Autenticul grafician l-a mirosit pe filozoful deghizat. Pe Plesu   martie 22nd, 2012

Daca senzationalele relatari pe care le-am publicat apartinandu-i generalului Aurel I. Rogojan, cu 30 de ani de experienta in epicentrul Securitatii statului, iata ca astazi nu voi mai utiliza informatiile implacabile ale unui martor direct. Voi folosi spiritul de observatie si extraordinara intuitie ale unui artist. Ale marelui grafician Eugen Mihaescu. Cel care l-a surprins foarte sugestiv pe Plesu in cateva ipostaze ale acestuia. Iar rezultatul observatiei graficianului a aparut in cartea sa “Intre linii”.

Sa facem recurs la memoria recenta. Deranjandu-l prin vreo doua articole critice pe Presedintele Traian Basescu, Andrei Plesu a devenit victima colaterala a acestuia. Basescu s-a suparat si, pentru a-i plati polita lui Plesu, a desecretizat dosarul “22 pentru Romania”. 22 de tineri intelectuali pe care Securitatea externa (DIE) i-a pregatit intens pentru a-i planta ca agenti de influenta in Vest. Misiunea lor era sa cosmetizeze imaginea Romaniei ceausiste. Unii dintre ei si-au facut mana, adica au facut “practica in productie” la Paltinis, “colaborand” dar in realitate supraveghindu-l pe filozoful Constatin Noica. Care era de multa vreme cunoscut drept agent secret al Marii Britanii. De altfel, o vreme, nu prea indelungata, serviciile secrete britanice si romanesti au colaborat tocmai in legatura cu proiectul “22 pentru Romania”. Desecretizand, din motive de ranchiuna personala, dosarul sotiei lui Plesu, care facea si ea parte din aceeasi grupare inca de la varsta de 19 ani, fara sa vrea – sau poate o fi vrut – Presedintele Traian Basescu a permis prima mare scurgere de informatii SIE. Si, astfel, pe teava urmeza si altii pe langa doamna Plesu, intre care Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu. Inainte de a publica observatiile graficianului Eugen Mihaescu cu subtitluri care imi apartin, mai fac precizarea ca numele Revistei 22, aparuta imediat dupa evenimentele din decembrie, nu a fost dat in cinstea zilei in care a fugit dictatorul, ci din nostalgie fata de tineretea romantica a grupului DIE “22 pentru Romania”. Asadar, iata fragmentele, avandu-l drept autor pe Eugen Mihaescu.

Filozoful Barba-Cot o ia la sanatoasa

Am avut la dispozitie cateva zile in care mi-am revazut vechii prieteni si nu m-am putut abtine sa observ ca, atunci cand ma aflam in prezenta unora dintre ei, disparea “coada” pe care mi-o rezervase Securitatea ca sa-mi tina companie. Unul dintre amici avea un Oltcit si asta imi convenea, caci ma puteam misca mai repede. Intr-una din zile, impreuna cu el, am pornit spre sosea. Am ajuns in piata Dorobanti si, pe coltul unde se afla, acum cativa ani, Cafeneaua Einstein, privind spre Strada Paris, am zarit un personaj mic, gras, care traversa cu doua plase in maini, un fel de piticul Barba-Cot. Prietenul meu mi l-a aratat, spunandu-mi cu mandrie in glas:

– Uite-l pe filozoful nostru, Andrei Plesu!

Nu-l cunosteam, dar, dupa ce a sosit la New York, Irina Cajal mi-a pomenit numele lui de nenumarate ori. Mai tarziu, dupa 1988, cand am citit “Epistolarum” de Gabriel Liiceanu, mi s-a parut ca este o culegere de scrisori care seamana cu notele pe care cineva le-ar face pentru Securitate. Asa cum a insailat-o Liiceanu, cartea este o masturbare intelectuala a unor asa-zisi filozofi — Plesu fiind unul dintre ei — care sunt complet rupti de realitate. Marturisesc ca mi s-a parut plictisitoare lectura si nu m-am putut abtine sa ma gandesc, dupa cum erau formulate epistolele, ca Securitatea reusise sa strecoare in anturajul lui Constantin Noica niste tineri care incercau sa adune praful stelar din preajma ilustrului ganditor. Mai stiam despre Plesu ca era critic de arta si ca publicase o carte, o culegere (alta!) de cronici, care se numea… Cum dracu’ se numea?… Ceva gen Ochiul si timpanul… Aaa, nu! “Ochiul si lucrurile”! Cautasem cartea prin librariile din Bucuresti, dar nu stiam ca asemenea “marfa” se tine sub tejghea (“la vedere” se gaseau numai “operele” lui Ceausescu). Eram curios sa descopar cum scrie Andrei Plesu, daca descifreaza arta pe intelesul privitorului obisnuit si ii livreaza cheia operei sau se adreseaza, de fapt, colegilor de breasla pe care incearca sa-i impresioneze cu un limbaj sofisticat, incriptat, à la Haulica, mentorul sau. Eram constient ca se putea ca Plesu sa fie si el influentat de critica de arta franceza, spre deosebire de mine care sunt un admirator al anglo-saxonilor si in special a lui Robert Hughes, colegul meu de la Time Magazine. Asa ca i-am cerut amicului sa opreasca masina, am fugit dupa cel pe care mi-l aratase si i-am blocat calea.

