflu ca i s-a spus ca aceasta este regula pentru Terapie Intensiva si nu mai insist. Nu ar avea rost. Vorbim la telefon. Mult si multe! „Mai incearca sa vii, spui ca esti verisoara mea si poate te vor lasa sa intri”. Si asa, a doua zi, inarmata nu cu o legitimatie de presa, ci cu o sacosa cu apa minerala, urc la acelasi etaj patru al Spitalului Cantacuzino. La intrare, acelasi bodyguard: „Cine sunteti si unde mergeti”, ma intreaba omul, ca la politie. Ma legitimez, „verisoara dnei Cristiana Anghel, la dansa merg”. „Buletinul, va rog!”. I-l arat, o cheama pe asistenta-sefa, aceeasi din ziua precedenta. Transpir de emotie sa nu ma recunoasca… Bodyguardul ma pune sa-mi desfac geanta. Ma conformez si ii arat tot continutul posetei. Apoi, dupa un control asemenea celui din aeroport, ajung la usa rezervei. Ma opresc cateva minute inainte de a intra. In tavalugul evenimentelor nu avusesem ragaz sa ma gandesc ce-i voi spune doamnei invatatoare… „Hai, intrati la verisoara!”, imi spune omul, ca si cum ar trebui sa inteleg ca nu am toata ziua la dispozitie.

Tristetea din spatele ochilor incercanati

Dincolo de usile albe si bolnavicioase ale rezervei de spital, ma astepta o eroina. M-a privit in ochi, soptindu-mi ca intalnirea avea sa ne fie „vegheata” de camerele de filmat din rezerva. Si uite-asa, ma vad nevoita sa-i stau mai aproape decat as fi cutezat altminteri, si sa-i vorbesc de parca am fi fost rude. Doamna invatatoare e maruntica, mai miniona decat o percepusem la televizor. Intr-un trup plapand ce pare ca s-ar frange doar la cutezanta de a o privi insistent se ascunde un suflet de eroina. Ochii au culoarea ca de miere, iar in jurul lor, cearcanele mari care-i brazdeaza chipul istovit sunt dovada sacrificiului dascalitei. De mai bine de 50 de zile refuza sa iasa din greva foamei. Ce sa-i spun?! „Stiu, n-ai putea sa-mi spui sa renunt, pentru ca stii ca n-as face-o. N-ai putea nici sa-mi spui sa continui, pentru ca ti-e teama ca m-ai putea avea pe constiinta!”. E o rezerva saracacioasa, doua paturi de spital, numai unul ocupat, de ea, un frigider gol si un ghiveci cu un bonsai. Cel primit de la ministrul Funeriu. Dar asternuturile albe si hainele ei… dalbe… te fac sa simti ca albul lor vine din aripi de inger care o poarta pe aceasta femeie pe o Golgota izbavitoare.

„Astazi, a fi cadru didactic inseamna a fi sarac!”

Q Magazine: Cum este in amintirea dvs. imaginea invatatoarei pe care ati avut-o in anii copilariei?

Cristiana Anghel: Eu am fost intr-una dintre cele doua serii-experiment, care nu au avut o singura invatatoare. De la clasa I pana la clasa a VIII-a am avut un profesor pentru fiecare disciplina de invatamant. Apoi nu s-a mai aplicat aceasta metoda pentru ca au constatat ca ieseam foarte buni la carte dar nu intram in tipare. Aveam foarte multa personalitate nefiind dependenti de o singura persoana si dovada e faptul ca si in ziua de astazi eu sunt altfel decat ceilalti. Mi-au ramas in minte totusi chipurile catorva dascali, pentru seriozitatea lor, pentru corectitudine…

Q: Cand ati decis sa urmati aceasta profesie?

C.A.: Te voi soca. Nu am vrut eu, mama a vrut! Mama fiind tot invatatoare…

Q: Profesia aceasta este o traditie in familia dvs. Daca stiu bine, si fiica tot in invatamant lucreaza.

