Petrov, zis Băsescu. Sau Băsescu, zis Petrov?   septembrie 8th, 2019

Îmi dă târcoale o enigmă. Și nu mă lasă deloc în pace. Mă întreb cine a fost mai întâi: Băsescu sau Petrov? Petrov sau Băsescu? Cine l-a născut pe cine? Și nu e de glumit cu răspunsul la această întrebare. Pentru că face parte din istorie. Din istoria neamului românesc.

E important să știm dacă Petrov, numele de cod al tânărului Traian, primul nume de cod dintre multe altele, este cel care a creat profilul celui care avea să devină timp de un deceniu președintele României. Și să scrie istoria, așa cum a fost ea, a acestei țări, acoperind o perioadă destul de lungă de timp. Dacă la originea viitoarei sale ascensiuni s-a aflat statutul său de informator al Securității, dacă acesta a fost punctul de plecare al carierei sale profesionale și apoi politice, atunci se cuvine să-i atribuim un merit și poliției politice. Sau poate chiar cel mai mare merit. Dacă însă elevul școlii militare Traian Băsescu a dobândit, alături de alți câțiva, puțini la număr, această calitate de turnător, nu pentru că Securitatea a ghicit în stele și a vrut să-i regleze traiectoria viitoare, ci pentru că tânărul Traian s-a gândit și a socotit că dacă el și Petrov șansele sale de a deveni cineva cresc exponențial, atunci întreaga poveste trebuie citită într-o altă cheie.

În primul scenariu, ne-am putea imagina cu ușurință, fără a face niciun fel de efort cât de cât relevant, că poliția politică, așa cum fusese ea croită de către sovetici pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, a stabilit că este obligatoriu să-i supravegheze îndeaproape pe elevii școlii de Marină din Constanța. Dintr-un motiv foarte simplu. După absolvire, mulți dintre aceștia urmau să călătorească în străinătate, pe navele unde erau repartizați să lucreze. Iar unii puteau fi tentați să rămână acolo. Alții, să facă bișniță și să devină astfel vulnerabili pentru servicii secrete din state inamice. Sau din state prietene. În plus, acești elevi mai aveau și părinți despre care Securitatea, dacă avea oameni infliltrați printre ei, putea afla lucruri utile. În această ipoteză dacă ne plasăm, atunci securiștii care se ocupau cu racolarea urmau să identifice printre elevi câțiva mai vulnerabili,  fie fiindcă aveau păcate, care, dacă ar fi fost cunoscute în mediul lor, le-ar fi creat nenumărate umilințe, fie pentru că doreau să fie ajutați să-și facă o carieră ușoară și rapidă. Să sară etape cu impuls de la Securitate.

Atunci când a primit primul său nume conspirativ, de Petrov, Traian Băsescu trebuie să se fi aflat cu siguranță într-una dintre cele două ipostaze. Sau chiar în amândouă. Simultan Oricum, el a fost una dintre cele câteva verigi slabe din rândul cursanților institutului de Marină din Constanța.

Securitatea îi disprețuia pe cei care se lăsau șantajați. În schimb, îi aprecia pe „benevoli”. Adică pe informatorii care își turnau colegii pentru a-și lua viteză în carieră. Pe aceștia, Securitatea putea conta pe termen lung.

Peste multe decenii, Traian Băsescu merge într-o instanță judecătorească, unde urmează să se stabilească dacă a fost sau nu securist în toată regula. Ca și când unii ar putea să fie doar pe jumăate securiști. Sau pe sfert. Și, de voie, de nevoie, încearcă să se confeseze. Sau simulează o confesiune. Afirmă că, în calitatea sa de elev al școlii de Marină, călcase de câteva ori pe bec, ascunzând față de ofițerul de contrainformații militare detalii despre isprăvi săvârșite de unii colegi. Și că, dacă din nou ar fi fost prins asupra faptului, ar fi fost sancționat cu un arest. Și atunci s-a gândit că este momentul să-și salveze pielea. Și astfel a făcut un mic sacrificiu. Și-a turnat un coleg, informând Securitatea că acesta se gândește ca, într-o bună zi, să se căpătuiască peste hotare. Acest coleg a avut din momentul respectiv soarta pecetluită. A avut grijă Securitatea. Urma lăsată de colegul său Petrov a rămas în dosarul victimei. Iar victima, după ani de zile, a încercat să înțeleagă de ce i s-au tăiat aripile în cariera profesională. Și când a solicitat dosarul și l-a citit, l-a descoperit pe Petrov. Petrov era colegul său Traian.

