UN SFERT DE SECOL DE PRESĂ POSTCOMUNISTĂ – ANALIZE, NOTE, COMENTARII, EVALUĂRI –   iunie 29th, 2015

FullSizeRenderMotto: „In ceea ce priveste presa scrisa este mai adevarat decat oricand si poate in orice alt domeniu ca “nici viitorul nu mai e ce a fost odata”.

CAPITOLUL II: FORMIDABILA SCOALA A PRESEI STUDENTESTI 

Am amintit, in treacat, despre prezenta, in redactiile “Viata Studenteasca” si “Amfiteatru”, a doua mari personalitati ale vietii noastre publice, ale lumii scriitoricesti si care au exercitat o mare influenta asupra jurnalismului de dupa 22 decembrie 1989. Am scris cateva randuri, in acest sens, despre Adrian Paunescu si despre Ana Blandiana. Primul a scris reportaje si a facut interviuri pentru publicatiile studentesti, in timp ce Ana Blandiana nu numai ca a condus departamentul de poezie, promovand nenumarate tinere talente, dintre care unele s-au cantonat, ulterior, in jurnalistica, ci a redactat, ea insasi, cu mult talent, reportaje si s-a exersat in tehnica interviului.

Daca despre Adrian Paunescu se poate spune ca, inainte de 1989, ultimii ani ai regimului comunist, a fost cel mai bun reporter de interviuri realizate spontan din Romania, despre Romulus Rusan, sotul Anei Blandiana, se afirma in epoca, de catre cunoscatori, ca este cel mai bun reporter de interviuri elaborate. Ulterior, prin cartea “America ogarului cenusiu”, semnata impreuna cu Ana Blandiana, Romulus Rusan a demonstrat ca este si un reporter de exceptie. In intreaga sa existenta a promovat presa de avangarda. Si de curaj. S-a aflat alaturi de Ana Blandiana si printre fondatorii celei mai mari miscari de masa si dupa decembrie 1989, care s-a numit “Alianta Civica”.

In paranteza fie spus, numele Aliantei Civice, ca de altfel si a partidului Aliantei Civice, a fost dat, intr-o seara, in Casa Presei Libere, fosta Casa a Scanteii, in timpul unui scurt circuit si in urma unei discutii purtate intre trei persoane: nemuritorul Ticu Dumitrescu, cel care a facut ani grei in temnitele comuniste, si doi oameni care au pornit din redactiile studentesti, Petre Mihai Bacanu si subsemnatul. Ticu Dumitrescu remarca faptul ca o miscare nationalista, declansata spontan dupa evenimentele de la Targu Mures, “Vatra Romaneasca” devenise extrem de populara, mai ales in Ardeal, promovand un nationalism exacerbat dar, reusind, prin numarul mare de prozeliti, sa dea nastere si unui partid cu o audienta semnificativa in plan electoral si parlamentar. Asa, intr-un fel in replica, s-a nascut ideea Aliantei Civice si chiar denumirea ei, dar si planul ca aceasta, la randul ei, sa recruteze, dintre intelectuali, membrii unui viitor partid. A fost, practic, botezul AC (Alianta Civica ) si PAC (Partidul Alianta Civica).

Si fiindca am amintit de Petre Mihai Bacanu, acesta a devenit extrem de cunoscut opiniei publice interne si externe nu numai prin activitatea sa jurnalistica si prin debuturile sale din presa studenteasca, ci, mai ales, prin uluitorul act de curaj pe care l-a dovedit cand, impreuna cu cativa colegi, a incercat sa tipareasca o “Romanie Libera” ilegala, un ziar independent si anticomunist. A fost depistat de securitate, anchetat impreuna cu colegii sai si aruncat in penitenciarul, de maxima siguranta, de la Rahova, pe atunci loc de ancheta si de supliciu, pastorit de Directia a V-a a Securitatii Statului. Dar asupra acestui episod vom reveni.

Redactiile revistelor “Amfiteatru” si “Viata Studenteasca” au fost, initial, separate, desi sediul s-a aflat pe aceeasi adresa din strada Brezoianu. Prima fiind condusa, prin 1970, de Gheorghe Achitei, pe atunci rector al Institutului de Arte Plastice Bucuresti, succesor in aceasta functie al poetului Ion Baiesu, care fusese dat afara in urma demonstratiei studentesti de Craciun. Iar cea de-a doua redactie, cea a “Vietii Studentesti”, era condusa de poetul Nicolae Stoian. Acesta era un comunist care absolvise faimoasa Scoala de Literatura si Poezie. In acelasi timp, era un om extrem de generos, un entuziast, vesnic in cautare de tinere talente gazetaresti, pe care le aducea si le promova in paginile revistei, batandu-se, nu de putine ori, in acest scop cu mai marii zilei. Si a facut-o cu mult succes. In acelasi mod proceda si Gheorghe Achitei, la “Amfiteatru”. Ulterior, cele doua publicatii studentesti au continuat sa apara in formate distincte, dar au fuzionat, sub aspect redactional.

“Viata Studenteasca” si “Amfiteatru” au reprezentat cea mai importanta scoala de presa a Romaniei, din perioada comunista. Si nu era nicidecum o scoala de presa comunista.

In continuare voi prezenta cateva nume de ziaristi, formati in aceasta mare redactie si care, astazi, sunt bine cunoscuti opiniei publice.

