Ultima carte a lui Klaus Iohannis   Iunie 1st, 2017

srs_edit2-90x90Peste numai cateva zile, la Washington, Klaus Iohannis joaca o importanta carte de politica externa. Poate ca va fi ultima carte a mandatului sau prezidential. Ce va face si ce va spune la intalnirea oficiala, care va avea loc pe 9 iunie, cu Donald Trump? Cum va parasi presedintele Romaniei Biroul Oval? Ca un bun jucator? Sau ca un perdant? Destinul sau politic depinde de aceasta scurta intalnire. Dar si destinul Romaniei pe termen scurt si mediu.

Este o sansa care nu trebuie in niciun fel pierduta, cea pe care o are, in acest moment, Romania. Sansa de a alege. Si de a juca, pentru prima data in istoria recenta, un rol semnificativ in procesul unei confruntari intre doua mari puteri aflate, teoretic, intr-o relatie de parteneriat cu noi. Teoretic fiindca, in realitate, atat Germania, cat si Statele Unite ne-au tratat nu ca pe un aliat cu care trebuie sa ai raporturi de la egal la egal, ci ca pe o colonie. Aici, insa, in aceasta stare de umilinta prin care trece Romania, exista si nuante. Daca ele au fost percepute de inaltii oficiali romani, atunci putem face primul pas pentru a ne schimba statutul. Dar cum?

Rolul pe care il are Klaus Iohannis in prezent este rarisim nu atat in cariera lui politica, ci intr-un plan mai general. Este, de fapt, un rol istoric pe care l-ar putea juca Romania chiar acum. Intr-un fel sau altul, Bucurestiul trebuie sa aleaga. Sa aleaga intre doua mari puteri care, dintr-o relatie de parteneriat extrem de apropiata, se afla, azi, in rivalitate, Statele Unite si Germania. Aceasta optiune, care are o importanta strategica mare pentru fiecare dintre cele doua centre de putere, ne poate, in fine, conferi si noua un rol cu adevarat semnificativ. Si ar putea sa ne scoata din starea de colonie in care, in buna masura si ca o consecinta, ne-au adus slugarnicia si labilitatea unor conducatori politici de la Bucuresti.

Istoria recenta consemneaza, nici nu are cum altfel, ca, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, provocat de Germania si in care Germania a fost invinsa dupa ce s-a facut vinovata de un adevarat prapad pe intreg mapamondul, Statele Unite i-au intins o mana de ajutor. A fost initiat faimosul plan Marshall, prin intermediul caruia, in economia sfarsita a Germaniei injumatatite, au fost pompate miliarde de dolari. S-a repus astfel in functiune masina economica a Germaniei si, treptat, dar mai ales dupa reunificare, facuta tot cu sprijinul Statelor Unite, Germania a devenit un important lider mondial. Economic. Si politic. Astazi, insa, Germania a intrat intr-un conflict greu de conciliat cu protectorul ei de ieri. Berlinul, prin Angela Merkel, doreste sa imparta cu Statele Unite, intr-un cu totul alt mod decat pana acum, atat puterea economica, cat si influenta politica in lume. Iar Washingtonul nu cedeaza.

La originea acestui conflict, pe care suntem obligati sa il intelegem la adevaratele sale dimensini pentru ca, in final, sa putem alege cu intelepciune, se afla ofensiva, in special in plan comercial, a Germaniei. Un stat care exporta 40% din ceea ce produce, adica enorm, daca ar fi sa o comparam cu oricare alt stat partener al Washingtonului. Pentru ca aceste produse sa poata fi pompate in exterior, Germania are nevoie de piete de desfacere. In acest sens, ea are tendinta, pe care in buna masura o si materializeaza, de a-si trata partenerii ca pe niste simple colonii. Asa a procedat Germania mai intai cu Europa Occidentala, apoi cu Europa Rasariteana, dupa procesul de largire al Uniunii Europene, utilizand institutiile de la Bruxelles in folos propriu. Dar Europa nu ii ajunge motorului economic controlat de Berlin. Germania a creat deficite comerciale, in favoarea ei si in defavoarea partenerilor ei, nu numai in Europa, ci si in Statele Unite. Iar Donald Trump vrea sa puna capat acestei situatii. Exista, prin urmare, semnalele unui veritabil razboi economic intre Germania si Statele Unite. In masura in care Germania isi mentine pozitia de lider economic si politic al Uniunii Europene sau macar al nucleului dur al Uniunii Europene, acest razboi cu Washingtonul ar putea fi unul de natura colectiva.

In plan teoretic, Germania, pentru a-si sustine interesele si pentru a reusi sa acumuleze tot mai multa bogatie pe seama altor state, este constransa sa sustina ideea de globalizare. O lume globalizata este o lume cu cat mai putin protectionism. O lume in care statele in care Germania isi desface marfurile sunt dresate sa nu se opuna prin instituirea unor bariere vamale. Sa nu incerce nicio forma de protectionism. Statele Unite, confruntate nu numai cu agresiunea marfurilor germane si cu deficitul comercial creat, pe piata proprie, de un alt tigru economic, care este China, mizeaza, in acest moment, pe protectionism. Iar Donad Trump a castigat alegerile si isi exercita mandatul prezidential actionand impotriva globalizarii.

