Teoria loviturii de stat   iulie 11th, 2013

SRSUnul incearca rescrierea, de la Bucuresti, a tratatului de teorie a loviturilor de stat. A fost sau nu a fost lovitura de stat atunci cand Traian Basescu a fost suspendat? Va fi sau nu va fi lovitura de stat atunci cand vom avea o noua Constitutie? Exista lovituri de stat parlamentare si constitutionale, cum pretinde locatarul de la Cotroceni, sustinut fiind de acolitii sai?

Pana de curand, noi, cei care am facut o facultate la zi, traiam cu convingerea, in baza studiilor efectuate, ca Parlamentul si parlamentarismul reprezinta, in sine, cele mai inalte expresii ale democratiei unui stat. Mai stiam ca legea fundamentala, din care deriva, pana la urma, intreaga legislatie, este Constitutia. Un document aproape sacrosanct. Pentru noi este cat se poate de socant sa aflam, chiar de la presedintele statului, ca loviturile de stat se fac tocmai prin intermediul celor mai pure substante ale democratiei. Prin Parlament si prin Constitutie.

Curios! Domnul Traian Basescu, atat de preocupat de teoria si practica loviturilor de stat, nu s-a referit, in niciun moment, la institutiile de forta. El ignora cu desavarsire faptul ca, in istoria lumii, au existat lovituri de stat date de armata, sau de politie, sau de serviciile inteligente, sau de un grup de conspiratori care au sub butoane armata, politia ori serviciile inteligente. De fiecare data cand a existat o lovitura de stat, ma refer la statele moderne, intaia institutie infranta, pentru ca lovitura sa reuseasca, a fost Parlamentul. Si, de obicei, Constitutia a fost fie suspendata, fie suprimata. Niciodata nu s-a intamplat invers.

Si, cu toate acestea, Traian Basescu a afirmat, cu subiect si predicat, si nu ca un simplu cetatean, ci reprezentand statul roman ca presedinte, si nu o singura data, la betie ori la mahmureala, ci de mai multe ori, ca in Romania a avut loc o lovitura de stat organizata de Parlament. Iar mai nou, in acelasi stil abrupt, insultand orice logica si orice teorie a statului si dreptului, el a lansat si teza unei lovituri de stat data prin intermediul unei Constitutii revizuite.

Teoriile de mai sus sunt practic fara precedent in istorie. Nu am auzit vreodata ca un om, care pretinde ca are bacalaureatul, sa sustina ca o lovitura de stat poate fi data de Parlament. Ce este Parlamentul? Mai bun sau mai rau, mai sofisticat sau mai rudimentar, Parlamentul este alcatuit din totalitatea persoanelor care au fost alese de cetateni. Este adevarat, nu toti voteaza. In majoritatea statelor lumii exista cam jumatate dintre cetateni care, dintr-un motiv sau altul, refuza sa se pronunte politic. In ziua scrutinului, acestia stau acasa si lasa cealalta jumatate sa decida. Dar, una peste alta, in spatele fiecarui parlamentar exista voturile cetatenilor. Ca urmare, toti specialistii din lume sunt de acord ca orice Parlament liber ales reprezinta totalitatea si proportionalitatea optiunilor politice.

In aceste conditii, ar fi un nonsens ca Parlamentul sa incerce vreo lovitura de stat. Iar eliminarea unui presedinte rau, pe care populatia nu-l mai doreste, nu are nici cea mai mica legatura cu ceea ce inseamna lovitura de stat. Orice Parlament din lume isi poate suspenda presedintele si poate solicita populatiei, prin referendum, demiterea lui.

La fel si in ceea ce priveste Constitutia. Cum Dumnezeu sa dai o lovitura de stat printr-o Constitutie supusa unui referendum democratic?

Traian Basescu gandeste sucit. Intr-o logica rasturnata. In care, de fapt, el se confunda si cu Constitutia, si cu Parlamentul, si cu statul si, daca se poate, si cu un popor virtual care l-ar vrea.