C.A.: E o traditie de moment pentru ea, pentru ca nu s-a putut altfel, celelalte posturi au fost blocate. Dar mama, fiind invatatoare, a considerat ca pentru o femeie este cea mai buna meserie. Ca profesor ai ferestre, ai timpul ocupat mai mult, ca invatator ai programul compact si apoi poti sa te ocupi de sot, de casa, de familie… sa ai o viata linistita. Pana la un punct asa a fost. Dupa aceea lucrurile s-au schimbat si a fi invatatoare uneori este… (ofteaza…)

Q: Mama dvs. traieste?

C.A.: Mama traieste, tata a murit.

Q: Si ce spune cand va vede aparitiile de la tv? Banuiesc ca stie de decizia dvs….

C.A.: Nici nu trebuie sa vada… Plange tot timpul, a si slabit, este innebunita si-mi spune ca lupt contra unui suvoi foarte mare si ii este teama ca acest suvoi sa nu ma inece.

Q: Si nici macar pentru dumneaei, pentru lacrimile mamei, nu ati lua in calcul sa va reconsiderati decizia?

C.A.: Nu. Am fost crescuta in cultul respectului pentru ceea ce hotarasc. Stie ca in problemele mari ale vietii, cand am decis… am decis si nu a putut sa ma intoarca din drum.

Q: Niciodata cadrele didactice nu au avut salarii in concordanta cu statutul pe care, cel putin teoretic, ar trebui sa il aiba intr-o tara civilizata. Dar au avut respect. Traim niste vremuri in care, din pricina lipsurilor materiale, imaginea profesorului este terfelita. Copilul elev vine acasa de la scoala si vede la televizor ca „doamna” e cu o sapca pe cap si cu un fluier in gura la portile Palatului Victoria. Cum isi va recapata copilul acesta imaginea dascalului-model pe care multi dintre noi o purtam in amintire?

C.A.: Nu conteaza 100% salariul. Este vorba de demnitatea omului de la catedra. Or, in ziua de astazi a fi cadru didactic inseamna a fi un om cam prostut, inseamna a fi cam limitat, cam sarac, un om care poate fi facut oricum pentru ca niciodata nu va riposta.

S-ar putea ca elevii mai mari, deci nu cei din invatamantul primar, sa inteleaga ca dascalul respectiv a fost obligat sa faca lucrul acesta. S-ar putea ca elevul respectiv sa inteleaga ca un cadru didactic nu poate sa-si desfasoare activitatea la clasa in momentul in care toate problemele navalesc asupra lui. In momentul in care nu stie daca maine mai are sa ii puna copilului pe masa de mancare, nu stie daca are sa-i plateasca caminul sau cartela, nu stie daca are sa-i plateasca trenul… Daca are nevoie de doctor… trebuie sa mearga la spital, nu stie daca mai are bani macar sa se deplaseze acolo. Sunt multe cadre didactice care, desi sunt bolnave, refuza sa intre in concediu medical ca sa nu piarda din salariu.

Elevii din clasa au mai multi bani

Q: Va rog sa ma contraziceti daca gresesc, dar sunt situatii in care elevii din clasa au in portofel mai multi bani decat au profesorii de la catedra…

C.A.: Oh, si sunt dese aceste situatii! Sunt dese!… Numai ca acesti copii tocmai de aceea vin la scoala, nu pentru a fi numai instruiti, ci pentru a fi si educati. Atunci normal ar fi ca un elev sa fie invatat de catre dascalul lui ca nu conteaza neaparat haina, pantoful, care poate are un toc scalciat ca n-a avut bani profesoara sa isi puna alt flec la toc… Conteaza omul. Am intalnit copii care te respecta pentru ceea ce esti. La fel cum stiu o profesoara care, de-a lungul anilor, nu cred sa-si fi permis sa schimbe patru perechi de pantaloni.