1.     Viitorul “facator” de ziare, Ion Cristoiu

A debutat la “Viata Studenteasca” in 1971.

Timp de noua ani, incepand din 1971, dupa ce a absolvit Facultatea de Filosofie a Universitatii Babes Bolyai din Cluj Napoca si a fost repartizat temporal ca asistent universitar, a devenit jurnalist la “Viata Studenteasca” si “Amfiteatru”. Si nu unul oarecare. El a detinut functia de editor si redactor-sef adjunct al publicatiilor. In aceasta calitate, s-a remarcat printr-o serie de comentarii politice care, data fiind functia pe care o detinea, in mod necesar, aparau si promovau pozitiile Partidului Comunist, mai ales in politica acestuia in raport cu asa-numita tanara generatie. Dar, in acelasi timp, Cristoiu i-a coordonat si i-a dirijat pe multi jurnalisti tineri si talentati, unii redactori plini ai publicatiilor, altii redactori cu o jumatate de norma, fiind si studenti, altii simplii colaboratori si, in fine, unii dintre acestia lucrand la publicatiile locale studentesti care si ele, intr-o oarecare masura, erau indrumate de presa centrala. Din aceasta perspectiva, Ion Cristoiu a dovedit inventivitate, scrupulozitate dar si mult curaj. Fara niciun fel de discutie, el a fost unul dintre cei mai harnici si studiosi ziaristi pe care i-am cunoscut.

Faptul ca le-a acoperit spatele atator jurnalisti tineri, sustinandu-i in demersurile lor indraznete, demonstreaza ca, inca de atunci, Cristoiu dovedea suficienta competenta si determinare pentru a se califica, mai tarziu, in efortul de constructie a unei noi prese. Dar a mai existat ceva. Ceva extrem de important pentru transformarea lui in “cel mai important facator de ziare din Romania”. Pentru a reusi sa promoveze articole de curaj, Cristoiu avea nevoie sa se asigure ca documentarile erau extrem de corecte si extrem de scrupulos facute. Numai asa, de cate ori era la ananghie in fata liderilor politici, care ii cereau socoteala, el avea sansa de a rezista si de a-si argumenta deciziile, pana la urma, politice, nu doar editoriale, pe care le lua.

In al doilea rand, muncind enorm, discutand articolele in detaliu cu fiecare redactor si colaborator in parte, Cristoiu a avut posibilitatea sa cunoasca, astfel, indeaproape, sute de viitori ziaristi, sa le inteleaga optica, sa le aprecieze efortul si curajul, iar acestia, la randul lor, au inceput sa aiba incredere in acest jurnalist micut si, pe acea vreme, mult mai slab decat in anii de glorie ai “Evenimentului Zilei”.

Relevant in ceea ce-l priveste este ca a luat apararea si a sustinut demersurile, in acest sens, al acelor ziaristi din presa literara si culturala care incurajau segmentul cel mai urat si cel mai atacat de catre gruparea Eugen Barbu. Era cultura care incerca sa se deschida catre valorile Occidentului.

I-a fost usor, de aceea, lui Cristoiu – dar asta se datoreaza meritelor personale – sa recruteze jurnalisti talentati in jurul lui atunci cand s-a trezit pus in situatia de a avea initiative personale in presa si de a se afla la carma unor publicatii independente.

Dar tot din trecutul sau de la “Viata Studenteasca” si “Amfiteatru” provine si remarcabila duplicitate a lui Ion Cristoiu. Abilitatea sa extraordinara de a sari dintr-o barca in alta. Discursul sau puternic dar, de fiecare data, dublu, sub aspect doctrinar.

Despre ceea ce a facut Cristoiu in presa postcomunista vom vorbi intr-un capitol aparte atunci cand ne vom referi la primele mari publicatii independente pe care le-a initiat “Zig-Zag”, “Expres Magazin”, “Evenimentul Zilei”.

Pana una-alta, insa, sa mai consemnam ce a facut Cristoiu incepand din 1980, urmatorii noua ani. Incepand din 1980, este numit redactor-sef adjunct la “Scanteia Tineretului”, unde raspunde de cultura si, din aceasta pozitie, initiaza si editeaza suplimentul literar al “Scanteii Tineretului”. Acolo, in stilul sau specific si duplicitar, el rememoreaza, punand-o in acelasi timp la zid, intreaga cultura proletcultista.

Dar, la “Scanteia Tineretului” nu mai putea fi regasit spiritul presei studentesti. Controlul Sectiei de Presa al CC al PCR era mult mai dur. Cristoiu a trecut linia rosie. Iar in 1986 este sanctionat.

Mutat la sectia agrara a ziarului, timp de un an iar apoi, trecut, cumva, pe linie moarta, oferindu-i-se o sinecura la revista “Teatrul”, a carei redactie se afla pe Sarindar. In aceasta functie, in care conducea vreo doua-trei persoane, il gasesc evenimentele din 1989.

Pare de ras si nu e. Asa-numita Revolutie a atins si obscura redactie a revistei “Teatrul”. Astfel incat, Ion Cristoiu este debarcat sub pretextul ca facea parte din nomenclatura. In luna decembrie 1989, pentru prima data in viata sa, devine somer. Ceea ce, asa cum se va vedea mai tarziu, i-a priit.