Sursa: CorectNews

Atat comentariile, cat si ping-urile sunt inchise.

2 comentarii

iulie 11th, 2013 at 15:10
Marian Nicolae spune:

Un articol interesant mai jos, domnule senator, ca sa nu spun ca este foarte pertinent…
—————————————————————————————————————————
Războiul agenţilor secreţi din scena politică

de Aurel I. Rogojan
http://www.cotidianul.ro/razboiul-agentilor-secreti-din-scena-politica-213755/

Partidele politice, de la noi şi de aiurea, sunt o ţintă predilectă a serviciilor secrete, a celor autohtone, dar, deopotrivă, şi a celor străine.

Ca actori ai scenei politice, partidele sunt factori prezumaţi ai stabilităţii sociale, economice şi politice, precum şi elemente ale stării de echilibru necesar separaţiei puterilor statului şi menţinerii ordinii constituţionale.
Din astfel de raţiuni, există nu doar departamente ale serviciilor secrete, ci chiar servicii sub denominaţia “Apărarea Constituţiei”. Acestea au nevoie de agenţi secreţi. Cei de la vârf pot suplini duzinile de informatori mărunţi.

În calitate de decidenti în procesul puterii politice, partidele sunt ţinta spionajului, a grupurilor de lobby şi traficului de influenţă de mare anvergură, cu target pe afacerile de importanţă stategică. Pe această zonă de vulnerabilităţi acţionează contraspionajul, dar şi structurile specializate de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate transfrontaliere. Alte necesităţi operaţionale, mai riscante, dar şi agenţi pe măsură. Mai cu seamă în taberele adverse.

În altă ordine de idei, putem lesne observă, ori intui, că în toate partidele există personaje cu afinităţi speciale faţă de culturile care le-au influenţat, într-un fel sau altul, formaţia intelectuală, profesia ori cariera politică. “Filovestici” şi “filoestici”, “sudişti” şi “nordişti”, ca să nu mai recurgem la individualizări ce nu ar putea fi exhaustive.

Şi, nu în ultimul rând ca importanţă, nu există partid fără oameni, dintre lideri bineînţeles, care să nu fie copleşiţi de povara vinovăţiilor unor compromisuri nepermise, ori relaţii nepotrivite cu entităţi secrete ale regimurilor anterioare ori străine. Nu mai vorbim de cochetăria cu false loji masonice, din reţeaua unor servicii străine şi grupări ale criminalităţii internaţionale organizate.

Observând mai aplicat tot ceea ce se întâmplă rău şi prost în România, nu poţi să nu te întrebi dacă ţara nu este condusă de, ori sub influenţa malefică, a unor agenţi ai unor puteri străine, tradiţional ostile fiinţei noastre naţionale româneşti şi care văd în aderarea şi integrarea noastră în familia euroatlantică un pericol.

Câţiva foşti şi actuali agenţi secreţi din partidele Uniunii Social Liberale au amorsat, pas cu pas, un război politic care ameninţă speranţele naţiunii şi poate compromite grav şi sfârşi intempestiv coaliţia de putere.

Liderul social-democrat se află sub o multiplă tutelă politică extrem de toxică, prin antecedentele colaboraţioniste, unele şi de poliţie politică criminală, ale tutorilor. Celor care trebuiau să-l informeze şi nu au făcut-o ori nu li s-a permis, ori nu-l iubesc şi nu-l doresc. Culmea ar fi ca aceştia să nici nu ştie, ceea ce nu ar fi de mirare. Nu pot fi trecute neobservate vulnerabilităţile implicate şi conexiunile de anturaj, mai mult sau mai puţin politic, ale liderului social-democrat.