Q: Tot mai multi profesori construiesc mafia meditatiilor, conditioneaza note in functie de atentiile primite cu ocazia sarbatorilor, frang aripile tinerilor cu atitudini care nu ar trebui sa caracterizeze un dascal. Doamna invatatoare, ce i-a dezumanizat pe acesti oameni?

C.A.: Pe unii – lipsa banilor. Pe altii… Dumnezeu stie!

Q: Povestiti-mi, pas cu pas, cum ati hotarat sa recurgeti la acest gest extrem…

C.A.: In prima faza am incercat sa rezolv normal – am facut o hartie catre scoala. Dupa aceea, am incercat sa rezolv printr-o notificare prin executor judecatoresc catre directorul scolii sa intre in legalitate. Bine, si daca ar vrea el, nu ar putea singur, deci nu este numai vina directorului meu. Ba din contra! Si el este platit tot la fel de prost si probabil si lui i-ar fi convenit sa ia un ban in plus. Are si el familie, la randul lui, si are si el copii… Apoi am facut demersurile necesare catre primarie. Si in prima faza am crezut ca o sa se rezolve dar am constatat ca prea putin le pasa. Si asta a fost. M-am hotarat! Am zis ca este singura modalitate prin care nu fac rau nimanui, nu pun in pericol viata sau sanatatea nimanui. In cel mai rau caz imi fac mie rau…

Q: Cand ati ajuns la spitalul din Caracal? Stiu ca nu v-ati internat inca de la inceputul protestului…

C.A.: A fost o chestiune de familie. Sotul meu a facut un puseu de tensiune de 24…

Q: Din cauza protestului dvs.?

C.A.: Da! Si pentru ca sunt totusi o femeie responsabila, desi prin protestul acesta poate nu par, a trebuit sa merg cu el la Craiova sa-i fac tomografie, analize, sa vad ce se intampla. Dupa aceea am ajuns la Caracal, inapoi la spital, l-am internat… Am mai asteptat cateva zile sa i se stabilizeze starea de sanatate si apoi am putut sa vad si de mine si sa ma internez in spital. Acesta este motivul pentru care nu m-am internat de la inceput.

Q: Va rog sa imi permiteti sa va intreb cat este salariul dvs. lunar…

C.A.: 10 milioane si jumatate – unsprezece. Din alea vechi… Dupa 33 de ani vechime si gradul I luat din ’90.

„Mi-ar placea sa merg la teatru, dar nu imi permit!”

Q: Este de prisos sa va intreb daca va ajungeti cu banii… Suma pe luna trecuta, daca sunt corecte informatiile colegilor mei din presa, a fost de zero lei…

C.A.: Am avut concediu medical. Salariul pe luna septembrie este de 4 milioane vechi… este ceva!

Q: Cum vede fiica dvs. aceasta situatie, fiind si o alta generatie… Spuneati ca daca nu ati fi dvs. nu ar avea nici ce sa manance.

C.A.: Pai dintr-un salariu de 620 de lei, ce sa-i ajunga?! Sa plateasca gazda, mancare, transport, sa-si cumpere o carte?

Q: Ce preda?

C.A.: Educatie si cultura civica. Si daca ne-ar ajunge banii numai pentru mancare… oamenii nu sunt niste catei pe care sa-i legi in lant, sa le pui in dreapta un blid de apa si in stanga o strachina de mancare si sa se multumeasca cu atat.

Q: Cand ati fost ultima data la un spectacol… de teatru sa spunem…

C.A.: In urma cu un an, atunci cand s-a redeschis Teatrul din Caracal. Da… atunci am fost ultima data… Mi-ar placea sa merg la teatru, la concerte simfonice, la Filarmonica la Craiova, mi-ar placea, dar nu imi permit.

Q: In presa s-a scris ca nu este pentru prima data cand recurgeti la acest gest – al grevei foamei. Ca s-a mai intamplat si cu cativa ani in urma. Atunci pentru ce ati luptat?