 

2.     Nicolae Dan Fruntelata a ales, in cele din urma, tabara puterii

La scurt timp dupa ce a terminat Facultatea de Filologie a Universitati din Bucuresti, in 1969, Nicolae Dan Fruntelata, care debutase, in prealabil, in revista “Ramuri” ca poet si frecventase “Cenaclul Junimea”, condus de George Ivascu – o miscare literara care se opunea, avand o orientare mai europeana, celei generate de Eugen Barbu si “Cenaclul Nicolae Labis” – ajunge secretar general al redactie si redactor-sef al revistei “Viata Studenteasca”. Pana in 1974, cand aceasta se contopeste cu redactia revistei “Amfiteatru”. Dupa care, scurt timp, conduce ambele publicatii. Ascensiune sa era fulminanta in epoca si ea se datoreaza, in mare masura, faptului ca Fruntelata a fost, pe merit, unul dintre preferatii marelui Nicolae Stoian. Acesta, pur si simplu, a crezut in Fruntelata si l-a promovat pe toate caile.

Autorul acestor randuri a ajuns la “Viata Studenteasca”, venind de la revista “Amfiteatru”, fiind promovat tot de Nicolae Stoian si, apoi, sustinut, intr-o perioada foarte grea, de Nicolae Dan Fruntelata care, invingand multe dificultati, a reusit sa-i convinga pe responsabilii Sectie de Cadre de la CC al PCR sa treaca cu vederea peste punctele negre ale dosarului de cadre.

De fapt, Nicolae Dan Fruntelata a devenit seful direct a doua persoane. Ion Cristoiu, asupra caruia m-am referit intr-un capitol anterior, si Mihai Tatulici, promovat si el din simplu reporter, in secretar general de redactie. Intre cei doi a existat un perpetuu razboi. Legat, mai degraba, de orgolii si de exercitarea unei puteri cat mai mari in redactie. Dar fiecare dintre cei doi, prin urmare, si Tatulici, la care ma voi referi intr-un capitol distinct, atingand o serie intreaga de performante. Stand intre aceste doua pietre tari, care deseori se ciocneau, Nicolae Dan Fruntelata a dovedit ca este un conducator echilibrat si un bun negociator. Insusiri ce i-au slujit mai tarziu, cand a devenit redactor-sef al revistei “Luceafarul”, o pozitie extrem de prestigioasa in epoca si redactor-sef al “Scanteii Tineretului”. Este o dovada in plus ca Nicolae Dan Fruntelata, dincolo de calitatile sale, poate sa se numere printre personalitatile care au influentat, in mod substantial, formarea unui numar mare de gazetari. Din pacate pentru el, dupa 1989, a preferat mai ales functii politice, plasandu-se, de fiecare data, consecvent, in tabara stangii.

 

3.     Coman Sova

Nu este foarte cunoscut. A fost poet, dramaturg si gazetar. In aceasta ultima calitate, a indeplinit functia de secretar general de redactie la revista “Amfiteatru” – redactiile studentesti erau, la inceput, diferite – celalalt secund fiind Adrian Dohotaru, unul dintre cei mai mari reporteri ai epocii, intrat insa, imediat, in administratia publica centrala, dupa 1989 si trecut in nefiinta, in conditii misterioase, ca oficial al Ministerului Afacerilor Externe. Coman Sova a avut o temeinica pregatire in stiinte umaniste. A terminat Institutul de Teatru si Cinematografie din Bucuresti apoi, pregatit fiind ca activist, a facut si Scoala de Literatura “Mihail Eminescu”, dar s-a transferat, in ultimul an, la Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti. Inainte de a ajunge la “Amfiteatru”, a fost, o perioada de doi ani, secretar literar al Teatrului “Barbu Delavrancea” iar, dupa 1972, a lucrat la “Romania Libera” si, apoi, a fost redactor-sef adjunct la revista “Magazin”. Publicistica sa a pendulat intre reportaj si eseu. Dupa 1964 a scris poezie si si-a incercat calitatile ca dramaturg. Un om cu mult umor, dar si cu multa verticalitate, a reusit, in epoca cea mai buna – daca se poate spune asa – a regimului comunist, sa tina spatele multor tineri care s-au afirmat in gazetarie. In perioada sa aici, au lucrat, printre altii, Ana Blandiana si Romulus Rusan. Este tatal cunoscutului om politic Dan Sova.

 

4.     Grigore Arbore, un ziarist plin de mister

Este numele literar al lui Grigore Popescu, nascut in 1943, la Pietrosita, judetul Dambovita. Poet, eseist si critic de arta. A avut o traiectorie extrem de ciudata, motiv pentru care face parte din prezenta lucrare. Grigore Arbore nu a indeplinit functii de conducere, nu a putut influenta major, in mod direct, destinul unor tineri gazetari si nici nu face parte dintre ctitorii presei postcomuniste. Cu toate acestea, prezenta lui in redactiile studentesti a fost importanta din doua motive. In primul rand, a reusit sa-si exercite, ani in sir, o influenta, sa-i spunem personala, asupra multor ziaristi impreuna cu care a lucrat, indemnandu-i sa aiba curaj, sa dovedeasca verticalitate. In ceea ce priveste autobiografiile si fisele de cadre care trebuiau completate anual, Grigore Arbore ne sugera, pur si simplu, sa facem un fel de boicot mascat. Sa scriem si sa semnam dar, totusi, sa nu ne amintim de nicio ruda cu probleme la dosar.