În cei zece ani în care a fost președinte al României și a condus cu o mână de fier comunitatea de informații, adică toate serviciile secrete, Traian  Băsescu a avut desigur grijă să-și șteargă urmele. Nenumăratele urme. Pentru că el nu a fost doar Petrov. A avut mai multe nume conspirative și desigur, la un moment dat, a ajuns să fie promovat și a devenit și ofițer acoperit. Iar în această calitate, pe lângă contrabanda cu blugi și electronice, pe lângă potlogăriile legate de prețuri fictive plătite pentru repararea navei, Traian Băsescu s-a ocupat și de comerțul ilegal cu arme, pe care România comunistă îl făcea cu state supuse embargoului ONU. Ca să nu mai vorbim de perioada în care același Traian Băsescu a fost reprezentantul oficial al societății Navrom la Anvers.

Dar să revenim. Oricât de mult a încercat să-și perie dosarele, o urmă, iată, totuși a rămas. Probabil sunt mai multe. Dar până una alta această urmă a devenit publică și, conform legii, a aterizat pe masa unor judecători. Iar judecătorii trebuie să stabilească dacă acest Petrov, legat omibilcal de acest Băsescu, a făcut sau nu poliție politică. Dacă și-a turnat colegul pentru că statul român ar fi fost altfel în pericol sau pentru a preveni un atac terorist sau o acțiune de spionaj împotriva României sau pur și simplu  pentru că nefericitul coleg i-a oferit o informație care putea prezenta o valoare pentru poliția politică. E greu, dacă nu cumva imposibil de presupus că vreo instanță judecătorească din România, chiar așa cum s-a dovedit a fi Justiția din această țară, ar putea să stabilească altceva decât faptul că Traian Băsescu a fost un turnător la dispoziția poliției politice.

Indiferent însă ce stabilește instanța judecătorească, pentru opinia publică și pentru istoricii acestei perioade, lucrurile au deveni clare. Totuși, sentința judecătorească și motivarea acesteia sunt importante. Pentru că putem afla răspunsul la enigma cu care am început acest demers editorial. Cine este mai important? Băsescu sau Petrov? Și mai există un detaliu pe care doresc să-l dezvolt. Un detaliu penal.

Dacă Justiția stabilește că Băsescu, alias Petrov, a făcut poliție politică, în calitate de turnător al Securității, atunci trebuie să avem în vedere că în spate există zeci și zeci de declarații date în fals nu de Petrov ci de însuși Traian Băsescu. Toți demnitarii statului fac anual declarații pe proprie răspundere prin care precizează și semnează dacă au fost sau nu colaboratori ai Securității ca poliție politică. Desigur, sintagma este o invenție extrem de abilă a legiuitorului. În sensul că puteai să colaborezi cu Securitatea, dar să fi băiat bun. Sau, dimpotrivă, puteai să fi băiat rău. Și primeai eticheta că ai colaborat cu Securitatea „ca poliție politică”. Ca și când nu toată Securitatea în ansamblul ei, astfel cum a fost inventată de sovietici și continuată până în zilele noastre, ar face poliție politică. Este  posibil și plauzibil chiar ca Traian Băsescu să aibă neșansa de a intra acum în această categorie infamantă. Dar dacă va fi așa, atunci acest individ cocoțat de mai multe ori în funcția de ministru, în cea de primar general al Capitalei, în poziția de parlamentar, azi în poziția de europarlamentar și de două ori în cea de președinte al României, a săvârșit cu bună știință în mod repetat infracțiunea de fals în înscrisuri oficiale și de uz de fals. Care se pedepsește penal.

Deci cum vor descrie istoricii epopeea celor zece ani negri din istoria recentă a României? Drept o operă a unui autocrat care a făcut praf instituțiile democratice ale statului? Sau drept o creație a unui turnător de nădeje al Securității, împins ușor-ușor de Securitate în poziții cheie ale statului român?

 

Atat comentariile, cat si ping-urile sunt inchise.

Un comentariu

septembrie 8th, 2019 at 14:05
Gogu spune:

Nou scandal uriaș. Document oficial incendiar al guvernului despre intrarea României în faliment. 07 SEP 2019.
Andreea Sava a prezentat în exclusivitate în emisiunea „Descoperiți” un document oficial al guvernului care vorbește despre intrarea României în faliment, la mijloc fiind vorba de peste cinci miliarde de euro.
Micula. Un nume cunoscut publicului larg în special pentru extravaganțele lui Victoraș, unul dintre cei mai teribili copii din lumea mondenă, care merge la mare cu elicopterul dar celebru și fiindcă a picat la BAC iar apoi, în sesiunea din toamnă, a fost prins copiind. Apoi a zis că nici nu vrea să-l mai dea.
Este fiul lui Viorel Micula, unul dintre cei doi frați gemeni posesori ai unui imperiu evaluat, în ultimul Top 300 Capital al celor mai bogați români, la peste 180 de milioane de euro. Puțin față de 2010 când, în același clasament, treceau de 600 de milioane de euro. Ar putea ajunge, însă, din nou acolo cu ajutorul statului român, cum însuși Victoraș se laudă.
„Pe lângă averea imensă de până acum, mai adăugați încă 250 de milioane de euro, bani pe care i-am câștigat în procesul cu statul. Sunt cel mai bogat român”.
Și nu greșește foarte mult Victoraș. Frații Micula și câteva dintre companiile pe care le dețin au dat România în judecată, în 2005, la Curtea Internațională de Arbitraj de la Washington a Băncii Mondiale și au câștigat. Având cetățenie suedeză, cei doi au reclamat statul român acuzând că nu au fost respectate angajamentele de protecție reciprocă a investițiilor asumate în acordul bilateral între România și Suedia și au cerut 613 milioane de euro la care să se adauge dobânzi și penalități, până la ziua plății, calculate la o rată ROBOR plus 5%.
Au câștigat aproximativ 85 de milioane de euro plus dobânzi. După o decizie din luna iunie a Tribunalului Uniunii Europene, frații Micula vor să execute statul român și să blocheze conturile în care România încasează sumele aferente euroobligaţiunilor lansate pe pieţele externe în cadrul Programului Medium Term Notes, așa cum au mai făcut-o. Problema este atât de gravă încât a fost băgată în ședința de Guvern, raportul Ministerului de Finanțe semnalând un pericol major: intrarea României în default. Mai vulgar zis: faliment.
„Ar exista posibilitatea extrem de gravă a activării clauzelor de cross-default pe toate împrumuturile suverane – putând atrage astfel intrarea în default a României. De altfel, riscul de executare silită va putea apărea şi în România, întrucât în dosarul de contestaţie la executare nr. 15755/3/2014 instanţa a dispus repunerea pe rol şi a acordat termen pentru 4 septembrie 2019″, se arată în raportul Ministerului de Finanțe.
Așadar, România ar mai avea o șansă deși, până acum, nu s-a descurcat prea strălucit în litigiul cu frații Micula. Este statul român incapabil să se apere? În cazul procesului, tot internațional, în care băieții deștepți din energie au dat în judecată Hidroelectrica fiindcă le-au fost tăiate contractele nesimțite, s-a dovedit că nu. România a reușit să câștige și să nu dea 450 de milioane de euro cât cereau acești afaceriști, în frunte cu Buzăianu. Cazul Hidroelectrica, însă, din păcate, e unul izolat. Am pierdut, de exemplu, tot la Washington, și în fața milionarului Hassan Awdi, culmea!, într-o cauză pentru care, în România, Awdi a fost condamnat la 8 ani de închisoare: falimentarea CFR Mesagerie. Awdi stă liniștit în Liban, de unde scrie pe Facebook, dă interviuri și amenință că dă din nou România în judecată cerând 650 de milioane de euro pentru 142 de proprietăți pierdute din cauza sistemului de justiție și al serviciilor secrete. Hoteluri de lux în București și la mare, terenuri în mai multe județe și chiar o parte din Casa Presei Libere, Awdi fiind supranumit „Groparul Rodipet”. Dosarul legat de falimentarea rețelei de distribuție a presei, însă, zace prin sertarele DIICOT de peste 10 ani, dându-i aripi lui Awdi să dea în judecată statul. Dar, alți doi milionari, care odată s-au aflat în fruntea topului celor mai bogați români, au luat deja problema în mâini și au dat în judecată statul român la Washington reclamând abuzuri ale DNA și ale serviciilor.
La Londra, România are doi dintre cei mai bogați și totodată vânați magnați pe care se chinuie deja de câțiva ani să-i extrădeze dar nu reușește: Alexander Adamescu, fiul defunctului miliardar Dan Adamescu, și Puiu Popoviciu, condamnat la 7 ani de închisoare în dosarul Ferma Băneasa. Primul cere instanței de la Washington să oblige România să-i stopeze toate procesele și să-i dea 300 de milioane de euro despăgubiri. A obținut și o primă victorie: Curtea Internațională de Arbitraj a recomandat instanțelor londoneze să sisteze orice procedură de extrădare până la soluționarea litigiului. Pe Adamescu l-am pus la pachet cu Puiu Popoviciu nu doar fiindcă se află amândoi la Londra și au reușit până acum să evite extrădarea, dar și pentru că au reușit să acceseze niște relații extrem de bine suspuse și niște apărători de