C.A.: Sa mi se puna in executare o hotarare judecatoreasca din 2005. Ajunsesem in 2008 si nu aveam nicio sansa. Eram pasata ca o minge de ping-pong intre un minister si altul si n-as fi avut nicio sansa cum nu au nici cei care asteapta si in ziua de astazi despagubirile de la Fondul Proprietatea. Dl. Vosganian a fost si crestin. S-a gandit la situatia mea si la faptul ca am dreptate, a propus o hotarare de guvern, a gasit intelegere in Guvern si atunci, pe langa mine, au mai luat si alte persoane banii de la Fondul Proprietatea. Nu m-a deranjat cu absolut nimic faptul ca unii au profitat de efortul meu. In fond, daca li s-au dat banii inseamna ca si ei aveau dreptul. Poate ca erau bolnavi, batrani, nu puteau sa faca ce am facut eu…

Q: Toata lumea se plange ca n-are bani. In autobuze, in piete, la serviciu, la teatru, la medic. Cu toate acestea, cand trebuie sa luam atitudine, multi bat in retragere. Doamna, nu cumva romanilor li s-a sters si demnitatea protestelor?

C.A.: Probabil ca o sa se supere o parte dintre colegii mei dar convingerea mea e ca noi, cadrele didactice, am gresit si gresim foarte mult. E necesar sa-i invatam de mici pe oameni ca trebuie sa aiba niste idealuri pe care sa le urmareasca poate de-a lungul intregii vieti si sa-i invatam ca au niste drepturi. Si daca au niste drepturi, atunci au si dreptul de a lupta pentru ele! Dar, vedeti dvs., in momentul in care primesti 4- 5 milioane de lei vechi pe luna, si cand stii ca te asteapta doua-trei guri acasa si nu stii ce sa faci mai repede cu banii aceia… este pur si simplu o indobitocire. Stii ca daca nu i-ai mai avea nici pe aceia, nu vei mai putea sa aduci copilului nici macar felia aia de paine cu margarina pe masa. Si atunci … accepti, inghiti si speri ca intr-o buna zi Dumnezeu va face ceva pentru tine!…

„E mai bine sa stai sa rabzi decat sa protestezi?!”

Q: Poate ca ar fi mai multi oameni dispusi sa faca un gest asemanator cu al dvs., dar nu il fac… din rusine: ce vor spune vecinii, cunostintele, lumea… Ce le-ati spune acelor oameni?

C.A.: Unde este rusinea in chestiunea asta?!

Q: La faptul ca te simti… altfel…

C.A.: Eu toata viata am fost… altfel. La mine este normal ce fac. Niciodata gura lumii n-ai sa o inchizi. Daca stam sa ne gandim intotdeauna la ce spune cel de langa noi si nu ne urmam drumul, niciodata nu vom mai face nimic. Dar eu intreb – e mai bine sa stai si sa injuri si sa rabzi decat sa protestezi?

Q: Spuneati, la un moment dat, ca ar fi bine sa ne solidarizam cu totii, sa inchidem tot in tara asta si sa luptam pentru drepturile pe care ni le incalca cei de la putere. Este utopica ideea. Nu se va realiza vreodata…

C.A.: Nu sunt adepta gesturilor de violenta. Nu vad rostul acestor mitinguri. Iertati-ma, dar… te duci si strigi in fata unei cladiri cand nimeni nu te aude?! Ce faci cu aceste mitinguri? Plus ca faci niste mitinguri de zece mii de oameni, nu cum sunt in Franta, de doua milioane. Cu zece mii de oameni nu faci nimic! Eu am spus-o pentru ca, in ideea in care se continua la modul acesta… singura varianta fara violenta de a-i trezi la realitate pe cei care au puterea de decizie in aceasta tara ar fi o greva generala care s-ar putea face daca oamenii ar constientiza ca un compromis aduce alt compromis si niciun compromis nu va aduce binele. Nu neaparat sa-i dam jos dar sa facem o greva generala de o saptamana, pentru avertizare. Si sa vedeti ca daca ar vedea ca romanii sunt uniti, ceva s-ar misca…

Q: Presedintele a spus ca, daca ar fi sa se calculeze cate ore petrec profesorii la serviciu si cate dumnealui, s-ar dovedi ca domnia sa este mai prost platit decat un profesor. Ce ar fi de spus in acest context?