Dar dintre toti, numai unii aveau spatele acoperit. Grigore Arbore este unul dintre acestia. In momentul in care, in 1987, a disparut, practic, peste noapte – ulterior s-a aflat ca s-a stabilit in Italia – casa lui a fost perchezitionata cu o scrupulozitate care depasea cu mult modul de lucru chiar si al celei mai sofisticate Securitati comuniste. Apoi, in Italia, unde se afla si in prezent, Grigore Arbore a devenit un apropiat sau a fost implantat in aceasta calitate in cele mai inalte cercuri politice de stanga. O minte sclipitoare, un om extrem de elegant, direct si, in acelasi timp, discret.

Inainte de a parasi Romania, Grigore Arbore a trecut prin multe redactii. Redactor la “Scanteia”, un singur an, 1977-1978, “Luceafarul” intre 1968-1969, “Scanteia Tineretului”, din nou, in mod straniu, un singur an, 1969-1970, “Amfiteatru”, 1971-1973. O stranie intrerupere, ca un fel de stagiu in alta parte, timp de doi ani, dupa care revine la “Amfiteatru” unit cu “Viata Studenteasca”, de asta data, pentru o perioada mai lunga, 1975-1982. Este ca si cand Grigore Arbore ar fi facut diverse stagii de pregatire pentru cu totul si cu totul altceva.

5.     Ioan Grosan, un pamfletar al comunismului si postcomunismului

Un personaj scanteietor, prozator roman de mare succes, absolvent al Facultatii de Filologie a Universitatii Babes Bolyai din Cluj, membru marcant al gruparii revistei “Echinox”, unde a debutat in 1974. Apoi, devine colaborator permanent al revistei “Viata Studenteasca”, fiind, in acelasi timp, si membru al “Cenaclului Junimea”.

A fost membru fondator al grupului “Ars Amatoria”, care a reunit o serie de tineri scriitori dar, in acelasi timp, si gazetari care atacau, cu mult curaj, cu talent si cu umor, tristele realitati al epocii comuniste.

Ultimul sau loc de munca stabil si reperabil a fost cel de la cotidianul “Ziua”, unde a fost publicist comentator, scriind si tiparind, intr-o perioada, zi de zi. A fost si redactor la “Contrapunct” si “Academia Catavencu”. In plan literar, este unul dintre cei mai remarcabili scriitori, putandu-se lauda cu o opera extrem de bogata. De altfel a si primit mai multe premii ale Uniunii Scriitorilor din Romania.

Influenta in epoca a lui Ioan Grosan si a grupului “Ars Amatoria”, pe care l-a condus, este semnificativa. Nu numai fiindca el a creat prozeliti ci si, sau mai ales, intrucat publicistica sa a fost extrem de curajoasa, atat de impinsa la limita suportabilitatii de catre doctrina comunista incat, nu de putine ori, a fost luat la ochi. Dar a rezistat.

Poate ca relatarea, foarte pe scurt, a unei istorii este semnificativa in acest sens. In timpul vacantelor estivale, la Costinesti, functiona un post de radio „Radio-Vacanta”. Avand posibilitatea, intr-o vara, sa conduc activitatea culturala din cea mai mare tabara studenteasca din Romania i-am permis si l-am incurajat, in acest sens, pe Grosan sa-si instaleze o masa cu microfon deasupra bungaloului “Radio Vacanta”, de unde, in fiecare zi, sa-si transmita un scurt mesaj umoristic. Succesul lui a fost atat de mare incat, in intervalul de timp respectiv, studentii refuzau sa mai intre in mare. Pentru a-l asculta. Si a-l aplauda la scena deschisa. Evident, a urmat si o ancheta, initiata de Sectia de Propaganda a Comitetului Central al CC al UTC, in scopul de a verifica in ce masura, la Costinesti, sunt incalcate consemnele doctrinare. Din fericire, in ziua in care echipa de ancheta s-a deplasat acolo, ploua, astfel incat, “Radio-Vacanta” a transmis … doar muzica populara. Am scapat si unul si altul, cu fata curata.

 

6.     Emil Hurezeanu, mizeaza totul pe cartea presei din exil

A fost si el, mai mult timp, colaborator al revistelor “Viata Studenteasca” si “Amfiteatru”. S-a nascut la Sibiu, in 1955 si este cunoscut ca scriitor si publicist dar, in special, pentru activitatea sa la Sectia Romana la Radio Europa Libera.

In paranteza fie spus, acest post de radio, ca de altfel si BBC, Deutsche Welle sau Radio France International a reusit, la un moment dat, sa stranga in redactie numerosi tineri talentati, proveniti din Romania comunista, cei mai multi dintre ei fugiti peste frontiera sau ramasi in strainatate cu prilejul unor calatorii autorizate si, doar o mica parte, agenti infiltrati de Securitate. Activitatea lor la aceste posturi de radio nu mai are rost sa fie detaliata, importanta acesteia fiind larg cunoscuta si, pe buna dreptate, apreciata de catre cetatenii Romaniei. Esential este ca anchetele, reportajele si gruparile de stiri transmise de aceste posturi de radio au reusit sa ofere, nu numai informatii, in beneficiul jurnalistilor ramasi in tara, ci si munitia psihologica necesara pentru a putea rezista. Posturile de radio mai sus mentionate au avut o importanta imensa, este adevarat indirecta, in formarea unor profile de jurnalisti din presa postcomunista si in conturarea tipului de comportament pe care acestia l-au avut dupa decembrie 1989. Nu este mai putin important sa subliniem ca unii dintre redactorii acestor posturi de radio din strainatate, au venit in Romania si au intrat in contact direct cu jurnalistii din tara, influentandu-i in sensul presei democratice, imediat dupa 22 decembrie 1989. Iar astazi, cativa dintre ei, printre care si Emil Hurezeanu continua sa fie extrem de cunoscuti si sa-si faca auzite opiniile, prin intermediul televiziunilor de stiri.