In acest fel, pornind de la realitati economice extrem de dure, Statele Unite si Germania au ajuns pe pozitii diametral opuse si, ca atare, intr-un conflict latent, marcat de picanterii din ce in ce mai numeroase, prezente in dialogul celor doua parti. Acest conflict, in mod evident, merge pana la altitudinea unei confruntari de natura politica.

In acest context, Romania se afla, in prezent, intre cele doua linii de forta. Dar nu mai poate sta mult acolo pentru ca o calca trenul. Ca atare, Bucurestiul va trebui sa opteze fie pentru intarirea parteneriatului cu Berlinul, fie intr-o directie care, iata, a devenit opusa, catre un parteneriat cu adevarat consolidat cu Statele Unite si care, vrem, nu vrem, va reprezenta o forma de rezistenta impotriva Germaniei doamnei Merkel.

Daca nu alegem, suntem terminati ca stat si ca natiune. Mai devreme sau mai tarziu, vom ajunge la lada de gunoi a istoriei. Daca alegem, va trebui sa o facem strict in conformitate cu interesele noastre nationale. Daca procedam altfel, preferand sa servim, chiar si impotriva noastra, interesele uneia sau alteia dintre cele doua mari puteri, atunci, din nou, ne indreptam catre lada de gunoi. Decizia pe care urmeaza sa o luam are un caracter de urgenta. Ea nu poate astepta sub nicio forma. De aici rezulta, intr-o oare care masura, si caracterul dramatic al viitoarei intalniri din Biroul Oval.

Am schitat doi dintre factorii obiectivi ai conflictului dintre Statele Unite si Germania. Cel economic, urmat, fireste, de interesul politic. Statele Unite doresc sa joace in continuare un rol de lider absolut in cadrul aliantelor ei, in timp ce Germania vrea, la randul ei, sa preia controlul. Exista insa si factori, sa le spunem subiectivi, care intra in joc.

Angela Merkel, puternicul cancelar al Germaniei si, indiscutabil, ce mai puternica femeie din lume, este la sfarsitul mandatului si s-ar putea sa nu mai castige alegerile si sa nu mai ramana la carma Germaniei, in timp ce Donald Trump, in ciuda viguroasei opozitii interne, a castigat recent presedintia Statelor Unite si are sansele sa isi duca pana la capat acest mandat si chiar sa obtina un al doilea.

Vazute lucrurile strict de la Bucuresti, daca ne apucam sa targem o linie in legatura cu cele doua parteneriate pe care, pana acum, le-am sustinut in bloc, dar de acum incolo va trebui sa le tratam diferentiat, in plan economic, atat Statele Unite, cat si Germania putem afirma ca ne-au tratat, pana in prezent, ca pe o colonie. Numai ca masura este total diferita. Berlinul a fost infint mai agresiv din aceasta perspectiva in comparatie cu Statele Unite si, indiscutabil, are tendinta de a ne sufoca. Daca ar fi sa ramanem in aceasta stare de servitute, preferabil ar fi, cel putin sub aspectul intensitatii si al consecintelor pe termen mediu, sa o facem, prioritar, nu cu Germania, ci cu Statele Unite.

In plan militar, abia acum, sub presiunea Washingtonului, Germania incearca sa construiasca o forta consistenta de aparare a continetului european. O face tot in stilul ei. Hegemonic. Ca dovada, divizia germana in care integreaza batalioane ale statelor satelit. Va mai trece mult timp pana cand Germania va fi capabila sa isi aduca un aport semnificativ in apararea continentului european si, date fiind relatiile ei duplicitare cu Moscova, am indoieli serioase ca Berlinul nu este gata oricand ca, la nevoie, sa sacrifice interesele oricarui alt stat si, evident, ale Bucurestiului. Prin urmare, si din perspectiva strategiei de aparare a Romaniei, cred ca avem mai mult de castigat decat de pierdut optand pentru Statele Unite si incepand sa jucam un rol semnificativ, ca aliat militar al Washingtonului, in flancul de sud-est al sistemului colectiv de aparare.

Opiniile mele sunt, insa, strict personale. Si, recunosc, ele tin si de o istorie traumatizanta a relatiilor pe care Romania le-a avut, de-a lungul timpului, cu Germania. Indiferent insa de opiniile mele sau chiar de opiniile altor analisti dispusi sa intre in aceasta dezbatere, doua adevaruri nu pot fi contestate de nimeni. Primul este ca, pentru Romania, a venit ziua unei mari optiuni si ca cel mai rau lucru dintre toate pe care le-am putea face este sa ezitam si sa nu alegem atunci cand trebuie sa alegem. Al doilea adevar este ca decizia este mult prea importanta, incat sa fie lasata pe mana unui singur om, care, deocamdata, pe aceasta tema, nu ne-a servit decat un vid verbal ambalat intr-un limbaj de lemn. Inainte de a pleca la Washington, Klaus Iohannis are datoria sa consulte Parlamentul Romaniei, de la care sa primeasca un mandat ferm. Intr-un sens sau in altul. Viitorul Romaniei nu poate sta la degetul mic al unui singur om, chiar daca acesta ar fi vreun geniu al geopoliticii. Ca, dupa vizita de la Washington, Klaus Iohannis isi poate compromite cel de-al doilea mandat ma lasa absolut rece. Dar presedintele nu are dreptul, sub nicio forma, sa puna intre paranteze, actionand pe cont propriu sau pe post de drona a Berlinului, interesele Romaniei.

Sursa: CorectNews

Atat comentariile, cat si ping-urile sunt inchise.

Nu exista comentarii