Batista pe tambal sau pe legile sigurantei nationale   martie 21st, 2013

In jurul legilor sigurantei nationale exista, in Romania, o veritabila conspiratie. A tacerii. In sensul ca, de cate ori cineva face referire critica la ele, gestul este asimilat unui fel de atentat. De parca persoana respectiva se atinge de ceva sacru. Este atat de sacra noua securitate a Romaniei? A devenit ea un fel de casta intangibila? Si care, de acolo, din umbra, conspirata fiind prin legi bine ticluite si aparata cu mana forte, face si desface in Romania? Care este, de fapt, situatia? Ce poate face, in acest sens, o majoritate parlamentara de 70 la suta?

Romanii, cand ne-au dat un vot fara precedent, au facut-o pentru a trai mai bine, sub un guvern mai bun, dar si pentru a-i scapa de regimul Traian Basescu. Care personifica raul. Sa o spunem pe sleau. In acest moment, romanii nu o duc mai bine. Poate ca nu a fost suficient timp. Si nici nu exista, inca, probe indubitabile ca avem un guvern mai bun decat celalalt. Ci doar ca este mai bine intentionat. Dar, pana la proba indubitabila a bunei guvernari, mai sunt examene de trecut. Si nici nu i-am scapat pe romani de regimul Traian Basescu.

Ce este, in definitiv, acest regim? Este Traian Basescu raul raului? Sau este doar expresia sa vizibila? Un simbol al raului? Un exponent al raului? Si, daca nuanta aceasta este inteleasa si admisa, atunci cine se ascunde in spatele sau? Unde sunt radacinile raului?

Intru direct in subiect. Radacinile raului pot fi indentificate in primul lor aliniament, prin institutii conduse in mod mascat si deturnate de la rolul lor constitutional de catre Traian Basescu. DNA, ANI, Sectia penala a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, CSM si Curtea Constitutionala. Al doilea aliniament sunt serviciile secrete, deturnate si ele de catre Traian Basescu de la functia lor constitutionala. Ei bine, aici este cheia, cred eu, a profundei crize de credibilitate de care inca este lovita Romania. Cheia este in raspunsul la intrebarea daca acele activitati ce pot fi puse sub semnul intrebarii sau chiar acuzate a fi de politie politica ale serviciilor secrete sunt generate in totalitate de dorinta de a se agata de putere a lui Basescu, mai ales acum, cand a fost demis politic de catre popor sau, in aceeasi masura, Traian Basescu insusi este un produs al serviciilor. Pe care ele nu sunt dispuse sa-l inlocuiasca decat printr-un alt produs la fel de “performant”.

Ei bine, daca ne aflam in aceasta paradigma, atunci este important de stiut, ca sa ne intoarcem la tema acestei analize, ca raul raului exista. Este usor de identificat. De catre fiecare cetatean in parte. Cu singura conditie de a-si pierde o dimineata pentru a citi cateva acte normative. Sunt asa-zisele legi ale sigurantei nationale. Cele mai multe prevederi au fost scrise prin anii ’90. Ele se bat cap in cap cu regulile unui stat democratic. Sunt contrazise si crucificate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Aceste legi permit nu numai abuzuri, violari ale drepturilor omului, ci si, sau mai ales, ca reprezentanti ai unor servicii secrete sa devina mari jucatori politici in Romania. Din umbra.

Sursa: CorectNews

Atat comentariile, cat si ping-urile sunt inchise.

2 comentarii

martie 21st, 2013 at 16:37
Marian Nicolae spune:

Batista eventual pe toata…ROMANIA, domnule senator.

Cateva cuvinte despre mafia zaharului:

Aproape totul despre mafia zahărului

http://www.agro-business.ro/aproape-totul-despre-mafia-zaharului/2010/07/31/

Cum va pieri industria zahărului din România?

Materialul pe care îl supunem atenţiei provine din interiorul cultivatorilor de sfeclă şi producătorilor de zahăr. Recunoaştem că forma de redactare este greoaie, dar uşor de perceput pentru oamenii cu oarecare pregătire economică.