Revenind insa la subiectul acestui subcapitol, voi consemna, ca intre 1975 si 1979, Emil Hurezeanu a urmat cursurile Facultatii de Drept din Cluj Napoca, iar in 1976 a devenit redactor la revista studenteasca “Echinox”. In 1978 a ocupat chiar postul de secretar de redactie. A primit un premiu de debut al Uniunii Scriitorilor si, atentie, a facut parte si a fost chiar membru fondator al trupei “Ars Amatoria”, jucand in cateva spectacole care parodiau regimul comunist. In toata aceasta perioada a fost si colaborator al celor doua reviste centrale studentesti.

In 1981, Ana Blandiana, care avea sa declanseze un urias scandal politic prin poemele publicate in revista “Amfiteatru”, a primit prestigiosul premiu “Herder” si, in aceasta calitate, a oferit o bursa redactiei “Echinox”, prin care l-a nominalizat pe Emil Hurezeanu.

In acest fel, in 1982, Emil Hurezeanu a reusit sa plece la Viena. Si a ramas in vest. Unde a lucrat, intre 1983-1994, deci intr-o perioada foarte lunga de timp, la Radio Europa Libera. Evident, a primit azil politic in Germania. Studiaza si in Statele Unite, prin 1985, stiintele politice. De altfel, isi continua studiile in universitati americane, luandu-si masterul in relatii politice internationale si strategice.

A creat uriase probleme securitatii din tara care, insa, nu a avut niciun mijloc eficient de a-i bloca activitatea. Desi exista relatari privind extraordinarele presiuni exercitate, impotriva familiei sale, ramasa in tara.

Dupa 1990 – anticipand putin capitolele care urmeaza – Emil Hurezeanu conduce Departamentul romanesc al “Europei Libere”, apoi lucreaza ca director al Sectiei Romane de la Deutsche Welle iar, in 2002, se intoarce definitiv in Romania.

 

7.     Derapajele lui Traian Ungureanu catre politica

S-a nascut in 1958 si face parte, si el, din ultimul val al jurnalistilor pregatiti in redactiile presei centrale studentesti, unde s-a incarcat de atmosfera de acolo, o atmosfera, caracterizata de dogmaticii Partidului Comunist, drept subversiva si mascat anticomunista dar, fara a risca in vreun fel prin articolele pe care le-a publicat. Traian Ungureanu scria, mai ales, cronica sportiva.

De o mare importanta in cariera sa jurnalistica si apoi, politica, este stagiul efectuat la Sectia Romana a BBC de la Londra, unde s-a conectat, intr-adevar si in mod activ, la tot ceea ce insemna politica de pe malul Dambovitei. Dar abia din 1989, cand nu mai avea nimic de riscat.

Referindu-ma la redactia BBC, cred ca este util si corect sa aratam ca, la fel cum s-a intamplat si cu alte sectii care difuzau emisiuni politice in statele Europei Rasaritene, si Sectia Romana a fost infiltrata de securisti. Nu fac nicio aluzie, in acest context, la Traian Ungureanu. Dar este util sa retinem ca BBC nu a fost scutit de cateva scandaluri legate de asemenea infiltrari, “rezolvate” cu discretia cunoscuta de tip britanic. Mai ales dupa scandalul „Meditatiei Transcedentale”, o operatiune acoperita a politiei politice de la Bucuresti, mai multi „gazetari” au fost „injectati” la BBC sub pretextul ca ar fi persecutati politic. Un caz extrem de semnificativ este “Scrisoarea celor sase”, care a fost citita trunchiat de catre BBC, ca urmare a unei manevre interne, pusa la cale de la Bucuresti, de catre Securitate. Din acel moment, autoritatile britanice au devenit mult mai atente.

Dupa 1989, s-a consacrat carierei politice, facandu-se cunoscut ca membru marcant al PDL, ca un apropiat al lui Traian Basescu si, in aceasta calitate, fiind recompensat cu un mandat de parlamentar european, in perioada 2009-2014.

 

8.     Dinu Flamand

Din aceeasi categorie ca si Emil Hurezeanu, face parte si poetul, eseistul, jurnalistul si criticul literar, Dinu Flamand, in sensul ca, dupa o experienta destul de solida in presa studenteasca, acesta reuseste sa plece peste hotare, stabilindu-se in Franta, de unde isi continua activitatea de jurnalist roman, in special, lucrand ca redactor la “Radio France International”. Este nascut in 1947, a facut si el facultatea la Universitatea Babes Bolyai ca si Ion Cristoiu.

Ca si Emil Hurezeanu, devine membru al revistei “Echinox” si apoi lucreaza, mai multi ani, ca redactor al revistei “Viata Studenteasca” si “Amfiteatru”, consacrandu-si activitatea, in special, in zona reportajului si criticii literare.

