Biografie

Sorin Rosca Stanescu

Deoarece Sorin Rosca Stanescu este o personalitate implicata in egala masura in presa cat si in afaceri si de a carei nume s-au legat totodata numeroase scandaluri mediatice, prezentarea sa va fi impartita, pentru o mai buna intelegere, intr-o serie de capitole distincte, dupa cum urmeaza:

Viata personala:

Sorin Rosca Stanescu s-a nascut sub numele de Sorin Stanescu, la 8 septembrie 1949, in orasul Brasov. Dupa cum transpare din propriile sale relatari, el a fost inca din copilarie profund marcat de regimul comunist. Acesta a nationalizat sanatoriul construit de bunicul chirug din partea mamei si, in mod direct sau indirect, a fost responsabil de decesul timpuriu al tatalui sau, Mircea Stanescu, care, in calitate de avocat, a  pledat si in favoarea unor persoane arestate din motive politice, murind ulterior in circumstante invaluite si astazi in mister. De-a lungul anilor care au urmat, SRS a fost nevoit sa se mute dintr-o localitate in alta, din cauza profesiei tatalui sau vitreg, Petrica Stanescu, inginer la Ministerul Minelor. In acest context, el a frecventat in decursul timpului numeroase scoli, pana cand, in 1963, a intrat la liceul Sfantul Sava din Bucuresti. In 1967, a devenit student al facultatii de Drept din Bucuresti si, la numai 19 ani, s-a casatorit cu Cristina Stefanescu, din acest mariaj de scurta durata rezultand un fiu, botezat Mircea Stanescu, in amintirea tatalui jurnalistului. La scurta vreme dupa destramarea primul sau mariaj, Sorin Stanescu s-a recasatorit cu Tatiana Rosca si a decis sa-si schimbe numele in cel de Sorin Rosca Stanescu. Din acest mariaj a rezultat o fata, Alina. Ulterior, SRS a divortat si, in urma cu peste 10 anii, s-a recasatorit cu Steluta Danciu, cu care are doi copii, Simina si Sabin.

Evolutie publicistica si pozitionare politica:

Inca din 1963, cand a intrat la liceul Sfantul Sava, SRS a inceput sa-si manifeste interesul pentru arta scriitoriceasca, initiind, impreuna cu dizidentul si jurnalistul Victor Frunza cenaclul literar “G. Calinescu”, debutand cu versuri in revista “Luceafarul” si participand la emisiunile literare de la radio. Imediat dupa ce a devenit student, el a debutat in publicistica la revista studenteasca de cultura “Amfiteatru”, unde a fost angajat ca redactor cu jumatate de norma. Simtindu-se insa mai degraba atras de jurnalismul de investigatie, SRS s-a transferat in 1970 la revista “Viata Studenteasca”, unde a scris si coordonat initial paginile de politica externa. Apoi s-a consacrat exclusiv anchetelor si a tinut rubrica “Omicron”, dedicata dezvaluirilor. In 1971, primea primul sau premiu pentru reportaj. In jurul anului 1973[1] a inceput sa colaboreze cu Brigada anti-terorista a Securitatii, sub numele de cod H15 si Deleanu. Detaliile acestei colaborari sunt prezentate pe larg in autobiografia postata de jurnalist pe site-ul sau. Dupa cum a explicat el insusi ulterior, SRS era convins ca face un lucru bun, slujindu-si tara si contribuind la evitarea unor atentate teroriste. In 1986, ca urmare a publicarii de catre celebra dizidenta Ana Blandiana a unor versuri anticomuniste in revista “Amfiteatru”, care avea intre timp redactie comuna cu “Viata Studenteasca”, redactori ambelor ziare au fost imprastiati de regimul comunist la alte publicatii, iar SRS a ajuns la ziarul “Informatia Bucurestiului”. In 1988, la scurta vreme dupa dizidenta lui Aurel Dragos Munteanu, SRS si-a prezentat in scris demisia atat din randul redactorilor, cat si din Partidul Comunist Roman. Potrivit propriilor declaratii, jurnalistul si-a motivat gestul explicand ca nu era de acord cu politica sefului statului, Nicolae Ceausescu si ca era “dezamagit de modul in care eram silit sa fac presa acolo”. Demisia a durat o singura zi, SRS fiind, pe de-o parte, asigurat ca nu i se va mai cere sa scrie articole cu care nu este de acord si, pe de ala parte, avertizat ca fetita sa poate suferi oricand un accident nefericit, in urma caruia ar ptea sa-si piarda viata. Gestul jurnalistului nu a ramas de altfel fara repercursiuni, impotriva sa fiind imediat declansata urmarirea operativa, care a durat opt luni. In mod paradoxal, exact in acest interval de timp, SRS, alaturi de scriitorul Mircea Popa, a reusit sa manufactureze, cu ajutorul unui facalet, doua numere ale unui ziar intitulat “Libertatea”, prin care ii indemna pe romani sa se ridice impotriva dictaturii . Detalii ale acestui episod sunt redate atat in autobiografia postata pe site-ul jurnalistului, cat si in cadrul unui interviu acordat in 2008 publicatiei “Saptamana Financiara”. In 16 decembrie 1989, Mircea Popa a fost arestat in urma unei perchezitii a Securitatii, in cadrul careia fusesera gasite exemplare ale ziarului clandestin. Desi a fost torturat, el nu a apucat sa-l “toarne” pe SRS , fiind eliberat din arest in 22 decembrie 1989, in toiul evenimentelor care au condus la rasturnarea regimului ceausist.  Dupa cum a povestit el insusi, aceste actiuni aveau sa-l ajute sa devina treptat “dintr-un ziarist rupt in fund” un “om cu bani”. Sub conducerea lui SRS, “Ziua” s-a cristalizat intr-un ziar axat in principal pe anchete, pe dezvaluiri incendiare si pe comentarii. Jurnalistul a inceput sa publice, in mod regulat, editoriale[1]. Tinta predilecta a criticilor formulate in analizele sale o reprezenta formatiunea politica aflata la putere, Frontul Salvarii Nationale si presedintele Ion Iliescu. Conflictul jurnalistului cu acesta din urma se acutizase inca din septembrie 1992, cand SRS l-a acuzat pe Iliescu de lovitura de stat  prin debarcarea neconstitutionala a lui Petre Roman. In urma lansarii acestor acuzatii, SRS a fost anchetat pentru ofensa adusa autoritatii. El a fost deasemenea anchetat si judecat pentru ca l-a numit pe Iliescu asasin, in legatura cu evenmenele de dupa 22 decembrie 1989. Magistratii au decis in acest caz neinceperea urmaririi penale. Una dintre cele mai importante si notorii campanii de presa conduse de SRS in anii de inceput ai ziarului “Ziua” a constat insa in publicarea unei intregi serii de articole in care se afirma ca Iliescu ar fi devenit, in timpul studentiei la Moscova, colaborator al KGB. Pentru declansarea scandalului “Iiescu-KGB”, SRS a fost trimis in judecata si condamnat, dar, in urma recursului, a fost ulterior achitat.