Dacă Partidul Social Democrat nu se debarasează de dinozaurii hârşâiţi de războaiele nevăzute ale serviciilor secrete străine care patronează dezastrul României, nu este doar problema acestui partid, ci este, în primul rând, problema noastră a celor ce suntem, pe mai departe, trădaţi şi sacrificaţi şi cu viitorul copiilor şi al nepoţilor amanetat.

Naţional liberalii au fost şi sunt şi ei puternic infiltraţi. Conexiunile externe dezvăluite de scandalul, din anul 2007, al deconspirărilor din cadrul “Grupului de Evidenţă” (n.n. al ofiţerilor acoperiţi ) au arătat cât de roşii ar mai putea fi unii descendenţi politici ai brătienilor.

Încheind necesarele paranteze şi revenind la chestiunea arzătoare a zilei, nu pot să nu amintesc că, prin intermediul cotidianul.ro din 15 noiembrie 2011, am pus, într-un alt context, întrebarea retorică “Ce fel de politică mai fac serviciile române de informaţii?!“. Întrebarea revine acut în actualitate, deoarece manopera grosolană de muşamalizarea a unui scandal internaţional, generat de interceptarea ilegală a comunicaţiilor unui judecător al Curţii Europene a Drepturilor Omului, a fost pusă în opera tocmai de parlamentări social-democraţi cu notorie condiţie de “dalmaţieni”. Iar această potlogărie ar fi fost picătura în plus peste umilinţele ce au umplut paharul răbdării naţional liberalilor.

Deşi nu am o părere bună, dimpotrivă, despre calea aleasă de Sorin Roşca Stănescu pentru a intra şi promova meteoritic în politică, nu pot să nu remarc că în acest scandal are dreptate şi apără principii solide. Poziţia sa în cazul judecătorului Bârsan este cea corectă şi logic nu ar putea fi un motiv de criză în USL. Constatăm, însă, că este un pretext venit “mănuşă” liderului social-democrat, a cărui conspiraţie, cu mai noii săi amici politici, împotriva copreşedintelui liberal al uniunii este cunoscută şi, la nevoia beneficiarului serviciilor private de monitorizare secretă, va putea fi şi dovedită.

Dreptatea lui Sorin Roşca Stănescu este, din păcate, mult estompată de controversele din jurul persoanei sale. La fel, însă, şi cauza judecătorului Corneliu Bârsan a fost anemic susţinută de media, ceea ce este încă o dovadă peremtorie, dacă mai era necesară, a imensei presiuni şi asupra libertăţii presei.

Autorităţile (persoanele) vinovate de ilegalitatea comisă în cazul judecătorului Bârsan trebuie să răspundă în faţa legii, iar partidele trebuie eliberate de liderii şi membrii influenţi constrânşi de păcatul de neiertat al trădării interesului naţional, înainte ca dosarele biografiilor secrete ale acestora să se rostogolească, într-o avalanşă ucigaşă a ceea ce a mai rămas din speranţele noastre.

Sorin Roşca Stănescu ne va mai oferi surpriza unor poziţii interesante, eliberate de constrângerile “disciplinei de partid”. Senatorul se va prevala de faptul că îndatoririle sale de parlamentar sunt, mai întâi, faţă de alegători.
Aşa să fie!

Senatorului liberal de Dâmboviţa a demonstrat recent că, în numele intereselor alegătorilor, sunt realizabile majorităţi parlamentare pentru adoptarea unor iniţiative legislative pe care puterea nu le susţine.
Este firesc să se întâmple aşa. Testul senatorului este şi un avertisment.