– Buna ziua, domnule Plesu! Ma numesc Eugen Mihaescu si, de cand am venit in Romania, incerc sa cumpar cartea dumneavoastra, “Ochiul si lucrurile”, dar nu o gasesc nicaieri.

Nici o secunda nu mi-am imaginat efectul pe care cuvintele mele il vor avea asupra interlocutorului meu. La auzul numelui, Andrei Plesu a sarit in sus, cu toate ca avea in maini doua plase grele, pline de cumparaturi si a inceput sa se departeze de mine mergand cu spatele, incercand sa ma ocoleasca pentru a putea sa-si continue drumul. Speriat, holbase ochii la mine si, cand a reusit sa-si elibereze calea, aproape ca a luat-o la sanatoasa. A apucat doar sa ingaime: “Nu mai am decat o carte, nu mai am nimic… “ Nu era constient, saracul, ce imagine caraghioasa avea, asa mic, cocosat de plasele din plastic, ca un gnom, la fel de barbos, aproape rostogolindu-se in incercarea de a se indeparta cat mai rapid de mine. Am ramas descumpanit sa constat cata teama avea “marele filozof” de un transfug. Lasitatea de care a dat dovada, m-a lasat perplex, iar felul in care si-a manifestat spaima de a fi vazut in compania mea, mi-a amintit din nou de vechiul cosmar al revenirii in tara care, iata, parea ca devine realitate. Incidentul m-a indispus atat de tare incat l-am rugat pe prietenul meu sa ma duca acasa.

Plesu si Liiceanu, agenti de influenta

Sunt multe lucrurile pe care mi le-a povestit Botez si multe personaje ale caror fatete misterioase mi le-a „dezvaluit” (…)

Dintre multele povesti nu voi uita pe cele in care mi-a descris „intelectualii” Romaniei, pe care aveam sa-i cunosc personal mai tarziu, ma refer la cei iesiti ca puricii de sub pulpana lui Dan Haulica: Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si altii ca ei. Botez mi-a povestit ca a fost invitat la masa de aceasta trupa, intr-o vreme de mare penurie, o masa incarcata cu tot felul de bunatati. Și, dupa ce s-au infruptat, Liiceanu l-a interpelat domol:

– Draga, eu nu inteleg de ce ai tu corespondenta asta cu Vlad Georgescu de la Europa Libera (si Vlad mi-a fost coleg de liceu, dar acum era directorul postului de radio, dupa Noel Bernard). De ce vrei tu sa tulburi apele, de ce te apuci tu sa critici situatia? Ce, asta este menirea noastra, a intelectualilor?

Aici, Botez a inceput sa-l imite pe Liiceanu care isi misca mainile si strangea degetele de parca ar fi framantat aluatul in copaie.

– Noi framantam cultura, nu framantam paine! Nu e treaba noastra, painea! Tocmai

acum te-ai apucat sa faci valuri, cand l-am urcat la Paltinis pe Nicusor ca sa-l prezentam maestrului Noica? Tocmai acum, cand am primit de lucru si trebuie sa traducem opera lui Platon?

Cred ca Botez era constient cu cine are de-a face. In orice caz, relatiile lui cu acest grup, la intoarcerea in Romania, au fost foarte reci, mascate de un zambet mieros.

Cuibul de nebunii “Ascanio Damian”

Era tarziu si am hotarat sa plecam acasa. L-am intrebat pe Brucan unde doarme si mi-a raspuns ca s-a intors la apartamentul sau din Primaverii, dar ca in perioada in care erau vanati prin Bucuresti s-a ascuns, impreuna cu Iliescu, la un prieten, Ascanio Damian, pe strada Paris, in aceeasi cladire in care locuia (si locuieste) Andrei Plesu.

