Av. Marian Nazat: „In cazul Vantu procurorii vor incerca mutari surprinzatoare!”   octombrie 20th, 2010

de Eveline Pauna, Q-magazine

Este unul dintre cei mai influenti oameni din Romania. Poarta la reverul costumului impecabil secretele unor dosare-cheie pentru tara noastra. Ii sunt clienti oameni ca Tiriac sau Vantu. Nu discuta despre dosare decat in sala de judecata. Totusi, avocatul Marian Nazat a acceptat sa vorbeasca, in exclusivitate pentru Q Magazine, despre clientul Vantu, despre cum Traian Basescu compromite cea mai inalta demnitate a statului, dar si despre ungherele ascunse ale sufletului sau.

„N-am invatat nicio rugaciune”

Q Magazine: Va propun sa ne intoarcem in timp, pana la anii copilariei, atunci cand va doreati sa deveniti pictor. Apoi, aveati sa renuntati si la sevalet, pentru… fotbal. Cele doua pasiuni sunt din sfere atat de diferite ! Ce sanse erau in acele vremuri pentru un copil din Turnu Magurele sa reuseasca sa se realizeze in vreunul dintre aceste domenii ?

Marian Nazat: Oricum, mai mari decat cele din zilele noastre. Prefacerile postdecembriste ma silesc sa fiu nostalgic. Fara regrete si falseturi de cor euroatlantic. Societatea de atunci, cu regulile ei „cazone si rigide”, daca e sa-i luam in seama pe oamenii recenti, oferea destule sanse pentru realizarea artistica sau sportiva. Poate ca daca visam altcumva intr-o noapte de Boboteaza…

Q: Decizia de a renunta la fotbalul de performanta a venit dupa o noapte, de Sarbatoarea Bobotezei, cand ati dormit cu o crenguta de busuioc sub perna si v-ati visat la scoala, jucand fotbal doar in pauze. A doua zi i-ati comunicat antrenorului ca renuntati la sport. Fusese o decizie luata… in vis. Ca un arc peste timp, spuneti ca si acum, „intr-o zi in care nu reusesc sa-mi aduc aminte ce am visat, ma simt ca un acrobat-saritor de la circ, fara plasa”. Mai mult chiar, spuneati ca deslusiti mesajele din vis, ca vi se arata daca veti castiga un proces, sau nu. Dar, indiferent de presimtire, nu i-o impartasiti si clientului dvs. Ce relatie are Marian Nazat cu Divinitatea ?

M.N.: Uf, ce m-am zbuciumat in iarna decisivei Boboteze! Imi era imposibil sa gasesc un raspuns framantarilor mele pubere. Am lasat pe altcineva sa decida pentru mine si constat ca bine am procedat. Providenta are raspuns la orice, intotdeauna. Intr-adevar, sunt o fiinta onirica, la propriu si la figurat. Visul e dezlegatorul meu de taine. Si de destin, indeosebi. In lumea lui Onir, Dumnezeu ma viziteaza des si-mi transmite semnele Sale. Am o relatie privilegiata cu Divinitatea si asta imi face mai suportabila vietuirea. Relatia mea cu Dumnezeu e dintre cele mai simple cu putinta. Ne vorbim direct, fara intermediari in sutana, fara gazduirea bisericii. Pe innoptate, desigur, cand intimitatea e mistica si tainica. Ma straduiesc, zi de zi, sa nu-L dezamagesc si-L rog sa-i ajute pe toti in nevoie. N-am invatat insa pana la aceasta varsta nicio rugaciune si de aceea  il implor in cuvinte nesofisticate sa ne tina intregi la minte, sa nu distrugem Creatia Lui. Adesea, ii cer sa ma pastreze sanatos si sa ma fereasca de ghinion. Fara noroc se poate trai rezonabil, rau e cand te incearca  ghinionul. Alteori il cert, il incoltesc cu intrebari fruste, il pun sa-mi dea socoteala pentru multele nedreptati cu care ma invecinez tot mai des. Asadar, relatia mea  cu Al de Sus e de-un primitivism induiosator.