C.A.: Da. Domnul presedinte a spus in ideea in care pentru dumnealui Cotroceniul e si casa, e si masa, este tot. Noi petrecem la scoala 4 -5 ore pe zi, dar nimeni nu contorizeaza efortul de acasa. Nu mai punem la socoteala faptul ca pentru ora de curs trebuie sa pregatim materiale. Mai spun cuiva ca materialele sunt facute de mine?! Pe imprimanta mea, cu hartiile mele, cu tusul meu… nu mai spun nimanui… nu ma ajuta nimeni!

Q: Dupa ce ca sunt bani putini… Ce spun elevii dvs. cand o vad pe Doamna la televizor?

C.A.: Seria aceasta e o serie preluata. N-am apucat sa-i intalnesc pe copii. Dar cei din generatiile trecute imi spun ca ma sustin, si ei si parintii lor, si imi dau mesaje cu notele mari pe care le obtin la scoala.

Funeriu a rugat-o sa taca

Q: Dl Funeriu v-a adus un ghiveci cu flori, ati stat o ora si jumatate de vorba si v-a spus ca puteti conta pe sprijinul dumnealui…

C.A.: Nu e un ghiveci cu flori… nu este un banal ghiveci cu flori! Este un bonsai. Mi-a citit dumnealui, ca avea internet pe telefonul mobil, si mi-a spus ca e o planta speciala, iar dedicatia a fost: „pentru o faptura miniona, o planta miniona. Sa aveti grija de dvs. ca sa puteti sa traiti si sa o ingrijiti si sa traiasca si ea”.

Q: Frumos gestul. Ce altceva ati mai vorbit?

C.A.: Am vorbit timp de aproape o ora si jumatate si am primit rugamintea de la dl. ministru sa nu fac publice cele discutate. Nu e nimic rau in ceea ce am vorbit si nu i-ar fi adus un deserviciu… Dar am promis. In mare, dumnealui a fost de acord ca o lege ar trebui aplicata si a promis ca ce depinde de dumnealui va incerca sa faca. Dar dumnealui nu este ministru de finante. Nu are portofoliu. Pe urma, daca nu au plecat lucrurile de jos, daca primarul si consiliul local nu au solicitat banii, daca domnul prefect si consiliul judetean nu l-au pedepsit pe primar si sa ceara ei mai departe la minister…

Q: Va simtiti reprezentata de ministrul Educatiei pe care il aveti in prezent?

C.A.: Am avut o perioada cand nu ma simteam reprezentata. Cand l-am condamnat cumplit pentru salariile mici. Eu am deja o casa, am o masina… Dar e vorba de salariile mici ale celor care incep si nu au niciun fel de sanse. Dupa aceea am inteles ca nu depinde numai de dumnealui. Si, oricum, esti ca o rotita intr-un mecanism. In momentul in care nu functionezi bine ca rotita esti scoasa si aruncata pentru ca sistemul trebuie sa functioneze, nu?!

Q: Spuneati ca deja nu mai duceti o lupta pentru a castiga o suma de bani, ci duceti o lupta pentru principii. „Ori eu, ori ei”…

C.A.: Am sa fiu corecta si cinstita cu dvs. si am sa va spun ca la inceput a fost o chestie mercantila. A fost chestiunea de bani. Dupa o saptamana s-a transformat in lupta pentru principii. Am zis „ori eu, ori ei”, nu in sensul de „care pe care”. Ori eu, care vreau un stat de drept, ori ei, cei care nu respecta legile si fac din aceasta tara o tara a arbitrarului. Acesta a fost sensul…

Q: Si care va fi deznodamantul?