Scenariul scoaterii României de pe piaţa intracomunitară a fost gândit imediat după 1990, când companiile transnaţionale au decis să ne scoată de pe piaţă. Cu 32 de fabrici şi o capacitate de procesare de 600.000-700.000 tone de procesare a zahărului rafinat, România devenea concurentul cel mai temut pe piaţa europeană. Nu atât pentru guvernele ce decideau asupra politicii alimentare europene, cât pentru firmele din interiorul comunităţii constituite într-un cartel mondial care astăzi controlează tot ce se mişcă pe piaţa zahărului.

Marea conjuraţie

În această conjuraţie, României nu i s-a hărăzit nici măcar locul de outsider.

Era prea periculos pentru ei ca o ţară agroalimentară cu condiţii ideale pentru cultivarea sfeclei şi cu o bază de procesare cu un asemenea potenţial să le strice afacerile.

Aşa se face că, în anul de referinţă 2010, România, cu aportul nedezinteresat al cozilor de topor pe care le are în interiorul ţării, este pe cale să pregătească prohodul acestei industrii. Cum şi în ce condiţii?

Prin instituirea la nivel naţional a unui sistem de fraudare de tip mafiot. Fermierii şi procesatorii din România, câţi au mai rămas, încearcă să dezvăluie acţiunile mafiei zahărului la nivel mondial, pornind de la două întrebări de bun simţ:

• De ce zahărul din import este mai ieftin decât cel produs în România, deşi costurile de producţie sunt aceleaşi, la care se mai adaugă şi transportul?

• De ce produsele alimentare de orice gen, care se vând repede, sunt mai ieftine importate decât produse în România?

Răspuns: pentru că guvernanţii noştri cu bună ştiinţă îi sprijină în primul rând pe cei care reprezintă interesele mafiei internaţionale.

Pornind de la reglementarea europeană

Să începem cu elementul cel mai nociv: scutirea plăţii TVA-ului. Reglementarea europeană în vigoare prevede ca, la importurile comunitare, firmele să nu plătească TVA la momentul importului (în vamă).

Scenariile fraudării

Ţara A. Să presupunem că un produs este realizat de firma A1 din ţara A, ţară de origine din spaţiul comunitar. Să presupunem că preţul de import era de 100 euro/tonă, fără TVA. Cu TVA de 19% de până acum, produsul costă pe piaţa românească 119 euro.

Ţara B. Produsul este importat de firma B1, din România, unde TVA era de 19%.

Firma B1 plăteşte firmei A1 100 de euro/tonă. La momentul importului, firma B1 nu plăteşte TVA.

Firma B1 vinde marfa în România cu 108 euro, dar de data aceasta cu TVA inclus, firmei B2.

După care firma B1 dispare (nu mai plăteşte TVA şi nici impozit pe profit).

Aşadar, firma B2 înregistra marfa cu valoarea de 90,7 euro/ tonă şi TVA 17,3 euro.

Firma B2 punea marfa în vânzare cu preţul de 95 euro, la care se calculează TVA corespunzător de 18 euro. Firma B2 câştiga 4,3 euro.

Preţul pe piaţă este acum de 113 euro/tonă, faţă de preţul de producţie de 119 euro. Marfa se vinde imediat.

Concluzie: de câte ori marfa trece o graniţă, ea se ieftineşte fraudulos, cu valoarea TVA a ţării importatoare. Prima firmă importatoare dispare, iar firma care pune marfa în vânzare are un preţ foarte bun, mult sub preţul corect al pieţei.

Firma B1 a câştigat 8 euro x 10.000 tonă/import = 80.000 euro. Fără niciun impozit sau taxă.

Firma B2 a câştigat 4,3 euro x 10.000 tonă /import = 43.000 euro. Şi a compensat TVA de 180.000 euro.

O combinaţie stranie

O marfă care se produce în România cu 119 euro/t se vinde „printr-un import fictiv“ cu 113 euro.