Q: Mama, invatatoare. Tatal – prezent doar in certificatul de nastere. Cand ati inceput sa simtiti puternic lipsa tatalui ?

M.N.: In momentul in care primul baiat pe care l-am batut mi-a zis ca o sa vina la scoala cu taica-sau. „Am incurcat-o!” mi-am spus in clipa aceea de oaresce deruta. Eu nu aveam intariri de adus pe frontul abia deschis de harjoanele noastre candide si de atunci mi-am  privit altfel certificatul de nastere.

Q: „Lasa, mama, ca o sa ma fac eu mare si o sa-l gasesc pe Nazat ca sa-mi plateasca pensia alimentara!”, ii spuneati mamei, ori de cate ori erati necajit, in copilarie, din pricina absentei tatalui dvs. V-ati „facut mare” si l-ati gasit. Insa viata avea sa va desparta din nou si momentul in care i-ati cerut imperativ sa nu va mai caute, a fost si printre ultimele in care v-ati vorbit. N-ati gasit puterea sa-l vizitati pe patul de spital, si nici sa mergeti la inmormantare. Ati aflat, in schimb, ca aveti un frate… Ati reusit pana la urma sa va iertati parintele ? Si sa va regasiti fratele despre care nici macar nu stiati ca exista ?

M.N.: Nu eu trebuie sa-l iert pe tatal meu dezertor, ci Dumnezeu. Sau el insusi sa-si fi iertat desprinderea. Eu nu l-am judecat pentru fuga sa, ci l-am uitat definitiv. Si cum puteam sa ma duc la inmormantarea cuiva care nu mai exista, pe care il ingropasem demult in amintirile mele ? Ar fi fost o fatarnicie gratuita. Copilul nu are caderea de a-si ierta parintii, ci numai pe aceea de a umple golul lasat de ei si de a deprinde sa zboare doar cu o aripa. Pe fratele capatat in plina maturitate nu l-am cunoscut inca. Am vorbit de cateva ori la telefon si atat. A plecat in Spania pentru a-si face un rost acolo si a reusit.

Q: Considerati ca inceputul dificil in viata, pricinuit si de situatia materiala modesta,  v-a oferit  si  determinarea de a deveni un om atat de valoros, peste timp ?

M.N.: Posibil, dar nu era o situatie intr-atat de modesta incat
sa-mi traumatizeze copilaria, cam toti aveam aceeasi stare materiala, traiam intr-un egalitarism consolator totusi. Avantajul acelui inceput a fost insa altul. Mi-a aratat ca locul  meu este altundeva. Si pentru a evada am invatat sa-mi ordonez altfel saltul. M-am trezit dintr-odata determinat, motivat,  desi habar n-aveam atunci ce inseamna cele doua cuvinte. Important era sa plec din „Catanga”, cartierul marginimii din Turnu Magurele.

Q: Jucati fotbal si acum, de doua ori pe saptamana. Aparator la Tribunal, aparator si pe teren. Cum ati fi castigat mai multi bani? Ca avocat sau ca fotbalist?

M.N.: Si sper sa mai joc destui ani de aici inainte. Fotbalul nu e doar un joc pentru mine, e regasirea copilului ce-am fost candva, a exuberantei ludice si inocente de altadata. O intoarcere in timpul bucuriei pure. Altfel, ca sa nu ocolesc iscodirea dvs, nu m-au interesat niciodata  banii. N-au reprezentat un scop in sine, caruia sa ma subordonez, Dracul n-a reusit sa ma ispiteasca si n-am cedat fosnetului bancnotelor diabolice. Am avut cat sa nu fiu sarac.

Q: Ca tanar procuror porneati la drum cu credinta ca veti fi justitiarul „pe care nimic din relele societatii nu-l poate atinge”, credeati „ca poti triumfa indiferent de contextul politic. Dar, cu cat inaintezi in varsta iti dai seama ca nu este chiar asa!”. In 1997 ati facut pasul spre propriul birou de avocatura. Ati ales acest drum pentru ca a existat o presiune politica ce apasa pe umerii dvs.? Vorba aceea… de ce-ati plecat, de ce-ati mai fi ramas?