De-a lungul timpului a publicat un mare numar de volume, de poeme, ca autor sau ca traducator al acestora, de eseuri critice si, evident, se numara si el printre scriitorii premiati ai Romaniei. La “Radio France International” a facut, insa, mai multa publicistica, este adevarat concentrata in zona culturala dar, in aceasta calitate, el a reusit sa se informeze constant asupra evenimentelor din Romania comunista si sa reactioneze, in stil gazetaresc, la diferite provocari, pomovand valorile culturii si democratiei occidentale.

Si-a continuat activitatea si dupa decembrie 1989, dar mai putin in domeniul publicisticii politice.

 

9.     Cornel Nistorescu, un nume de referinta al presei

Actualmente director al ziarului online ”Cotidianul”, Cornel Nistorescu a avut o ascensiune remarcabila ca jurnalist, debutand in calitate de reporter in presa studenteasca. Nascut in 1948, a absolvit liceul “Aurel Vlaicu” din Orastie iar apoi, Facultatea de Filologie a Universitatii Babes Bolyai din Cluj, in 1974. A se observa ca multi dintre jurnalistii remarcabili, cei ai caror platforma de lansare a fost presa studenteasca, s-au format la aceasta mare universitate ardeleana. Prezenta lor masiva se datoreaza, evident, nu numai valorii incontestabile a invatamantului practicat la Babes Bolyai dar, mai ales, relatiilor interumane. O generatie intreaga de studenti si absolventi de la Babes Bolyai a trecut, mai intai, printr-o alta remarcabila scoala a presei studentesti, cea a revistei “Echinox” si, simultan sau ulterior, a ajuns in presa studenteasca centrala. Beneficiind de relatiile dintre ei, practic, acesti tineri s-au recomandat unii pe altii.

In cazul lui Cornel Nistorescu au cantarit enorm bunele recomandari pe care i le-au dat alti colegi mai vechi, viitori colegi, deja prezenti in redactiile “Amfiteatru” ori “Viata Studenteasca”. La fel cum poetul Nicolae Stoian a fost un mare recrutor de talente pentru “Viata Studenteasca”, in general, si altii dintre  subordonatii sai, urmandu-i exemplul, au recomandat si au promovat tineri. Unul dintre acestia a fost si Ion Cristoiu. Iar unul dintre “produse” a fost Cornel Nistorescu.

El a ajuns reporter la “Viata Studenteasca” in 1974 si a lucrat in acest veritabil laborator de formare jurnalistica pana in 1980, remarcandu-se ca unul dintre cei mai buni ziaristi de reportaj din Romania. Statut pe care si l-a consolidat ulterior la revista “Flacara”. Sa ne amintim, chiar din continutul lucrarii de fata, ca i-am adus un elogiu bine meritat si altui mare jurnalist, numindu-l cel mai mare reporter al epocii sale, Adrian Dohotaru care, din pacate, a plecat dintre noi, cum aratam, in conditii destul de misterioase.

Un alt reporter de calitate – pacat ca dupa 1989 si-a ratat vocatia – a fost Tudor Octavian, si el, incepand din 1967, reporter la “Viata Studenteasca” si “Amfiteatru”, dar din a carui biografie nu reiese ca ar fi urmat si incheiat vreo facultate. In materie de reportaj, Tudor Octavian a fost, la inceput, un fel de mentor si in acelasi timp coechipier al lui Cornel Nistorescu.

Descriind sub forma de reportaje realitatile epocii socialiste, Cornel Nistorescu a avut mereu decenta, dar si talentul, de a face acest lucru in mod subtil, spectaculos dar, in acelasi timp, cu finete, astfel incat, reportajele sale nu ar fi putut fi si nu pot fi incluse, sub nicio forma, in ceea ce numim propaganda comunista. Uneori, realitatile prezentate de el erau extrem de dure, chiar pe muchie de cutit din punctul de vedere al “puritatii ideologice”. De aceea, pentru a rezista, Cornel Nistorescu a avut nevoie de un protector. Pe buna dreptate trebuie sa precizam ca primul sau mare protector, evident pe langa parintele intregii pleiade de ziaristi din presa studenteasca, Nicolae Stoian, a fost Nicolae Dan Fruntelata, stafeta preluata ulterior de Ion Cristoiu.

Tocmai datorita calitatilor sale exceptionale de reporter, in 1980, Cornel Nistorescu este, in aceasta calitate, transferat la ziarul “Scanteia Tineretului” dar, se acomodeaza destul de greu unui stil mult mai ortodox de publicistica. In 1983 reuseste sa se transfere la revista “Flacara”, condusa de Adrian Paunescu, in cea mai buna perioada a acestei publicatii, unde lucreaza pana la caderea regimului Ceausescu.

In zilele evenimentelor din Timisoara si Bucuresti, Cornel Nistorescu se afla in una din numeroasele delegatii externe, de care beneficiase in ultimii ani, insotind echipaje Dacia – Pitesti pentru a face reportaje in state arabe.

Este imposibil de spus care este adevarul, dar un fapt este cert. Mini-revolutia care a avut loc la redactia revistei “Flacara” a avut drept consecinta, pentru Cornel Nistorescu, punerea sa la stalpul infamiei, pentru o pretinsa “sau reala” colaborare cu Securitatea si alungarea lui din redactie.

