La mila lui Rareș Bogdan   februarie 11th, 2020

Încet, dar sigur, din ce în ce mai mulți lideri PNL care mai au capul pe urmeri se gândesc la Rareș Bogdan ca la un colac de salvare. Care i-ar putea scăpa de „ciuma roșie” în București. Se gândesc fără speranță. Pentru că, din ceea ce declară în mod repetat, el nu-și va asuma această aventură. Care altădată ar fi fost un proiect viabil. Rareș Bogdan îi va lăsa cu ochii în soare. Degeaba stau la mila lui.

Bucureștiul nu înseamnă doar Primăria Generală a Capitalei. Deși poziția de primar general este extrem de importantă. În plan simbolic, în plan psihologic, în plan electoral, dar și în plan financiar. Primarul general al Capitalei este al doilea beneficiar ca număr total de voturi după președintele României. Deși, în Constituție, locul numărul doi în stat îi aparține președintelui Senatului iar locul numărul trei președintelui Camerei Deputaților, în realitate, din perspectiva suportului electoral, prima poziție după președintele României este cea a primarului general al Capitalei. Nu întâmplător Primăria Generală a Capitalei a fost o rampă de lansare atât pentru un fost prim-ministru, precum și pentru un fost președinte al României. De aceea, pentru atingerea acestui obiectiv, bătălia care se poartă are o importanță colosală.

Capitala României înseamnă însă și mai mult. Înseamnă sectoarele. Fiecare sector în parte are forța a cel puțin două județe. Ca putere electorală. Ca putere financiară. Ca semnificație a forței electorale de care dispune un partid politic.

Prin urmare, bătălia pentru Capitală, care neoficial este în plină desfășurare, reprezintă o prioritate atât pentru cele trei mari partide politice cu influență în București, USR, PSD și PNL, în ordinea influenței acestora, cât și pentru partidele mici, care-și propun drept obiective obținerea cât mai multor poziții de consilieri. În final, în București se vor reașeza raporturile de forță pentru următorii patru ani. Și, ca de obicei, ierarhia se va replica apoi și în ceea ce privește clasamentul alegerilor parlamentare.

La scurt timp după ce Ludovic Orban a reușit să-și adjudece poziția de președinte PNL și după ce partidul a făcut primele achiziții importante, cea mai relevantă fiind de la distanță aducerea lui Rareș Bogdan, devenit în mod rapid și aproape implacabil number one al partidului, s-a declanșat o competiție la vedere pentru ocuparea poziției de președinte al organizației PNL pe București. Dar și a unei competiții mult mai dure, mai perverse, mai nemiloase și aproape total netransparente. Pentru prima competiție se califica din toate punctele de vedere Rareș Bogdan. Organizațiile PNL, cei mai mulți dintre activiștii din București, se pregăteau pentru o reformă cu Rareș Bogdan în frunte, care să scurtcircuiteze și să revigoreze liberalismul în Capitală. De altfel e bine să ne amintim din această perspectivă că Rareș Bogdan a și prezentat la un moment dat o strategie, pe care ar fi urmat să o implementeze în eventualitatea, la acel moment previzibilă, că va ajunge președintele PNL București. O strategie care a deranjat o bună parte din clientela politică a lui Ludovic Orban. Tocmai din acest motiv, competiția la vedere, încă neoficială, a fost interferată și dată peste cap de un alt tip de competiție, netransparentă, dirijată de Ludovic Orban.

În paranteză fie spus, Ludovic Orban era la acea dată din ce în ce mai incomodat de anvergura politică a lui Rareș Bogdan, pe de-o parte, iar pe de altă parte de susținerea constantă d ecare acesta s-a bucurat din partea președintelui Klaus Iohannis. Trebuia făcut ceva iar Ludovic Orban a retezat pericolul de la rădăcină. A scos pur și simplu din pălărie o persoană cvasi-anonimă cu un trecut discutabil, dacă nu chiar controversat și a impus-o, peste capul organizațiilor de sector, președinte PNL București. Acestă persoană controversată este nimeni alta decât Violeta Alexandru, ministrul Muncii, care ne oferă aproape zilnic momente de carnaval politic.

E bine să ne mai amintim și faptul că, șocați de această pseudosoluție politică oferită de Ludovic Orban, sute de membri PNL București, unii cu o vastă experiență în activismul liberal, au formulat și au semnat o scrisoare colectivă de susținere a lui Rareș Bogdan pentru funcția de președinte PNL București. Era prea târziu. Zarurile fuseseră aruncate. De către Ludovic Orban. Acesta a preferat în fruntea PNL București o persoană de tip „yes-man”, evitând pericolul unui electron liber de talia lui Rareș Bogdan și asumându-și riscul de a pierde în final competiția pentru Capitală, în schimbul securizării poziției sale în PNL. A ieșit un uriaș scandal intern. Tranșat cât s-a putut de repede de președintele Klaus Iohannis. Acesta  l-a impus pe „number one”, pentru a compensa cumva pierderea suferită, în poziția de prim-vicepreședinte PNL, responsabil pentru strategia politică a partidului. Și din nou Rareș Bogdan a performat. Nimeni nu contestă astăzi că el a fost vioara întâi atât în campania pentru referendum, cât și în cea pentru europarlamentare, unde a funcționat și ca locomotivă a partidului. Ca să nu mai vorbim de campania prezidențială. Conducând întreg grupul popularilor români în Parlamentul European, el dispune acolo de o poziție cheie, care îi asigură o vizibilitate din ce în ce mai mare în plan internațional. Această funcție însă este efemeră. În momentul în care cade în dizgrație, poate fi oricând schimbat. Printr-o simplă decizie luată în Capitala României.