M.N.: Nici vorba despre o „presiune politica” ! Nu uitati ca era inca perioada romantismului in Justitia romana. Politicienii nu ajunsesera  la tupeul de azi. Aveau oaresce retineri in relatia cu magistratii, le era prea proaspat tragicul sfarsit al familiei Ceausescu. Prin urmare, curtau Justitia, n-o sodomeau ca acum. Am plecat in 1997 pentru ca atunci am realizat ca Parchetul e pe cale sa devina anexa politicului. Si n-aveam chef ca tot felul de neinsemnati, din afara sistemului judiciar, sa-mi decida cariera. Sunt  insuportabil  de orgolios, imi repugna ierarhiile cladite pe simpatii politice sau angajamente si nu pe competente. Privind inapoi fara manie, descopar ca previziunile mele s-au adeverit intocmai..

Q: Tot despre procuratura spuneati ca „e foarte periculos ca la 20 si ceva de ani (cati aveati dvs. cand ati pornit pe acest drum) sa ai pe mana soarta unui om”. Va apasa constiinta pentru vreo hotarare luata atunci?

M.N.: Raman la parerea ca tineretea e dusmanul cel mai periculos al magistratului, fie el procuror sau judecator. Tineretea este excesiva, de unde si excesele de tot felul ale justitiei noastre. Cand esti tanar cunosti arar masura, echilibrul, hai sa-i spunem si intelepciune! Constiinta mea de procuror n-are apasari. Sigur, cu intelepciunea dobandita intre timp, azi as fi  mult mai retinut in cazul luarii masurii arestarii preventive. Se aresta prea usor in perioada aceea, sistemul nu cunostea cu adevarat  duelul intre aparare si acuzare. Acuzarea avea derapaje discretionare, obisnuita ca procurorul sa fie personajul central al procesului penal. Tendinta n-a disparut intru totul, insa apararea a castigat enorm in planul drepturilor si garantiilor procesuale. Realizati ca venim dintr-o lume in care procurorul aresta fara ca decizia lui sa fie supusa cenzurii altcuiva? Basca prezenta formala a avocatilor! Va dati seama ce progrese s-au inregistrat in echilibrarea duelului judiciar?

Q: Am mai retinut un principiu pe care l-ati expus intr-un alt interviu. Atunci spuneati ca judecatorii ar trebui sa ajunga in aceasta functie numai dupa ce au fost, pe rand, procurori si avocati si dupa ce au dobandit o situatie materiala sigura. Domnule Nazat,  ce nivel de coruptie e la nivelul judecatorilor din Romania ?

M.N.: Chiar de l-as sti, nu vi l-as spune! De ce nu intrebati despre „nivelul coruptiei” in randul jurnalistilor, politicienilor ori politistilor ? Detest generalizarile, ele fac un rau imens societatii romanesti. Ii distrug increderea in ea insasi, o surpa pe dinauntru. Justitia neaosa nu e nici mai buna si nici mai rea decat societatea in ansamblul sau. Si nici mai corupta. Puterea judecatoreasca poarta in maruntaiele ei toate calitatile si defectele societatii din care provine. Romania,  in momentul de fata,  atata poate sa ofere nu numai ca putere judecatoreasca, ci si ca putere legislativa ori executiva. Cand intregul organism social se va emancipa si insanatosi, discutia aceasta se va purta in alti termeni. In rest, dezbaterea despre coruptia din justitia autohtona ori e diversiune, ori ipocrizie!

Q: „Sistemul social era si este controlat de politic. Nimeni nu va invinge vreodata un sistem”. Citatul va apartine. Dvs. insa ati castigat cauze care pareau pierdute. Ati invins sistemul sau v-a ajutat politicul?