top la nivel mondial: fostul director FBI, Louis Freeh, fostul șef MI6, John Scarlett și chiar pe avocatul lui Donald Trump, celebrul procuror care a învins mafia new-yorkeză, Ruddy Giuliani. În mod evident, nu au de gând să se dea bătuți plus că dispun și de sumele și de relațiile necesare ca să se lupte la sânge cu statul român. Iar, în cazul lor, anticorupția nu pare să fi impresionat instanțele din țara partenerului strategic, Marea Britanie. Și Puiu Popoviciu a dat în judecată România la Washington, prin niște firme, și este reprezentat de una dintre cele mai puternice case de avocatură londoneze. Și îl ajută foarte mult și incompetența justiției din România deoarece, chiar dacă este condamnat, în cazul fermei Băneasa, instanța nu a dat nici până acum o decizie privind prejudiciul, acesta fiind judecat într-un proces separat, ceva fără precedent chiar și pentru anticorupția inovatoare din România. Mai mult, după aproape 2 ani de la sentința penală și peste 60 de termene, nu doar că nu s-a dat o primă decizie, după care să urmeze și căile de atac, dar autoritățile statului nici măcar nu se pot înțelege asupra suprafeței aflate în litigiu. DNA spune că sunt 224 de hectare, Oficiul de Cadastru măsoară 226. Poate că e o coincidență că pe terenul respectiv se află poate cea mai valoroasă investiție imobiliară dar și Ambasada Statelor Unite. Oricât ar părea de incredibil, însă, Guvernul are probleme mult mai grave decât aceste sume care, împreună, se apropie de miliardul de euro. Probleme mult mai costisitoare care, în lumina documentului prezentat în cazul fraților Micula, realizăm că ar băga România într-o situație de o gravitate fără precedent și chiar imposibil de cuantificat, fiind în joc suma halucinantă de 4,4 MILIARDE de dolari!
Tot în septembrie 2019 ar trebui să se decidă soarta celui mai costisitor litigiu pentru statul român: cel cu Roșia Montană Gold Corporation, teoretic urmând să aibă loc ultimul termen din proces. O situație extrem de încurcată nu doar din cauza bâlbâielilor din ultimii 20 de ani ale autorităților române dar și a cererii făcute de ministrul tehnocrat, Corina Șuteu, de introducere a Roșiei Montane în patrimoniul UNESCO, cerere pentru care următorii miniștri s-au văzut nevoiți să ceară amânare până la soluționarea procesului de la Washington. O mișcare extrem de bizară făcută de Corina Șuteu în ultima zi de mandat, pe 4 ianuarie 2017, după ce, cu doar câteva zile înainte, Guvernul Cioloș anunțase că nu o va face. Ulterior, o fostă angajată în ministerul Culturii în timpul guvernării tehnocrate, Iulia Popovici, a susținut public faptul că Dacian Cioloș s-a OPUS înaintării dosarului la UNESCO și că probabil Corina Șuteu ar fi fost remaniată curând, dacă nu pleca oricum tot cabinetul. De ce? Pentru că scandalul Roșia Montană nu este deloc simplu iar statul român are asumate niște angajamente, pe care trebuie să le clarifice, într-un fel sau altul. O problemă, așadar, recunoscută până și de cabinetul tehnocrat susținut de ONG-urile care au stat în spatele protestelor „Uniți salvăm Roșia Montană”.
O afacere cu interese uriașe, fiind vorba despre cel mai mare zăcământ de aur al României, interese în spatele cărora se află și miliardarul internațional finanțator de ONG-uri și în România, George Soros, aflat în conflict deschis cu alt miliardar puternic al planetei, israelianul Benny Steinmetz, deținătorul unui important pachet de acțiuni în afacerea Roșia Montană. Un caz care pute atât de tare încât a provocat și o mega-anchetă internațională a autorităților israeliene în colaborare cu FBI. Dovadă că investigația este extrem de importantă e și faptul că procurorii israelieni au venit la București să facă audieri. Și, desigur, a fost chemat și Traian Băsescu.
După ce i-a trecut șocul, Băsescu a recunoscut că despre Israel este vorba. Informațiile în presă au apărut pe surse că ancheta ar avea legătură cu afacerea Roșia Montană pentru susținerea căreia Traian Băsescu ar fi primit la schimb finanțare ilegală pentru campania prezidențială din 2009. E greu, însă, de crezut că procurorii israelieni s-au deranjat pentru mărunțiș. Și nici Băsescu, la cât de rapace îl știm, n-ar fi acceptat mărunțiș pentru a pune umărul la o afacere de miliarde. Sume amețitoare ar fi fost ascunse pentru eludarea fiscului american și a celui din Israel, o parte ajungând la oameni extrem de puternici din România. Fix în aceeași perioadă, a apărut și informația, tot pe surse, că anchetatori de la FBI au vizitat-o pe Elena Udrea în închisoarea din Costa Rica. Pare, oricum, că singura speranță este ca străinii să ne scoată gunoiul de sub covor și poate să se afle măcar o parte din adevăr, indiferent dacă statul va ajunge să mai plătească și 4,4 miliarde de dolari în urma procesului. N-ar fi nicidecum primul jaf pe seama poporului român. Călin Georgescu, de altfel, membru al Clubului de la Roma și expert ONU în dezvoltare durabilă, avansează o proporție astronomică a tunurilor date României.