Marea supărare provocată de senator este însă alta. Sesizând cum piedestalul cultului personalităţii liderului social-democrat se înalţă că pălămida după ploaie, iar liderul liberal, candidatul Uniunii Social Liberale la alegerile prezidenţiale, rămâne undeva în umbra soclului lui “El Lider Maximo”, Sorin Roşca Stănescu a lăsat să se înţeleagă preocuparea sa pentru reducerea ecartului dintre copreşedinţi şi aducerea lui Crin Antonescu în linia întâi a atenţiei alegătorilor, în perspectiva anului electoral ce urmează.
Cu liderul liberal preşedinte al României şi cu unii dintre actualii săi consilieri personali la Cotroceni, chiar în Departamentul Securităţii Naţionale al Administraţiei Prezidenţiale, unii dintre şefii structurilor componente ale Comunităţii Naţionale de Informaţii vor trebui să se dea plecaţi şi să se predea.

Aşadar, din nou, în actualitate exerciţiul de retorică:
Şi, totuşi, “Ce fel de politică mai fac serviciile române de informaţii?!“.

Aurel I. Rogojan
————————————————
nota Roninjaune:

Sa-i raspundem domnului Rogojan?
Ii raspundem, ca-i ruman de-al nostru:

Patria A Priori domnule Rogojan, Patria A Priori…..intotdeauna…..

iulie 11th, 2013 at 15:39
Marian Nicolae spune:

Există şi mize secrete ale regionalizării? (III)
“De la statul-naţiune la statele-regiuni”

“Roumanie – Le demembrement teritorial a commence”
http://www.cotidianul.ro/de-la-statul-natiune-la-statele-regiuni-217313/

Afirmaţia citată este titlul unui articol semnat de Jean-Michel Berard în rubrica “Actualitatea ignorată” a revistei lunare “B.I. Infos” (“Balkans Info”), care apare la Paris, începând din martie 1996. Autorul menţionat spune că noua Românie europeană a fost descoperită de Comisia de la Bruxelles printre lamele a “două cuţite oculte” – Uniunea Federalistă a Comunităţilor Etnice (UFCE) şi Centrul European pentru Minorităţile Problemă (ECMI) – ca o Românie hibridă.

România regionalizată se prezumă a deveni, consecinţă a metehnelor unei clase politice lipsite de conştiinţa naţională, “un Etat feodal”, în care seniorii vor capta maximul de resurse de la guvernul central, în numele prerogativelor lor locale, iar sub autoritatea Comisiei de la Bruxelles, pentru a se individualiza şi întări faţă de “Centru”, vor realiza [n.n. definitivă] alianţe tranfrontaliere [n.n. deja proiectate şi chiar existente, dar nefuncţionale].

Configuraţiile alianţelor tranfrontaliere sunt deja stabilite, unele fiind şi consacrate în tratate bilaterale, fără ca, la vremea respectivă, semnatarii de la Bucureşti să realizeze şi toate consecinţele pe termen lung.

Astfel, cu prilejul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare Europeană, Viena, octombrie 1993, Ion Iliescu a acceptat” integrarea economică” a judeţelor Maramureş, Satu Mare şi Sălaj cu entităţi administrativ-teritoriale din Ungaria, Slovacia, Ucraina şi Polonia, în “EURO-REGIUNEA CARPATICĂ“.

Din aprilie 1997, România este reprezentată în Asociaţia Interregională “Euroregiunea Carpatică” şi de către judeţul Botoşani, iar în noiembrie 2000 a fost acceptat şi judeţul Harghita. Judeţele româneşti au statutul de membru cu drepturi depline alături de regiunile din celelalte state: Ungaria, Polonia, Ucraina. Regiunile slovace au primit statutul de membru cu drepturi depline la şedinţa Consiliului EC din 25 noiembrie 1999.

Euroregiunea Carpatică: 161.192 kmp şi 16.051.000 de locuitori

În 1997, prin Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina, la Articolul 8 se menţionează: “(…) Părţile contractante (…) vor contribui la colaborarea dintre unităţi administrativ-teritoriale din cele două state în cadrul euro-regiuni existente, precum şi al euroregiunilor «Prutul de Sus» şi «Dunărea de Jos», nou create, la care pot fi invitate şi unităţi administrativ-teritoriale din alte state interesate”.