M.N.: Habar n-am. Nici n-am stiut pana sa-mi spuneti dvs. ca „am castigat cauze care pareau pierdute”. Uneori, politicul, care se hotaraste  sa creeze dintr-o farama de realitate o afacere judiciara, isi pierde interesul pentru pricina respectiva. Devine inactuala. Sau „proscrisul” negociaza in spatele copertilor dosarului penal cu „stapanii”, si impacarea lor slabeste presiunile exercitate asupra sistemului judiciar.  „Vanatul” cade la pace cu „vanatorul”. Anumite dosare penale se nasc din anumite ratiuni politice, iar disparitia acestor ratiuni, sau a  politicienilor de la comanda, fac ca procesul sa fie unul pur judiciar. Exemple sunt cu duiumul.

Q: Spuneati ca atunci cand ati decis sa va indreptati spre penal v-ati asumat tipologia persoanelor pe care urma sa le aparati – „nu am de-a face cu ingeri!”. V-au atras infractiunile economico-financiare, coruptia… si spuneati ca „aici subiectii au un alt nivel de cultura, mult mai inalt. Sunt oameni cu studii si cu multa inteligenta de business, extrem de interesanti”. Imi pare ca, deseori, acceptati cazurile unor nume sonore mai mult pentru orgoliul personal, ca un puzzle dificil pe care numai dvs. il puteti rezolva. Ma insel?

M.N.: O sa va dezamagesc, fiindca nu avocatul isi alege clientii, ci invers. Abia apoi avocatul decide daca este compatibil cu clientul sau cu cauza propusa. Cat despre orgoliu, in lipsa lui e greu sa-ti construiesti o cariera. El e combustia interna a oricarei performante. Orgoliul de a fi cel mai bun! Cine zice altceva nu e sincer.

Q: Pe holurile instantelor de judecata vi se spune „maestre”. Stiu ca va alegeti cu atentie cazurile si ca numele dvs. pe un dosar aproape ca da ca sigura izbanda in judecata. Pe ce criterii va selectati clientii?

M.N.: Ce bine ar fi sa aveti dreptate! In spatele unei astfel de izbanzi se ascunde o munca istovitoare pe care, din pacate, nici clientii n-o constientizeaza intotdeauna. Despre procesele pierdute nu intreaba nimeni, nu ofera elemente spectaculoase. N-as vrea sa fiti in locul avocatului in clipa in care isi anunta clientul ca judecatorii au hotarat sa-l trimita in inchisoare pentru ani buni. Sigur, ma refer la clientii a caror vinovatie e discutabila, insuficient probata. Este ingrozitor. Criterii ? Pai, in primul rand, obiectul cauzei. Structural, nu suport violenta si ca urmare refuz din start tot ce inseamna infractiune de violenta. In al doilea rand, persoana clientului. Sunt insi care imi sunt antipatici de la cea dintai intalnire si cu asta basta. E o intreaga chimie care se produce intre avocat si client. Si, marturisesc, relatia este extrem de delicata, pe masura mizei care o determina.

„Dosarul a fost cu miza maxima pentru dl.Vantu, nicidecum pentru mine!”

Q: Va feriti de prieteniile cu clientii. Cu toate acestea, in cateva cazuri, vi s-a intamplat sa castigati nu numai procese, ci si prieteni. Cum ati incadra relatia cu clientul Sorin Ovidiu Vantu? Va stiti demult… e doar un client sau… mai mult de atat?

M.N.: Este neproductiva imprietenirea cu clientul. Ca avocat e nevoie de o anumita raceala, de distanta fata de omul a carui soarta judiciara e legata si de priceperea ta. Implicandu-te afectiv, risti sa iei hotarari pripite, sa fii subiectiv peste masura.  Daca  chirurgul s-ar imprieteni cu pacientii sai, va dati seama ce-ar iesi? Iar avocatul  e aidoma chirurgului, numai ca ultimul  se ajuta de anestezice, pe cand primul opereaza pe viu. Altminteri, clientii si prietenii nu fac obiectul destainuirilor mele publice. Alta intrebare, va rog!

Q: La recurs, ati inceput pledoaria in cazul Vantu spunand ca niciodata un om foarte bogat sau foarte sarac nu va avea parte de o judecata dreapta. Ati castigat recursul. Potrivit principiului enuntat anterior, ori nu e dl. Vantu foarte bogat, ori judecata nu a fost dreapta… Ori, principiul nu functioneaza. Care este varianta corecta ?