Incepand din dupa-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, Cornel Nistorescu a fost, o vreme, somer, plimbandu-se pe strada Sarindar, cea care face legatura intre Calea Victoriei si Palatul Universul, brat la brat, cu un alt “exclus”, fostul sau protector, Ion Cristoiu, impotriva caruia fusese declansata o alta mini-revolutie la revista “Teatrul”. Iata ca, dupa foarte multi ani de zile, relatia lor veche de la “Echinox”, “Viata Studenteasca” si, apoi, de la suplimentul literar al “Scanteii Tineretului” se reface.

Era o chestiune doar de zile pentru ca Mihai Carciog sa le ofere o uluitoare sansa. Dar, despre asta, mai tarziu. Si, tot mai tarziu, despre exceptionala cariera jurnalistica a lui Cornel Nistorescu dupa decembrie 1989.

 

10.            Mihai Tatulici isi gaseste vocatia in presa TV

O prezenta insolita in peisajul redactiei “Viata Studenteasca” si “Amfiteatru”, despre care am mai scris intr-un capitol anterior, este Mihai Tatulici. Nascut in 1948, la Radauti, el a debutat in presa inca din 1966, cand era elev. De formatie universitara ieseana, a scris, inca incepand din 1968, in revista studenteasca “Alma Mater”, o alta publicatie care s-a constituit intr-o scoala de presa, este adevarat locala, dar care a functionat ca pepiniera de jurnalisti pentru presa centrala.

La fel ca si autorul lucrarii de fata, debuteaza la revista “Viata Studenteasca”, in 1970 – daca imi amintesc bine, debutul meu a fost, totusi, anterior, cu mai multe luni sau chiar un an – iar dupa 1971, odata cu absolvirea facultatii, ajunge in Departamentul de reportaj, ca redactor al “Vietii Studentesti”. Face parte si el, alaturi de Tudor Octavian si Cornel Nistorescu, la inceput, din echipa de reporteri si, deseori, face chiar tandem cu Tudor Octavian.

Mihai Tatulici a ajuns secretar general de redactie in scurt timp si, in aceasta calitate, incepe asa-numitul razboi intern de autoritate cu Ion Cristoiu care, si el, era redactor-sef adjunct, mediat, moderat si temperat, cu mare talent si cu multa abilitate, de catre Nicolae Dan Fruntelata. In timp ce Ion Cristoiu isi apropiase o serie de reporteri, muncind asiduu cu ei, fiind extrem de exigent atunci cand era vorba despre calitatea documentarii, colaborand cu ei pentru ca articolele sa fie cat mai indraznete si cat mai bune si luptandu-se ca acestea sa fie publicate, Mihai Tatulici inregistra victorii pe un alt plan. Umorul sau era sclipitor, era mult mai spontan decat al lui Cristoiu, castiga in toate duelurile verbale si reusise sa se transforme intr-un vehicul pentru un numar urias de talente studentesti din zona literara si muzicala.

Putini mai vorbesc astazi despre “Cenaclul Amfiteatru” care, intr-o vreme, a concurat si rivalizat cu “Cenaclul Flacara” a lui Adrian Paunescu si care s-a constituit intr-o rampa de lansare, intr-o buna masura, si a talentelor din intreaga tara, in materie de gazetarie. “Cenaclurile Amfiteatru”, desfasurate ca si “Cenaclurile Flacara”, in sali ale sporturilor, pe stadioane sau in teatre in aer liber, erau organizate in intreaga tara si, acolo, erau prezentati nu numai artisti de avangarda, nu numai poeti tineri, ci si gazetari extrem de interesanti si de incisivi, care isi desfasurau activitatea in plan local si care, ulterior, dupa 1989, beneficiind si de impulsul dat de Mihai Tatulici, s-au numarat printre eroii noii prese.

Dar in urma conflictului neintrerupt cu Ion Cristoiu si dupa schimbarea redactorului-sef, locul lui Fruntelata fiind preluat de catre Stelian Motiu, un personaj sclipitor, curajos dar, non-gazetar, venit din lumea activistilor UASCR, Mihai Tatulici este infrant. Si, sub pretextul unui al doilea divort, exclus din redactia “Viata Studenteasca”.

Ajunge in anii ’80 realizator al Televiziunii Romane unde lucreaza pana in 1989, devenind un jurnalist TV extrem de cunoscut prin initierea unor emisiuni cu mare impact. De aceea, nu intamplator, pe Mihai Tatulici il regasim, dupa 1989, mereu si mereu, la initierea unor proiecte TV de mare anvergura. Vom reveni, mai tarziu, asupra traiectoriei acestuia.

 

11. Radu Budeanu si Corneliu Vlad

Amandoi scanteietori. Pe atunci, prin 1970, tineri cu o cultura sclipitoare. Si cu un talent remarcabil. Ambii au fost proiectati, mai ales de propriile lor capacitati, in elita presei comuniste. Erau „extremisti”. Lucrau pentru „Agerpres” si „Lumea”

Reportajele lor, din revista „Lumea”, erau extrem de citite. Dar, regulat, saptamanal, ei colaborau la revista „Viata studenteasca”. Pe atunci, legatura lor cu redactia se facea prin mine, intrucat coordonam Departamentul de politica Externa.