Combinaţia cea mai eficientă este atunci când marfa pleacă fictiv din România, adică doar pe hârtie, se exportă în ţara cutare, apoi hârtiile se reimportă în România. Costul de transport este minim (marfa nici nu a părăsit depozitul), iar plimbarea hărtiilor prin vămi a dus la ieftinirea ei cu suma valorilor TVA din ţările „străbătute“. E drept, mai sunt costuri legate de înfiinţarea firmelor care trebuie să dispară imediat ce importul a fost făcut, plus micile atenţii în vămi pentru camioanele care nu vor trece niciodată pe acolo.

Dacă „pierderea de TVA“ s-a realizat într-o altă ţară, controlul naţional devine foarte dificil de realizat. Totodată, firma importatoare care „dispare“ trebuie să aibă clientul asigurat pentru a face vânzarea repede. Aceasta plăteşte repede, aşteptând cu banii pregătiţi.

Marele perdant

Cine pierde? Pierd producătorii corecţi şi pierde România, pe teritoriul căreia se vinde marfa. Dacă marfa ar fi fost corect importată, fără intermedierea firmei care „dispare“ şi cu plata corectă a TVA-ului, marfa ar fi costat minimum 119 euro/tonă.

În cazul zahărului, de exemplu, marfa ce provine din Grecia şi care tranzitează Bulgaria poate ajunge în România mai ieftină cu valoarea TVA de la bulgari (20%) şi cu TVA-ul din România de până acum de 19% – în mod real apare pe piaţă cu un preţ puţin mai mic decât preţul pieţei, cât să se vândă repede. Profitul se extrage de importatorul care „dispare“ din valoarea TVA neplătită.

Cum va pieri industria zahărului din România?

Exact aşa cum s-a întâmplat în Ungaria, unde au fost închise toate fabricile de zahăr.

Aşadar, la un preţ de cost (valoarea produsului la poarta fabricii, preţ european) de 520 de euro/tona de zahăr, preţ fără TVA, o cantitate de 10.000 tone de zahăr adus din Grecia în formula frauduloasă de mai sus poate ajunge la noi la un preţ de 360 euro/tonă în România (433 euro/t în Bulgaria fără TVA). TVA pierdută de statul român: cel puţin 10.000 t zahăr x 520 euro/t x 19% TVA = 988.000 euro, dintr-un singur exerciţiu de import.

Aşa găsim astăzi în rafturi două preţuri la zahăr: preţul zahărului produs în România, care până la începutul lunii era de 3,49-3,89 lei/kg, şi preţul zahărului „din străinătate“ importat şi ambalat în România sau Bulgaria, de 2,5-2,65 lei/kg. Acesta, mai ieftin, se vinde primul.

Fabricile româneşti pierd. Deţinătorii de magazine, deşi cunosc provenienţa şi metoda, acceptă afacerea, de dragul preţului mic.

Cât pierde statul român?

Statul nu pierde numai valoarea TVA la cantităţile importate, cât mai ales dimensiunea consecinţelor. Apreciem că, în primele trei luni ale anului 2010, au intrat în ţară cca 150.000 t, adică trei sferturi din producţia naţională.

Evident, fabricile de zahăr româneşti vor da faliment, iar fermierii cultivatori de sfeclă de zahăr vor lua drumul Spaniei, în căutare de locuri de muncă.

Dar Statul? Statul, „care nu are bani de pensii şi salarii“, îşi permite să piardă de pe urma acestor tranzacţii fictive aproape 166 milioane de euro.

Au consemnat Iosif Pop, Dana Măcriş

martie 21st, 2013 at 16:50
Marian Nicolae spune:

Culmea ipocriziei:

Fabricanţii crizei iau bonusuri de 20 de miliarde de dolari
Autor: Marius Oncu

http://www.businessmagazin.ro/special/culmea-ipocriziei-fabricantii-crizei-iau-bonusuri-de-20-de-miliarde-de-dolari-10661469

În ultimul deceniu, bancherii au condus omenirea către cea mai gravă criză economică după cea din anii ‘30, iar companiile în fruntea cărora se află a trebuit să fie salvate de guverne cu banii contribuabililor. În pofida acestei situaţii, vinovaţii nu prea au avut de suferit. În majoritatea cazurilor, bancherii crizei şi-au păstrat locurile de muncă şi sunt încă plătiţi, din perspectiva omului obişnuit, cu sume exorbitante. Bonusurile, care ar fi trebuit să răsplătească performanţe, au mai scăzut, dar se află încă la un nivel foarte ridicat.

