Efect pervers   noiembrie 21st, 2016

srs_edit2-90x90Autoritatile de la Bucuresti au mizat aproape in totalitate pe victoria democratilor, prin Hillary Clinton, in alegerea pentru viitoarea administratie a Statelor Unite. Dar a iesit Donald Trump. Atat Donald Trump, cat si presedintele in functie, Barack Obama, au avut discutii informale cu Vladimir Putin si ambii sunt hotarati sa normalizeze relatiile cu Federatia Rusa. Inca o data, Romania cade la mijloc. Si inca o data, din vina decidentilor politici de la Bucuresti.

Efectul pervers al alegerilor din acest an, alegeri prezidentiale care au avut loc in Statele Unite si in Republica Moldova si parlamentare in Romania, este ca, inveitabil, s-a creat o axa a reconcilierii Washington-Moscova care nu are cum sa nu afecteze Bucurestiul. Puteam juca o carte mare. Am ales sa jucam o carte slaba. Iar, in bataliile politice, cei slabi sunt invinsi.

De la administratia Constantinescu si pana astazi, Romania a renuntat in mod voluntar si nesabuit la un atu important pe care il avea in combinatiile geostrategice din sud-estul Europei. Intreaga arhitectura politica creata de tandemul Emil Constantinescu – Adrian Severin, ultimul in pozitie de sef al diplomatiei de la Bucuresti, a vizat constructia unor trilaterale, patru la numar, in epicentrul carora s-a aflat mereu Romania. La aceste trilaterale au participat Bulgaria, Ucraina, Ungaria, Polonia, Grecia si Turcia. In paranteza fie spus, circula si o gluma, in sensul ca singurul loc in care Ankara se intelege cu Atena este Bucurestiul. Cele patru trilaterale, intelegeri cu scopuri bine determinate ale unor grupuri de state din zona, i-au conferit Romaniei nu numai demnitate, ci si imaginea cat se poate de credibila a unui jucator puternic in aceasta zona geografica. A fost una dintre premisele intrarii noastre in NATO.

Trilateralele au disparut cu o viteza halucinanta. Primul care a dat cu trilateralele de pamant a fost nimeni altul decat Andrei Plesu, devenit ministru de Externe al Romaniei. De vreme ce timpul trilateralelor a trecut, sa vedem in ce pozitie se afla, astazi, Romania.

Atuul Romaniei – de altfel singurul, dar un atu intr-adevar puternic – este ca avem un parteneriat strategic consolidat cu Statele Unite. Faptul ca suntem membri NATO, dar nu avem o armata corespunzatoare, desi suntem un stat de frontiera, nu ne ajuta prea mult. Pana la activarea greoaie, prin acordul tuturor parlamentelor statelor membre, a faimosului Articol 5 din Tratat, care inseamna solidarizarea militara cu statul atacat, Romania, intr-o asemenea nefericita eventualitate, ar trebui sa se raporteze la Articolul 4 din Tratat, care ne obliga sa ne aparam singuri si sa fim in stare sa le demonstram partenerilor aceasta capacitate. Pana cand nu vom pune pe picior o armata puternica, bine echipata, pana cand nu vom avea, in spatele ei, o industrie de aparare functionala, aceasta capacitate de autoaparare sta intre paranteze. Dar ce importanta are?

Ce importanta are, vor spune multi, atata timp cat este greu de presupus ca Federatia Rusa va risca, atacand, in vestul ei, un stat NATO? Riscul adevarat este in alta parte. In capacitatea si respectiv in incapacitatea Romaniei de a negocia.

Nimic nu ne-ar fi impiedicat ca, pastrandu-ne si consolidandu-ne statulul de partener strategic al Statelor Unite – statut care ne creeaza, intr-o oarecare masura, asigurarea ca, la o adica, Statele Unite ar interveni, intr-un eventual conflict, in mod direct, fara a mai astepta reactia statelor NATO –, sa continuam politica inteleapta regionala fie sub forma trilateralelor, fie prin relatii bune si acorduri bilaterale cu fiecare dintre statele din zona. Nimic nu ne-a impiedicat sa facem o buna politica la Marea Neagra. Nimic nu ne-a obligat sa ii starnim atat pe rusi, cat si pe turci prin afirmatii iresponsabile si imposibil de sustinut logistic vizand o reasezare a puterilor la Marea Neagra. Am vrut sa le facem placerea americanilor fara ca acestia sa ne fi cerut ceva in acest sens, am semanat vant, am cules furtuna si, pana la urma, din inconstienta, am contribuit la o apropiere extrem de periculoasa a pozitiilor dintre Moscova si Ankara.

Faptul ca aproape fara exceptie reprezentantii puterii de la Bucuresti au mizat pe Hillary Clinton si i-au sustinut propagandistic pe democrati ne va costa pe termen scurt, dar poate nu si pe termen lung. Faptul ca ne-am implicat gresit atunci cand ne-am implicat si nu ne-am implicat deloc atunci cand ar fi trebuit sa ne implicam in alegerile prezidentiale din Republica Moldova ne poate costa mult atat pe termen scurt, cat si pe termen lung.

Cum spuneam, atat Obama, cat si viitorul presedinte in exercitiu, Donald Trump, si-au manifestat disponibilitatea, ca si Vladimir Putin de altfel, de a se intalni si de a detensiona situatia dintre cele doua state care a ajuns mai fierbinte decat in cele mai grave momente ale Razboiului Rece. Cu certitudine, acest lucru se va intampla. Presedintele Federatiei Ruse are de ales. Fie va negocia cu Obama, fie va astepta o negociere cu Trump. Dar o va face de buna seama. Si, in prealabil, va avea conditii de pus. Oare ce fel de conditii?

Federatia Rusa a ocupat militar peninsula Crimeea si controleaza inca doua regiuni, Donetk si Lugansk, din Ucraina. Este de presupus ca vizeaza o federalizare a Ucrainei. A unui stat aflat intre liniile frontului. Care nu e nici membru UE si nici membru NATO. Dar nici aflat intr-o alianta militara sau economica cu Federatia Rusa. Si iata, in acest context, ce iepurasi mai ies din joben.

Igor Dodon, noul presedinte al Republicii Moldova, anunta nici mai mult, nici mai putin, ca este un adept al federalizarii Basarabiei. Va imaginati? Federalizarea echivalentului a vreo trei judete. Pare o nebunie. Dar poate fi si un experiment pe cat de realizabil, pe atat de periculos. Si, in scurt timp, vine bomba. De la Tiraspol. Liderul separatistilor, Evgheni Șevciuk, anunta, nici mai mult, nici mai putin, ca Transnistria, care i-a dus la vot fortat pe cetateni in favoarea lui Dodon, nu sustine federalizarea. Transnistria urmeaza, in viziunea sa, sa devina parte a Federatiei Ruse. Nu mai lipseste decat un culoar teritorial care sa o lege de Moscova. O fi tocmai culoarul convenit pentru asa-zisa retragere la vatra a Armatei a 14-a? Sa se transforme acest culoar intr-o viitoare magistrala?

In tot acest context nou si extrem de periculos de securitate, Romania se bazeaza exclusiv pe bunavointa Washingtonului. Bucurestiul nu are niciun alt aliat. Ceea ce ar trebui sa il puna, cat se poate de serios, pe ganduri pe presedintele Klaus Iohannis.

Sursa: CorectNews

Atat comentariile, cat si ping-urile sunt inchise.

Nu exista comentarii