M.N.: Varianta corecta? Sa sun un prieten, pot? Glumesc. E simplu raspunsul, n-am avut parte inca de-o judecata. A fost doar transarea  unei masuri preventive. La sfarsitul  procesului, care este foarte departe, voi fi in masura sa va raspund. Banuiesc ca procurorii vor incerca mutari surprinzatoare, iminenta altei arestari se simte in aer, o adulmec. Evenimentele din urma o prevestesc.

Q: Spuneati ca, in cazul clientului dvs., Sorin Ovidiu Vantu, s-a dorit „umilirea publica, terfelirea imaginii sale”. Pe 16 septembrie, in fata Curtii de Apel Bucuresti, fotoreporterii stateau la panda ca niste hingheri. Sorin Ovidiu Vantu a sosit pe bancheta din spate a unui Volkswagen. Imaginea mi-e inca vie: incearca sa ignore presa care-l vaneaza ca pe o victima sigura. Un politist deschide portiera. Mogulul de la Realitatea coboara si se opreste o clipa sa-si recapete echilibrul. Apoi pleaca schiopatand si sprijinindu-se de un baston, spre Ziua Judecatii. A doua zi va fi liber ! Ce a visat Marian Nazat in noaptea dintre recurs si pronuntare?

M.N.: Un vis premonitoriu, bineinteles. L-am visat pe dl Vantu stand pe un scaun, la un colt de strada, inconjurat de cativa barbati. La un moment dat, a aparut cineva si l-a luat pe sus, tipand ca acolo e in pericol, ca i se doreste moartea. M-am trezit increzator in mesajul divin, mai ales ca alte doua semne imi erau favorabile. Imputernicirea mea avocatiala fusese eliberata pe 13 septembrie, iar presedinta completului a anuntat ora …13 pentru judecarea recursului! Numarul 13 ma urmareste in momentele cheie si el e un alt semn norocos. Sunt dependent de mistica numerologica sau onirica,  ori muzicala, daca e sa ma raportez la „Bolero”-ul lui Ravel. Dar asta e un alt subiect, pe care nu vreau sa-l dezvolt, din superstitie.

Q: „Sper ca justitia diurna sa fie mai dreapta decat cea in bezna!”. A fost singura declaratie pe care ati oferit-o presei dupa proces. Sunteti renumit ca fiind un avocat ce nu vorbeste despre dosar decat in sala de judecata. Si o sa respect acest principiu, neinsistand asupra unor nume cu rezonanta de care se leaga cariera dvs. Totusi, este cazul Vantu cel cu miza cea mai puternica din cariera dvs.?

M.N.: Din respect pentru ideea de Justitie refuz declaratiile publice referitoare la dosarele clientilor mei. Justitia nu trebuie scoasa in strada sau in media, e ideal sa ramana in amvonul judecatoresc. Mi se pare si indecent ca avocatii sa-si faca publicitate pe seama dramelor oamenilor pe care ii apara. Pentru  ca aducerea acestora in penal e o drama, iar drama asta n-ar trebui  exploatata publicitar de avocati. Pe de alta parte, ce credibilitate are un avocat atunci cand isi exprima opiniile despre cauza in care lucreaza? Pentru ceilalti, el ramane doar un mercenar, nimic altceva! Dosarul a fost cu miza maxima pentru dl.Vantu, necum pentru mine! Caci eu nu clasific dosarele in functie de numele clientului. Pentru mine, identitatea sa e una nesemnificativa, avocatul are de pregatit o cauza, nu un nume!

Q: Daca ar fi sa ne raportam doar la cateva nume ale celor pe care i-ati scapat de inchisoare de-a lungul timpului, m-as opri la Ion Ion Tiriac si Sorin Ovidiu Vantu. Cu doua cazuri ca acestea aproape ca nu ar mai fi fost nevoie vreodata sa munciti, decat din pasiune. Insa locuiti intr-un apartament de bloc din Capitala, aveti o masina putin peste medie si nu plecati in vacante excentrice. Investiti banii, ii economisiti sau… numarul lor nu este nici pe departe cel asteptat in astfel de cazuri?