Dupa cum avea sa puncteze SRS ulterior, in ciuda problemelor produse, “acest proces a creat o teribila solidaritate nationala si internationala cu mine si cu ziarul”. Atacurile de presa ale jurnalistului fata de putere (indiferent care era aceea la momentul respectiv) nu s-au incheiat insa odata cu acest episod, si, ca o urmare a lor, procesele in care a fost implicat jurnalistul au continuat sa se tina lant. Criticile sale au vizat atat mandatul Conventiei Democrate Romane (CDR) si al presedintelui Emil Constantinescu (1996-2000), cat si guvernarea lui Adrian Nastase (2000-2004). Nici venirea la putere a Aliantei Dreptate si Adevar, in frunte cu presedintele Traian Basescu, nu a determinat o schimbare de atitudine a lui SRS, acesta rupand dupa scurta vreme prietenia ce-l lega de 15 ani de seful statului si transformandu-se intr-unul dintre cei mai acerbi critici ai sai. Ruptura s-a produs in 2005 cand, in urma arestarii de peste 24 de ore a lui Patriciu, SRS l-a acuzat telefonic pe Basescu de incalcarea legii si a pus capat prieteniei. Ulterior, presedintelea sustinut ca SRS l-ar fi amenintat, cerandu-i sa intervina pentru oprirea dosarului Rompetrol, insa Basescu nu si-a putut proba afirmatiile. Tot in anul 2005, SRS controla prin societatea de management a Grupului de presa ZIUA, inclusiv editorial, inca doua ziare, “Gardianul” si “Averea”, acesta din urma fiind si fondat de jurnalist. Despre “Gardianul”, SRS declara ca, fiind un ziar generalist si, neavand, in aceste conditii o nisa proprie, a decis sa-l transforme intr-un ziar care sa contina exclusiv anchete. Folosind aceasta metoda, SRS a reusit sa reduca pierderile publicatiei, aducand-o la nivelul la 15.000 de exemplare vandute. In privinta publicatiei “Averea”, care se dorea un ziar economic-financiar, necesitand investitii de anvergura, SRS a explicat ca si-a luat mana de pe ea, dupa ce “actionarul a refuzat sa mai pompeze bani”. Din anul 2008, SRS s-a retras din toate functiile executive, afirmand ulterior ca “Am dorit sa ma ocup de ceva mai important, care este legat tot de profesia aceasta, de jurnalist” si ca doreste sa-si dedice mai mult timp vietii de familie. In ciuda retragerii sale, jurnalistul se afla si in prezent implicat intr-o intensa campanie mediatica impotriva lui Basescu si a PD-L, campanie care poate fi urmarita pe pagina online a ziarului “Ziua” sau, mai nou, chiar pe site-ul sau, www.roscas.ro. Una dintre ultimele evolutii majore inregistrate in conflictul dintre SRS si Traian Basescu este decizia jurnalistului, anuntata in iunie 2009, de a-l da in judecata pe seful statului pentru declaratii calomnioase, dupa ce presedintele a declarat din nou in cadrul unei emisiuni TV ca fostul director al ziarului “Ziua” i-a cerut sa intervina pentru a opri dosarul penal care-l vizeaza pe Dinu Patriciu. Primul termen al procesului a fost fixat in data de 7 octombrie. In privinta activitatii sale jurnalistice, SRS sublinia in august 2009, la un an de la retragerea sa din toate functiile executive, ca “singurele spatii publicistice in care ma pot exprima cu adevarat suveran” sunt propriul sau site, editorialele pe care continua sa le publice in “Ziua” si interventiile la emisiunile TV.

