In amintirea celui care a fost Horia Tabacu   martie 1st, 2015

srs_edit2-90x90Acum, ca Horia a intrat atat de timpuriu in nefiinta, ma gandesc ca nu exista un omagiu mai mare pentru el decat sa reproduc, in premiera, textul pe care l-am publicat in cartea „25 DE ANI DE PRESĂ POSTCOMUNISTA – ANALIZE, NOTE, COMENTARII, EVALUĂRI”.

„În dimineața zilei de 21 decembrie 1989 apoi, pe tot parcursul zilei și zilelor următoare, m-am aflat în epicentrul evenimentelor spectaculoase care aveau să conducă la căderea regimului Ceaușescu și nașterea unei noi lumi, inclusiv a primelor ziare și organizații independente.

Așadar, dimineața, m-am îmbrăcat în singurul costum pe care îl aveam și care, din fericire, era de culoare închisă. Era pentru prima dată când mergeam astfel la redacția “Informației Bucureştiului”. Nu am făcut-o întâmplător. Bănuiam, fapt confirmat, că jurnaliștilor li se va cere să scrie mesaje de adeziune în sprijinul lui Ceaușescu și de condamnare a “huliganilor” de la Timișoara. La Timișoara exista o parte din familia mea. Și pentru a evita – făcând din asta un gest de lașitate, nu de curaj – să particip, cumva, la o asemenea mârșăvie jurnalistică, eram dispus, ceea ce am și făcut, să anunț că o mătușă de-a mea din Timișoara a fost împușcată din greșeală. Acest “eveniment” m-a scutit de orice fel de discuții, evitând participarea la vreun efort colectiv de salvare a imaginii lui Ceaușescu. În plus, costumul de culoare închisă și povestea cu mătușa mi-au permis să plec mai devreme din redacție.

Înainte însă, am putut urmări de la unul dintre etajele superioare din clădirea Universul, din sediul “Informației Bucureștiului”, coloanele de muncitori care, mai mult în silă, lipsite de orice fel de entuziasm, erau “pompate”, inclusiv pe artera Brezoianu, spre mitingul care urma să înceapă în Piața Palatului.

După o vreme, am putut pleca din redacție și, din nou, scopul nu a fost deloc eroic. În ciuda celor întâmplate la Timișoara, evenimente pe care le urmărisem cu toată atenția, cu ajutorul “Europei Libere” și a telefoanelor primite de la rudele și prietenii de acolo – așa cum au făcut, de altfel, mulți dintre români – eram departe de a intuit că, la un moment dat, rândurile vor fi rupte iar manifestația se va transforma într-o debandadă și, apoi, într-o contramanifestație. Culmea este că în primul număr al ziarului ilegal “Libertatea”, pe ultima pagină, pe care împreună cu Mircea Popa, plasasem o serie de texte subversive, prin care sugeram soluții pentru a declanșa un miting spontan anticomunist – între acestea fiind chiar și ruperea rândurilor în timpul unui miting oficial – nicio secundă nu mi-a trecut prin minte că acest lucru urma să se întâmple, aproape sub ochii mei. Eu plecasem din redacție pentru că reușisem să mă sustrag unei obligații politice și, dintr-un al doilea motiv, mult mai prozaic. Un bun prieten de pe vremea “Vieții Studențești”, ziaristul Ioan Novac – care în presa studențească s-a ocupat intens, prin numeroase articole, de pregătirea tinerilor în vederea intrării în facultate şi de rubricile suplimentelor sportive, iar mult mai târziu a lucrat la ziarul “Ziua”, pe tot parcursul istoriei acestui cotidian, – luase un împrumut de la Casa de Ajutor Reciproc. Întrucât aveam nevoie urgentă de bani, îmi promisese că din acest împrumut o să îmi dea și mie o parte. El locuia în spatele Intercontinentalului și spre blocul său mă precipitam. Așa că, însoţit de Horia Tabacu, care ieșise și el din redacție, nu știu sub ce pretext, am ocolit ușor pe la Patria, zona demonstrației organizate de Ceaușescu și apoi, pe bulevardul Magheru, ne-am deplasat în direcția Intercontinentalului.

Exact atunci când am ajuns în dreptul cinematografului “Scala”, s-a auzit un zgomot greu de reconstituit, practic, un uriaș vuiet. Am încremenit, neștiind ce se întâmplă. Dar, în scurt timp, oameni isterizați, mii și mii de oameni, au apărut alergând și traversând în fugă bulevardul. Unii dintre ei aveau încă în mâini faimoasele pancarde pe care românii le purtau, de obicei, la manifestații. În mijlocul bulevardului Magheru, pe trecerea de pietoni, un demonstrant, bărbat între două vârste, s-a oprit buimac, a privit pancarda pe care o ducea, era portretul lui Nicolae Ceaușescu, s-a uitat de jur-împrejur, a văzut un milițian și el buimac și i-a dat acestuia în cap cu portretul. După care a rupt-o la fugă.

Începeau să se formeze primele grupuri, să le spunem organizate. De  cetățeni care nu mai fugeau, ci se regrupau. Circulația se oprise. Bulevardul era, să-i spunem, liber. Unii se grupau în zona Piața Romană, se vedea această mulțime de la distanță, alții în zonă magazinului Eva și a cinematografului Patria, un al treilea grup chiar acolo unde mă aflăm, la Scala și, în fine, se vedeau din ce în ce mai mulți oameni în față hotelului Intercontinental.

În ceea ce mă privește, primul meu gând a fost că într-adevăr a izbucnit ceea ce așteptam de atâția ani. Mămăliga explodase. A doua reacţie a fost de emoție și chiar de panică. Emoție pentru tot ceea ce se întâmpla, dar și panică, întrucât eram îmbrăcat într-un costum. Puteam fi perceput, oricând, ca unul dintre “băieţii cu ochi albaştrii”. Chiar dacă îmi scoteam, ceea ce am și făcut, cravata și chiar dacă îmi puneam haina sub braț. M-am îndreptat nu spre Intercontinental, ci spre o stradă paralelă, Vasile Conta, însoțit de acelaşi Horia Tabacu. Când am intrat pe această stradă, mi s-a făcut rău și am vărsat. De emoție. Nu am uitat însă ca, în drum spre casă – locuiam  în apropiere de Calea Moșilor -,  să mă opresc la Ioan Novac și să iau de la el, cred că 2000 de lei. M-am schimbat, m-am îmbrăcat în ținuta mea obișnuită și, împreună cu Horia Tabacu, am revenit în Piața Universității, acolo unde mai sosiseră câţiva colegi, între care și Marian Cioabă.

Demonstrația istorică începuse. Aveam să o urmărim până înainte cu câteva minute să se tragă primele gloanțe. Horia Tabacu și Marian Cioabă au rămas însă și după, în apartamentul unei prietene, situat chiar deasupra restaurantului Dunărea. Pe tot parcursul demonstrației de protest, ne-am mișcat în întreaga zonă. Decisesem să luăm notițe și să scriem, minut cu minut, ce se întâmplă, pentru a putea relata mai târziu. Ceea ce s-a și întâmplat. (…)”

 

Atat comentariile, cat si ping-urile sunt inchise.

Nu exista comentarii