EUROREGIUNEA „PRUTUL DE SUS” a fost înfiinţată la data de 22 septembrie 2000 în municipiul Botoşani (România). Actele de constituire ale euroregiunii sunt Acordul despre crearea Euroregiunii „Prutul de Sus” şi Statutul euroregiunii.

Fondatorii Euroregiunii „Prutul de Sus” au fost regiunea Cernăuţi (Ucraina), judeţul Botoşani (România), judeţul Suceava (România), judeţul Bălţi (Republica Moldova), judeţul Edineţ (Republica Moldova). Începând cu data de 15 octombrie 2003, în componenta Euroregiunii „Prutul de Sus” intră regiunile Cernăuţi şi Ivano-Frankivsk din partea Ucrainei, judeţele Botoşani şi Suceava din partea României, raioanele Făleşti, Edineţ, Glodeni, Ocniţa, Râşcani şi Briceni din partea Republicii Moldova.

EUROREGIUNEA DUNĂREA DE JOS

Asociaţia de Cooperare Transfrontalieră Eurorogiunea Dunărea de Jos are ca membri fondatori: Consiliul Judeţului Galaţi, Consiliul Judeţului Tulcea şi Consiliul Judeţului Brăila din România, Consiliul raional Cahul şi Consiliul raional Cantemir din Republica Moldova, Consiliul Regional Odessa, Administraţia Regională de Stat Odesa şi Consiliul raional Reni din Ucraina.

Euroregiunea “Dunărea de Jos” funcţionează în baza Convenţiei semnate la 14 august 1998. Reprezintă un parteneriat între România, prin judeţele Tulcea, Brăila şi Galaţi, Republica Moldova, prin raioanele Cahul şi Cantemir şi Ucraina, prin Consiliul Regional Odessa.

La sfârşitul anului 1997, premierul Victor Ciorbea prevede, în cadrul Proiectului de Regionalizare, crearea, între România şi Ungaria, a Euro-regiunii “Dunăre-Mureş-Tisa”. Ulterior se alătură şi provinciaVoivodina din Sebia. Euroregiunea DCMT (română Dunăre-Criş-Mureş-Tisa, maghiară Duna-Körös-Maros-Tisza, sârbă: Dunav-Kriš-Moriš-Tisa) are o populaţie 5.732.000 şi suprafaţa de 77.456 kmp.

Guvernul a semnat în 1997 Tratatul de Liber Schimb “CESTA” cu Ungaria, Cehia şi Slovacia, ale cărui efecte au fost dezastruoase pentru piaţa şi agricultura României, dar benefice pentru cei cu planuri de cucerire economică a României.

Pe un alt plan, administraţiile teritoriale de specialitate în domeniile transporturilor, apelor, pădurilor, mediului, comerţului, sănătăţii ş.a. au fost reconfigurate, încă din anii ’90, la recomandări externe, după alte criterii decât cele ale actualei împărţiri administrativ-teritoriale a României, ceea ce a indus falii între realitatea economică şi cea politico-administrativă. Consecinţa poate fi exprimată prin titlul sugestiv al unei opere de analiză şi predicţie geopolitică a lui Pierre Hillard, “La marche irresistible du nouvel ordre mondial. Destination BABEL” (“Marşul irezistibil al noii ordini mondiale. Destinaţia BABEL”, Editions François-Xavier de Guibert, 2007).

Anterior sau concomitent temporal, colocvii şi conferinţe internaţionale asupra ţărilor de est, ori special dedicate Transilvaniei au început concertarea atacurilor la adresa istoriei şi identităţii naţionale a românilor.
Astfel, la un colocviu din Olanda, Sandor Vogel (format şi prin redacţiile
“A Hét” şi “Korunk”), în acord cu istoricul Andrei Pippidi, afirmă că “istoria românilor este creată din mituri, iar identitatea lor este în realitate inexistentă”. Mai afirmă vectorii atentatului la fiinţa noastră naţională că “România nu este un stat-naţiune, ci un mozaic de multiple grupuri etnice“.