L-am condus la masina si mi-a spus sa ma descurc cumva ca sa ajung la Intercontinental pentru ca, de a doua zi, voi avea un sofer la dispozitie. M-am intors la hotel ametit de diferenta de fus orar si de intamplarile la care am fost martor in prima zi petrecuta in Bucurestii eliberati.(…)

(…) A doua zi, Brucan m-a rugat sa-l insotesc la o intrunire a Grupului de Dialog Social. Tocmai le aprobase preluarea palatului pe care il renovase cu mare grija Nicusor Ceausescu. Ne-a insotit si Florin Badinici. In imobilul din Calea Victoriei se adunase toata floarea intelighentiei romanesti care, drept multumire pentru noul sediu, s-a repezit sa-l faca zdrente pe Tache. Erau acolo Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Stelian Tanase, Gabriel Andreescu, si Radu Filipescu. O duduie cu par cret si aspect de Dolores Ibaruri s-a dovedit cea mai agresiva. Il ataca pe Brucan cu autentica manie… anticomunista, in timp ce Tache o privea tacut printre gene. L-am intrebat pe Badinici daca stie cine este si mi-a raspuns ca se numeste Anca Oroveanu. Mi-a precizat ca n-are nici o legatura cu arhitectul Oni Oroveanu pe care il cunosteam eu la Paris, ci este fiica lui Leonte Rautu. Automat, mi-am imaginat o scena din anii ’50. Brucan tanar, in putere, cu parul rosu tuns perie, in vizita la colegul sau de partid Leonte Rautu, “dictatorul culturii romane”, legana pe genunchi un ghem de fata cu parul cret. Uta, uta, uta! Pana cand, sa vezi pozna, copila se scapa si face pipi pe pantalonii vizitatorului gentil. Cam asta facea si acum, la inceput de an si de oranduire, in fata unui intreg auditoriu, fetita devenita femeie: pipi pe pantalonii prietenului lui taica-sau. Il priveam pe Brucan si nu-mi venea sa cred ca nu reactioneaza in nici un fel! Cu ochi avizi si razbunatori, toti acei copii de fosti si ei insisi fosti membri ai Partidului Comunist Roman, urmareau scena inchipuindu-si ca, asistand la umilirea lui Brucan, participa la un ritual de purificare si se spala de pacatul colaborationismului, devenind autentici dizidenti. La toata aceasta mascarada era martor unicul autentic luptator anticeausist, Radu Filipescu, caruia i-am facut portretul la New York, fara sa-i fi vazut vreodata fata si ma minunam, acum, de asemanarea incredibila. Parea stanjenit si obosit, urmele suferintelor indurate in beciurile Securitatii inca i se citeau pe chip.

Nu stiu cati din trecatorii de pe Calea Victoriei vad in ce hal a ajuns astazi cladirea pe care a primit-o, pe un petec de hartie semnat de Brucan, in ianuarie 1990, Grupul pentru Dialog Social: o ruina paraginita, cu geamuri sparte si jeg depus pe ziduri si tocarie, in care se adapostesc acesti adoratori ai monologului. Intelectualitatea ghedesista se vrea “de dreapta”, o anomalie caci, in toata lumea, carturarii sunt de partea celor saraci si oprimati, deci autentic la stanga spectrului politic. Din nenorocire, la ghedesisti nimic nu este autentic! (…)

(…) La inceputul lui februarie, a venit timpul sa ma intorc la New York. Din taxiul care ma ducea la aeroport, am vazut o noua inscriptie pe zidul Universitatii: “Brucan minte!” Cineva facuse o corectura si inserase intre cele doua cuvinte un verb asa ca, acum, se citea: “Brucan are minte!”.

Atat comentariile, cat si ping-urile sunt inchise.

Un comentariu

martie 22nd, 2012 at 19:39
Paul Snaider spune:

Daca Plesu e filozof atunci eu sunt popa. Se folosesc definitii fara a avea un fundament. Ce-i aia filozof ? Faptul ca a scris niste carti ? Faptul ca la pupat in cur pe Ceausescu apoi pe Basescu ? Mama, mama cita prostie in capul unora. Deci se plocaneste la Ceausescu – un comunist, evident, apoi devine consilierul unui betiv fost comunist. Cum poate filozofa un asemenea om ?