Și ne apropiem de punctul culminant. Jocurile de putere în interiorul PNL au fost cumva tranșate. Compromisul a fost realizat. Numai că prețul nu a fost încă plătit. Costurile abia acum urmează. Încercând să găsească o soluție și concentrându-se, din nefericire pentru PNL, aproape exclusiv asupra poziției de primar general al Capitalei, Ludovic Orban a recurs la unul dintre trucurile obișnuite ale liderilor de partid. Un amplu sondaj de opinie care, vezi Doamne, ar trebui să indice care este persoana potrivită pentru a o contracandida pe Gabriela Firea. Ludovic Orban se face că nu știe. Logic, singura persoană potrivită este liderul PNL București. Pentru că se presupune că liderul PNL București, pentru a accesa această importantă poziție, a trecut prin ciurul alegerilor, la care finalmente au participat toți activiștii liberali din Capitală. Acest lider, dacă ar fi fost ales în mod democratic, ar fi beneficat de încrederea miilor de activiști din toate sectoarele. Și implicit de susținerea acestora. Și ar fi avut și abilitățile, dar și autoritatea necesară pentru a-i motiva și a-i mobiliza într-o asemenea măsură, încât aceștia, la rândul lor, să poată aduce cât mai mult electorat la vot. Ei bine, în acest punct, filmul se rupe.

Filmul se rupe pentru că Violeta Alexandru nu este un astfel de lider. Ea nu este altceva decât o gonflabilă politică parașutată de Ludovic Orban la vârful celei mai puternice organizații PNL din România, cu singurul scop de a scăpa de obsesia numită Rareș Bogdan. Dar vine momentul adevărului. Alegerile se apropie în mare viteză iar PNL nu are un contracandidat pentru Gabriela Firea. Iar mecanismul electoral e dat peste cap și în ceea ce-i privește pe candidații la primăria sectoarelor. Nu va funcționa bine nici măcar mecanismul de desemnare a candidațiior pentru consilii. Și punctul de start este critic. În București, PNL este abia pe locul trei în competiția electorală. După USR și PSD. Și acolo a înțepenit din momentul în care Ludovic Orban a încercat să-l arunce peste bord pe Rareș Bogdan.

Se fac așa-zise măsurători, în condițile în care Rareș Bogdan a anunțat de mai multe ori că nu dorește să fie măsurat. Pentru că nu va candida pentru poziția de primar general al Capitalei. Și foarte bine face. Ar obține cel mai bun rezulta posibil, dar nu ar mai putea câștiga. Este prea târziu. Și nu ar avea în spate niciun fel de infrastructură. Pentru că PNL București este vraiște. Total dezorganizat. Și lipsit de un lider real. Pentru Rareș Bogdan, o candidatură pe București în aceste condiții ar fi o capcană politică.

Sunt tare curios cine va candida. Va fi Violeta Alexandru? Vom avea un spectacol de circ. Va fi altcineva? Cine? La limită, indiferent că l-a măsurat sau nu, Ludovic Orban nu l-ar mai putea scoate din joben decât pe Ionel Dancă. Cancelarul Guvernului. Măcar acesta va aduce în campanie puțin nerv liberal de tip antisistem. Sau, în ultimă instanță, Orban va identifica un alt personaj de sacrificiu.

Capitala este pierdută pentru liberali. Și degeaba unii dintre ei, în ceasul al 12-lea, stau cu căciula întinsă la Rareș Bogdan.

Sursa: CorectNews

Atat comentariile, cat si ping-urile sunt inchise.

2 comentarii

februarie 12th, 2020 at 17:40
Gica spune:

Trebuie sa ne gandim la variante de rezerva tot timpul, cand vorbim de tehnologizare, robotizare, digitalizare, sisteme de control. O explozie solara mai serioasa, intreruperi de curent mai lungi, induceri de campuri (impulsuri electromagnetice, fenomene magnetice, electrice), atacuri ale hackerilor, fraude diverse, toate acestea (si nu numai) pot scoate din circuit, dupa caz, o tara, un continent sau Globul, daca nu sunt si relatii „feudale” de functionalitate. De exemplu, codul de bare („666”) se dorea implementat in cat mai multe sisteme. Dar cum se explica multe cazuri de necorespondenta intre suma de platit si codul de bare, de exemplu, de la E.ON Gaz Furnizare SA Tg-Mures (si nu numai), de fiecare data in defavoarea clientilor ? Sa fie tendinta de frauda sau probleme de sistem ? Sa ne mai gandim la cipuri sau la sisteme mai complicate care insereaza toate posibilitatile de indentificare ?