Dupa 1989, amandoi au avut o activitate publicistica prodigioasa. Dar si literara.

Din pacate, Radu Budeanu care, ani in sir, a fost editorialist al ziarului „Ziua”, s-a stins prematur, in urma unui infarct.

 

12.  Si ultimul pe lista, Sorin Rosca Stanescu

As fi nedrept si fals modest, nu fata de mine, ci fata de aceasta tentativa de a creiona istoria presei postcomuniste, daca nu as consemna si o serie de detalii in legatura cu propria mea biografie si traiectorie jurnalistica. O consemnez, reproducand cateva fragmente din autobiografia pe care o public si pe blogul meu.

M-am nascut la 8 septembrie 1949, in orasul Brasov, denumit atunci “I.V. Stalin”, sub numele de Sorin Stanescu.

In 1963, am reusit la concursul de admitere al Liceului “Sfantul Sava” din Bucuresti, botezat de comunisti “Nicolae Balcescu”. In aceasta perioada am fost membru si apoi conducator al cenaclului literar. Impreuna cu scriitorul Victor Frunza – redactor la Radio, apoi profesor la Academia “Stefan Gheorghiu” si dizident anticeausist si anticomunist de marca – am initiat un cenaclu al tinerilor elevi din capitala, “G. Calinescu”. In aceasta perioada, am debutat, cu versuri, in revista “Luceafarul” si la emisiunile literare de la radio. Dar nu am devenit poet. Din pacate, am ramas in anticamera literaturii.

In 1967, am reusit la concursul de admitere al Facultatii de Drept din Bucuresti. Am absolvit obtinand zece la lucrarea de diploma. Student fiind, in 1968 am fost impresionat puternic de invazia trupelor Tratatului de la Varsovia in Cehoslovacia. Si, evident, am fost mandru, ca roman, ascultand discursul antisovietic al lui Ceausescu. Ca urmare, m-am dus imediat la facultate pentru a solicita arme ca sa lupt. Portarul mi-a dat un picior in fund si m-a trimis la plimbare. Nu eram nici membru PCR si nici UTC-ist.

In 1969, am debutat in publicistica la revista studenteasca de cultura “Amfiteatru”, unde am fost si angajat ca redactor cu o jumatate de norma. In 1970, am fost transferat la revista “Viata Studenteasca” care, ulterior, a avut o redactie comuna cu “Amfiteatru”.

In 1971, am primit un premiu pentru reportaj. In acelasi an, am avut numeroase colaborari la televiziune, in cadrul redactiei de tineret. Am facut eu insumi emisiuni. Colaborare intrerupta dupa vizita lui Ceausescu in China si lansarea faimoaselor „teze din iunie” prin care a fost declansata o mini-revolutie culturala.

Intre timp, invatam pe rupte. Invatamantul de drept la zi era extrem de sever. Dupa absolvirea Facultatii de Drept, am ramas jurnalist la revistele “Viata Studenteasca” si “Amfiteatru”, pana in 1986. Apoi a urmat episodul Ana Blandiana, care si-a publicat versurile incendiare anticomuniste in revista “Amfiteatru”. Ca represalii, Partidul Comunist a “spart clubul de serpi de „Viata Studenteasca””, imprastiindu-i, practic, pe toti redactorii la alte publicatii. Asa se face ca am ajuns redactor la “Informatia Bucurestiului”.

In 1987, dezamagit de modul in care eram silit sa fac presa acolo – anchetele de substanta erau practic inexistente – mi-am prezentat, in scris, demisia atat din randul redactorilor, cat si din Partidul Comunist Roman, in care am intrat, la limita, in 1974. Am explicat si de ce, precizand ca nu sunt de acord cu politica lui Ceausescu.

Demisia a durat o singura zi, intrucat Nicolae Croitoru, pe atunci secretar cu propaganda al Comitetului Municipal de Partid Bucuresti, m-a asigurat ca nu mi se va mai cere sa scriu niciun articol cu care nu as fi de acord. Era targul pe care partidul l-a facut cu mine, la scurt timp dupa ce sistemul fusese cutremurat de cativa dizidenti din lumea presei, in frunte cu Aurel Dragos Munteanu.

Imediat, insa, a fost declansata urmarirea mea operativa, care a durat opt luni. Mi-au fost instalate microfoane in casa, toate convorbirile telefonice ale familiei au fost interceptate si am fost urmarit pas cu pas. Dar, aparent cel putin, am fost lasat sa fierb in suc propriu. Dupa caderea lui Ceausescu, cand am avut posibilitatea sa-mi citesc acest dosar – caci exista si un altul mai voluminos, la care nu am avut acces – m-am putut delecta citind stenogramele convorbirilor telefonice ale sotiei, mamei si fiicei mele. Dupa opt luni, concluzia a fost ca nu eram periculos. Si urmarirea a incetat. Interesant: exact in acest interval de timp si la mine acasa, nu in alta parte, impreuna cu scriitorul Mircea Popa – cunoscut dizident – si cu sotiile noastre, am redactat, tiparit si distribuit primele doua numere ale unei publicatii ilegale, denumita “Libertatea”. Prin care indemnam populatia sa se revolte.  Dar despre acest episod, intr-un capitol distinct.

VA URMA

SURSA: CorectNews.com

Atat comentariile, cat si ping-urile sunt inchise.

Nu exista comentarii