Nu poate scăpa observaţiei manipularea “mitului Dracula” pentru a caracteriza specificul românilor, ca grup etnic lipsit de o conştiinţă şi identitate naţională, cu rezerva că în Transilvania există o conştiinţă europeană (Alexandru Duţu, “The politicization of myths: The Transilvanian case”).

De la statul-naţiune la statele-regiuni

La întrebarea dacă statele-naţiune mai pot avea vreun rol în economia mondializată, Kenichi Ohmae, specialist în strategia şi geopolitica afacerilor, dă un răspuns clar negativ. Sub efectul fluxurilor transnaţionale de investiţii, industrii, informaţii şi populaţie, în 41 de state-naţiune, rolul acestora este deja mai mult figurant pe scena economică, devenind, astfel, unităţi teritoriale artificiale pe plan economic (Kenichi Ohmae, “The End of the Nation State: The Rise of Regional Economies”, Simon and Schuster, Free Press paperback, 1995).

Statele-naţiuni cedează rolul lor în favoarea noilor entităţi economice “naturale” – “statele regiuni”. Acestea vor apărea fie în interiorul graniţelor actualelor state, fie depăşind graniţele politice. Ele vor deveni, se spune, motorul prosperităţii mondiale. Şi ni se dau ca exemple de succes entităţile administrativ-economice ad-hoc de prin Asia de Sud- Est sau Silicon Valley. S-ar putea să fie o constatare pripită şi cu o mare doză de optimism propagandistic.

“Alianţa Liberă Europeană” (“The European Free Alliance”) este reprezentarea politică activă a “minorităţilor problemă” din viitoarele 29 de “state naţiuni şi regiuni”: Galiza [în nord-vestul Spaniei], Catalunia, Euskal Herria [între Asturia şi Aragon], Fryslan [nord Olanda şi sud Danemarca], Emiliana-Romagna [Italia], Veneto [Italia], Savoie [Italia], Kernow (Cornwall, Marea Britanie), Andalucia [sudul Spaniei], Occitania [între Spania şi Franţa], Sardegna [Sardinia], Corse [Corsica], Cymru [Wales. Ţara Galilor în limba galeză], Scotland, Silesia, Friuli [între Veneţia şi Slovenia], Vlaanderen [nordul Belgiei], Breizh [Bretagne, Franţa], Elass-Alsace, Sud-Tirol, Vale d’Aosta [în Alpii Italiei], “Macedonian Minority în Grece”, “Deutchsprachige Gemeinschaft Belgiens” [comunitatea belgienilor de limbă germană].

Viitori membri ai alianţei, anunţaţi la apariţia lucrării lui Pierre Hillard, în 2007, erau menţionaţi “Baleare, Moravia, Transilvania-Banat, Aragon, minorităţile maghiară din Slovacia şi poloneză din Lituania.

Euroregiunea Adriatică este proiectată a include şapte entităţi administrativ-teritoriale din Italia, 10 entităţi ex-iugoslave de pe coasta dalmată şi Albania.

Euroregiunea Pirinei-Mediterana va reuni regiunea Languedoc-Roussillon din Franţa, Aragonul, Catalunia şi Baleare din Spania.
Retrasări geopolitice de amploare, dramatice pentru unii şi binevenite pentru alţii, sunt estimate ca urmare a recompoziţiei Orientului Mijlociu, unde vor apărea state noi: Statul Sfânt Islamic (Mecca şi Medina), Marele Iordan, Sunni Irak, Bagdad (city state) Arab Shia State, Free Kurdistan, Free Belucistan, Marele Lebanon.

Într-un asemenea context, pe care geopoliticienii români par să-l ignore, ce surprize şi în ce orizont de timp ne-ar putea rezerva viitorul?

Aurel I. Rogojan