BONUSURILE ÎN BANI PENTRU ANUL 2012 SUNT ESTIMATE SĂ CREASCĂ CU 8% COMPARATIV CU ANUL ANTERIOR, în parte din cauza plăţii unor sume amânate din anii trecuţi, potrivit unui raport al autorităţilor statului american New York, citat de Wall Street Journal. Firmele de pe Wall Street vor plăti angajaţilor în bani 20 de miliarde de dolari pentru anul trecut, în urcare de la 18,5 miliarde de dolari în 2011. Creşterea vine, însă, după un declin de 19% în anul anterior.

Chiar şi după revenirea uşoară din 2012, bonusurile rămân cu circa 42% sub nivelurile din 2006, când totalul fondurilor s-a situat la 34,3 miliarde de dolari.

Raportul relevă îmbunătăţirea profitabilităţii băncilor anul trecut şi alocarea plăţii unor bonusuri în decembrie pentru a se evita taxele federale mai mari. Totuşi, firmele de pe Wall Street au desfiinţat în această perioadă locuri de muncă şi au transferat tot mai mult în viitor unele plăţi, pentru a fi condiţionate de rezultatele financiare. Plăţile amânate, încurajate de autorităţile de reglementare, ar trebui să descurajeze asumarea excesivă de riscuri, care a contribuit la criza financiară, şi să lege recompensele tot mai mult de evoluţia companiei pe termen lung.

“Industria instrumentelor financiare s-a schimbat de la începutul crizei financiare, făcând estimarea bonusurilor din sectorul financiar mai dificilă decât în anii anteriori”, a declarat şeful autorităţii pentru audit a statului New York, Thomas DiNapoli. Wall Street “va continua să se restructureze şi să-şi reducă dimensiunile până la găsirea unui nou model de afaceri, a spus el.

PLĂŢILE AMÂNATE PENTRU O DATĂ ULTERIOARĂ REPREZINTĂ O PARTE IMPORTANTĂ A PACHETELOR DE BONUSURI, a afirmat Alan Johnson, director operaţional la firma de consultanţă pentru salarizare Johnson Associates, care publică un studiu de referinţă pentru Wall Street pe acest subiect. La Morgan Stanley, de exemplu, traderii, bancherii de investiţii şi alţi angajaţi au fost informaţi că banca le va plăti bonusurile în patru tranşe egale, prima în mai, iar ultima în ianuarie 2016, au afirmat surse apropiate situaţiei.

Aceste plăţi vor apărea probabil în viitoare documente financiare publicate de bancă şi în următoarele rapoarte ale autorităţii de audit. Biroul auditorului statului New York nu a precizat ce procentaj din suma totală pentru 2012 este datorată plăţii unor bonusuri amânate, dar a afirmat că o intensificare a acestui trend “va reduce volatilitatea în privinţa plăţii de taxe de către industria instrumentelor financiare”.

Bonusurile de pe Wall Street au în general un impact major asupra finanţelor statului New York. Taxele colectate pe venit în cazurile persoanelor şi companiilor legate de central financiar al lumii au reprezentat 20% din totalul încasărilor statului în 2008, anul declanşării crizei financiare, însă au ajuns la 14% anul trecut. Pentru oraşul New York, fondurile obţinute din această sursă au consemnat un declin de la vârful de 12%, în anul fiscal 2008, la mai puţin de 7%.

VALOAREA MEDIE A UNUI BONUS ÎN BANI A URCAT CU 9%, LA 121.900 DE DOLARI. Avansul s-a situat peste cel al sumei totale a bonusurilor, pentru că aceasta a fost împărţită între mai puţini angajaţi faţă de anul anterior. Numărul de posturi a fost de aproape 170.000 în decembrie, cu 1.000 mai puţine comparativ cu un an în urmă, după ce industria s-a confruntat cu pesimismul pieţelor şi lipsa de activitate a clienţilor.