C.A.: Dumnezeu il stie! Cert este ca eu nu voi renunta (vorbeste raspicat). Nu voi renunta sub nicio forma decat atunci cand va fi aplicata legea. Este pacat pentru dumnealor sa faca din mine un martir sau un simbol. Pentru ca eu, Anghel Cristiana Irina, sunt un om absolut normal. Nimic din ce este omenesc nu-mi este strain. Am si eu pacatele mele, lucruri bune dar si defecte si ar fi pacat pentru cei care ne conduc sa faca din mine un simbol. Exista marele risc de a se intampla lucrul acesta pentru ca eu am spus: daca este cazul, Craciunul ma va prinde aici, in spital, eventual cu perfuzii pentru ca nu voi rezista, organismul va ceda pana atunci, dar hotarata sa nu renunt decat atunci cand Legea 221 va fi aplicata.

Q: Ce ar mai fi de spus?!

C.A.: (tace)… Japonezii invata in prima zi de scoala ca au o tara saraca si trebuie sa munceasca sa o faca frumoasa si bogata. La noi, in prima zi de scoala, se invata ca avem o tara frumoasa si bogata. Concluzia este: ne putem bate joc de ea. Conceptia este gresita, drumul este gresit! Cat s-a furat din aceasta tara si inca mai exista lucruri care nu au fost furate! Este culmea ca nu intelegem. Nu intelegem nimic. Dumnezeu ne-a binecuvantat cu tot ce ne trebuie. Nu stim sa pretuim nimic. Ne batem joc de tot si e pacat. As vrea sa ii spun un singur lucru domnului presedinte, cu tot respectul pe care i-l datorez functiei… in calitate de garant al Constitutiei si al statului de drept si mai ales manata de gestul extraordinar de corect si, sa fiu sincera, si neasteptat… prin care a retrimis la Parlament legea pensiilor pentru a fi rediscutata… As vrea sa ii spun atat: Domnule Presedinte, pentru Cristiana Anghel „mai tarziu” poate insemna „prea tarziu”!

Sadoveanu i-a presimtit tristetea!

Imi revine in minte lectura lui Sadoveanu „Domnu’ Trandafir”. Redau cateva citate care parca ar fi scrise astazi, de un condei mestesugit:  „… si cand ma gandesc bine, cand judec cu mintea de-acum, cand caut sa adun unele fapte pe care atunci, copil, le treceam cu vederea, gasesc cu mirare ca Domnu’ era un om foarte necajit, hartuit de administratie, ca cu greu isi ducea gospodaria lui, ca venea de multe ori amarat, ca sa ne dea invatatura de toate zilele… Ca dansul poate au mai fost multi. Si toti, draga prietene, cand te gandesti bine, au fost niste apostoli, care au indurat saracie si batjocura, care au trecut printr-un vifor de nemultamiri si vorbe rele, si care totusi au izbutit sa-si indeplineasca cu bine menirea… Domnu’ ne-a invatat lucruri pe care multi le batjocoreau in acea vreme, dar care au ramas in fundul sufletului ca seminte bune ce au inflorit bogat mai tarziu”…

„Gata, haideti don’soara ca si asa ati stat mult” – imi zice bodyguardul, invitandu-ma sa plec. Ne luam ramas bun cu lacrimi in ochi. Nu stiu daca data viitoare cand o voi suna va mai avea putere sa vorbeasca, daca nu cumva venele ii vor fi intepate de perfuzii sau daca va mai fi…

La inchiderea editiei, managerul Institutului Paulescu a permis echipei Q Magazine accesul in rezerva Cristianei Anghel. E drept, ca incercarile de a-i obtine acordul s-au intins pe parcursul unei saptamani, dar, chiar daca a venit tarziu, am apreciat gestul domniei sale si am inteles si precautia pentru starea de sanatate a pacientei din unitatea medicala pe care o conduce.

Atat comentariile, cat si ping-urile sunt inchise.

Nu exista comentarii