februarie 13th, 2020 at 15:06
Gogu spune:

Europa de Est îi dă Vestului mai mult decât ia de la el
Autor: Alex Dumitrescu. 13 februarie 2020.
Săptămâna viitoare, când liderii UE se vor întâlni pentru a discuta bugetul blocului pe următorii şapte ani, ei vor încerca să rezolve ghicitoarea trilionului de euro pornind de la nişte idei eronate.
Negocierea bugetului este adesea greşit prezentată ca o confruntare între statele sâcâitoare din Europa de Est şi Centrală care cer mai mulţi bani şi nordicii frugali care insistă să impună limite generozităţii lor. Ţările mai bogate se recomandă drept nişte suflete caritabile şi-i critică pe alegătorii est-europeni pentru că votează nişte autocraţi eurosceptici care îşi bagă în buzunar cecuri grase de la Bruxelles în timp ce perorează împotriva UE.
Dar dacă privim tabloul mai general se poate observa o altă poveste. O mare parte din bogăţia Europei curge dinspre ţările mai sărace spre cele mai bogate – iar nu invers. Să începem cu exodul creierelor. Periferia Europei suferă de o hemoragie de tineri muncitori inteligenţi a căror educaţie a fost plătită de contribuabilii din ţările lor natale.
În 2009-2015 România şi-a pierdut jumătate din numărul de medici. În fiecare an, aproximativ 10% din cei rămaşi sunt recrutaţi activ de agenţii de resurse umane care caută profesionişti pentru tratamentul ţărilor vest-europene în curs de îmbătrânire.
Şi nu e vorba doar de România. Polonia şi-a pierdut cel puţin 7% din medici şi asistente în decurs de un deceniu. Sondajele din rândul studenţilor polonezi la medicină arată că jumătate dintre ei plănuiesc să plece după ce vor absolvi. În Bulgaria cifra respectivă e de 90%. Croaţia, care a aderat la UE în 2013, şi-a pierdut deja 5% din personalul medical.
Acest exod constituie un transfer de facto de avuţie – şi încă unul mare. Educaţia unui singur medic costă bugetul public al României în jur de 100.000 de euro. Cheltuiala aceasta nu figurează în documentele negociatorilor bugetului UE, dar ar trebui. Numai hemoragia anuală de medici reprezintă echivalentul a peste un sfert din fondurile puse anual la dispoziţia României de către Bruxelles pentru a o ajuta să prindă din urmă restul clubului.
Ţările bogate care doresc să reducă finanţarea UE pentru regiunile mai sărace mai exclud şi alţi factori importanţi din ecuaţia bugetară, cum ar fi transferurile de bani privaţi. Profiturile pe care le realizează companiile vest-europene în Europa Centrală şi de Est depăşesc de departe finanţarea publică transferată către Est.
În 2010-2016 Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia au primit fonduri UE echivalente cu aproximativ 2-4% din PIB-ul lor. Însă, în aceeaşi perioadă, fluxul profiturilor şi veniturilor din proprietăţi plecate din acest ţări către Vest a variat între 4% şi 8% din PIB-ul lor.
În aceste zile poate că alegătorii francezi sunt îngrijoraţi de instalatorii polonezi, însă alegătorii est-europeni sunt neliniştiţi din cauza directorilor francezi de companii. La mine acasă, în Bucureşti, îmi fac cumpărăturile într-un supermarket cu proprietari francezi, iar furnizorii mei de telefonie şi apă sunt tot francezi. Îmi plătesc factura la gaze unei multinaţionale franceze – prin intermediul unei bănci franceze, fireşte.
Apartenenţa la UE a adus enorme beneficii Europei Centrale şi de Est, însă economiile vestice au profitat şi ele frumos de pe urma procesului de extindere. A venit demult vremea ca politicienii din Vest să le explice acest lucru alegătorilor din circumscripţiile lor – fondurile UE nu înseamnă filantropie. De pe urma lor câştigă ambele părţi.
Ideea că există câştigători şi perdanţi la jocul bugetului UE este pur şi simplu eronată – cu toţi beneficiem de pe urma pieţei unice. Această metaforă este totodată periculoasă din perspectivă politică. Atunci când Europa de Est s-a alăturat UE, a fost încheiat un pact tacit. Estul şi-a ridicat barierele comerciale, permiţând companiilor occidentale să se servească cu o porţie din economiile lui. În schimb, Vestul a promis să transfere Estului fonduri UE, astfel încât fostul bloc comunist să-şi poată clădi infrastructura de care avea nevoie cu disperare.
Vestul a realizat profit; Estul a realizat progres. Pactul era reciproc avantajos. Dar dacă Vestul va începe acum să-şi retracteze acele promisiuni, el riscă să rupă contractul social european, scrie The Financial Times.