M.N.: Cu o remarca, avocatul nu scapa pe nimeni de inchisoare si nici nu condamna. Judecatorul este cel care decide asta, arbitrand duelul dintre procuror si avocat. Din nefericire, unii judecatori se transforma in substituti ai procurorului si singurul lor  tel e sa confirme rechizitoriul. Duelul devine atunci inegal, iar Justitia e anulata. Egalitatea de arme intre aparare si acuzare nu e mereu o realitate judiciara. Uneori se intampla ca apararea sa castige, dar regula nu este aceasta, dimpotriva. Si o a doua remarca: eu n-am condus niciodata, fiindca masinile nu m-au interesat defel. Daca as fi castigat atatia bani, cum lasati sa se creada din intrebare, as fi renuntat demult la avocatura si ma apucam de scris. Asa insa trebuie sa strang bani pentru facturile ce nu contenesc si pentru creditele a caror scadenta curge obsesiv si imperturbabil.

Q: Timp de un an, 1990-1991, ati lucrat la Procuratura Locala a sectorului 5. De atunci locuiti intr-un bloc de apartamente din sectorul 5. Este vreo legatura intre cele doua informatii?

M.N.: Desigur, in anul 1990 am venit in Bucuresti, la Procuratura sectorului 5. In aceasta calitate am facut demersuri la primaria de sector si am primit apartamentul in care locuiesc si in prezent, si din care nu intentionez sa ma mut vreodata. Sunt produs de bloc si nu tanjesc la altceva.

Q: Aveti un condei exceptional! Taios, cand abordati subiecte politice, si atat de duios cand vobiti de simplitatea copilariei de la Turnu, de bunici, de oameni, de locuri. Intai a fost „Starea de anormalitate”. A urmat „Romania de-a-ndoaselea”, apoi „Romania taras” si „Romania oranj”. Cum este acum Romania, domnule Nazat ?

M.N.: Multumesc pentru aprecieri! O corectura, „Romania taras” ii urmeaza  „Romaniei oranj”, cauzalitatea e evidenta si obligatorie! Din nefericire, Romania isi continua tarasul. Apropo, mai exista Romania pentru strainatate? Ma tem ca nu… Imaginea dlui Basescu ratacit la o sindrofie internationala printre sefii de stat ma urmareste ca un cosmar, nebagarea sa in seama de catre ceilalti e pilduitoare pentru respectul de care se bucura Romania in lume.

„Mi-am impartit mogulii. Le asigur amandurora asistenta juridica”

Q: Sunt cunoscute editorialele pe care le semnati pentru Jurnalul National. Prin acest gest, patrundeti in ograda altui… mogul decat cel pe care-l aparati acum in instanta. Are loc o dedublare ? Avocatul si scriitorul, fiecare cu mogulul sau?

M.N.: Informatia dvs. este incompleta, in sensul ca mi-am impartit mogulii. Ca sa nu-mi iasa vorbe, le asigur amandurora asistenta juridica.  O intamplare si nu altceva, nu cautati alte sensuri si semnificatii in relatia mea cu cei doi cetateni.

Q: In „Romania taras” spuneati despre presedintele tarii ca, „pentru domnia sa, tara e aidoma stadionului. Miros de sange si sete de razbunare”. Numai ca dvs. stiti sa va comportati si intr-un loc care musteste de oameni de cultura, si pe un stadion (ati facut fotbal). Sunteti un norocos din acest punct de vedere! Reusiti sa va adaptati. La cativa ani distanta de la momentul publicarii volumului respectiv, opinia dvs. despre presedinte ramane aceeasi?

M.N.: Din pacate, s-a radicalizat. Gesturile publice, personale si institutionale ale presedintelui m-au dezamagit ireversibil in anii din urma. Domnia sa compromite in continuare cea mai inalta demnitate a statului si e un factor perturbator,  eminamente distructiv. A devenit obositor sa traiesc intr-o tara in care oamenii se urasc in functie de atitudinea pro sau anti-Basescu. Boala are un nume precis, si vindecarea presupune eliminarea cauzei, cu „tratament” constitutional si democratic, nu altcumva. Si cu cata simpatie a fost primit omul acesta in sufletele noastre de alegatori! Putea sa intre in istorie ca un personaj pozitiv, insamantator de armonie si primenire a statului. Mare pacat!

Q: Spuneati ca absenteismul la vot e cea mai inteleapta decizie. De cand nu mai votati ?

M.N.: Din 1996, cu doua exceptii, ambele legate de dl Basescu. In anul 2004, pentru a-i da votul contra adversarilor, si in 2009, pentru a i-l lua. Sper sa apuc sa votez totusi si cu cineva, nu doar impotriva. Altfel, imi asum aceasta lasitate civica.

Q: Sunteti un introvertit, sunteti serios si echilibrat. Este si „defect profesional”, pentru ca imi amintesc ca ati declarat ca profesia v-a invatat sa panditi reactiile inculpatilor asemenea unui animal de prada si sa va mascati satisfactia sau insatisfactia. Sunteti „greu de pus in tipare, imposibil de inregimentat si comod de suportat, pentru ca sunt previzibil”. Nu va supraexpuneti la tv sau in ziare. Discretia e cartea de vizita a oamenilor valorosi sau iscusinta unui avocat de a trece neobservat prin lume pentru a putea vedea el insusi lumea?

M.N.: „Ma vreau sever, cu inima duioasa,/ Si de la stele eu invat sa tac”. Esenin  a scris versurile astea, iar ele ma exprima perfect. Un mizantrop chemat sa-si apere semenii cazuti in pacatul penal, ce paradox! Cat despre echilibru, el provine din solitudine. Caci in singuratatea asumata de bunavoie imi incarc cel mai bine bateriile si ma judec cu aspra si serioasa impartialitate. Ma plictisesc, ma agaseaza limbutii, trancaneala ma dispera. Consumam prea multa energie in taifasuri inutile. Introvertitii sunt prosti comunicatori, se crispeaza pe sticla, sunt impiedicati la limba in spatii largi. Sunt o calamitate din acest punct de vedere, asa ca-mi vad linistit  de ale mele. Si, oricum, sunt destui care se dau in spectacol seara de seara, fara sa spuna ceva memorabil.

Q: Spuneati ca regretati ca ati pierdut momente pretioase din formarea fiicei dvs. Ca nu i-ati fost in preajma atat de mult cat v-ati fi dorit. Ca, intr-o zi, n-ati mai avut in casa o fetita, ci o adolescenta. Cunoscand-o, stiu ca ea v-a simtit mereu aproape si ca intotdeauna s-a mandrit cu parintele ei. Ambii copii, si Bogdan, si Irina, au urmat calea dvs. – Dreptul. Cat de greu le va fi sa iasa din tiparul „baiatul/fata lui Marian Nazat” si sa-si croiasca propriul drum in aceasta bransa?

M.N.: Regret multe clipe din viata copiilor mei la care n-am fost partas, ocupat sa-mi consolidez cariera. Nadajduiesc ca ei sa ma fi inteles, oricum nu mi-au reprosat niciodata  absentele mereu justificate. Depinde de ei sa-si gaseasca drumul, dar pe cont propriu. Niciunul nu va lucra cu mine, e regula pe care le-am impus-o de la inceput. Autoritatea parinteasca nu trebuie prelungita si in profesie. Copilul are nevoie de libertate, nu trebuie transformat in accesoriul parintelui. Altfel, poti sa-l strivesti, sa-l vasalizezi. Daca imi vor cere sfatul nu-i voi ocoli, dar atat. Imi doresc ca peste ani prestigiul profesional si calitatea  lor umana sa-mi aline batranetea, iar lor sa le faca suportabila viata.

Atat comentariile, cat si ping-urile sunt inchise.

Nu exista comentarii