Afaceri:

Potrivit propriilor sale declaratii, in 1994, SRS punea primele baze ale averii sale, odata cu primirea a 6% din actiunile ziarului “Ziua” si a posibilitatii de a achizitiona, in viitor, la pretul de pornire, alte 10%. Treptat, SRS a cumparat si cele 10% la care avea dreptul. Ulterior, Dinu Patriciu, care era actionarul majoritar al publicatiei, i-a oferit jurnalistului inca 10% din actiunile ziarului ca dar de nunta, in conditiile in care ii era nas de cununie. Cele 26% din actiunile “Ziua” detinute de SRS au fost achizitionate apoi printr-un audit de catre Asociatia salariatilor din Petrom contra sumei de 2,6 de milioane de dolari. Devenit milionar, SRS a decis sa depuna o parte a banilor in banca, obtinand in schimb dobanzi,  si sa investeasca restul atat pe bursa cat si in trazactii imobiliare. SRS obtine totdata dividente anuale de la cateva societati comerciale.

Potrivit propriilor sale estimari, jurnalistul castiga in 2008 aproximativ 300.000 de euro an.

Controverse:

De-a lungul indelungatei sale carierei, SRS a fost confruntat cu numeroase acuzatii, de la cele de santaj, spalare de bani sau amenintare, si pana la cea de utilizare a unor informatii privilegiate, referitoare la cotarea la bursa a actiunilor Rompetrol. Principalul promotor al acuzatiilor de santaj la adresa lui SRS a fost “Evenimentul Zilei”. Ceilalti care i-au adus acuzatii similare, s-au ancorat de informatiile publicate in acelasi ziar. SRS a dat in judecata “Evenimentul Zilei” si a castigat definitiv procesul. Alte acuze aduse lui SRS in 2006 au vizat spalarea de bani. Si in acest caz, jurnalistul a explicat ca “Suspiciunile exista in capetele patrate de la EVZ”.  In 2006, SRS a fost invinuit in dosarul penal privind operatiuni pe piata de capital cu actiuni emise de societatea Rompetrol Rafinare, detinuta pe atunci de primul actionar important al ziarului Ziua, Dinu Patriciu. In luna mai 2009, Tribunalul Bucuresti a dispus audierea lui Dinu Patriciu pe data de 24 iunie, urmand ca la termenele viitoare sa dea declaratii celelalte persoane acuzate in dosarul Rompetrol. La 24 iunie, audierea lui Patriciu a fost amanata pentru data de 20 august. La iesirea din tribunal, omul de afaceri a tinut insa sa precizeze ca in dosarul Rompetrol se va face referire si la deja celebra discutie telefonica dintre SRS si seful statului.

Nota

[1] In privinta anului in care Rosca Stanescu a inceput inceput colaborarea cu Securitatea exista neconcordante intre declaratia facuta in emisiunea lui Robert Turcescu si autobiografia publicata pe site-ul jurnalistului, unde spune ca “Timp de cinci ani, pana in 1986, am fost colaborator al Brigazii Antiteroriste”

[2] O culegere a editorialelor publicate de SRS la “Ziua” a fost publicata de editura cu acelasi nume in cinci volume, sub titlul de “Marea Provocare” (2006).

Biografie realizata de SC ANS News SRL



AUTOBIOGRAFIE

- pentru uzul deopotriva al amicilor si inamicilor -

Multi dintre cei care navigheaza in spatiul virtual sunt interesati de estimarile mele politice. Ca dovada, ma numar printre campionii accesarilor. Acum va ofer un nou instrument, sunt convins, util. Pentru a anticipa viitorul, este obligatorie diagnosticarea prezentului. Printr-o disectie. La baza ei, de fiecare data, sta informatia dezvaluita. Meseria de jurnalist m-a invatat arta de a accesa informatii tulburatoare. Unele chiar scandaloase. Explozive. Am decis sa le plasez aici. In beneficiul vostru. Veti fi primii care veti afla cum va inseala demnitarii. Va promit: va fi un pariu castigat de ambele parti.

antet M-am nascut la 8 septembrie 1949, in orasul Brasov, denumit atunci “I.V. Stalin”. Mama, Delia-Didona, era fiica unei cunoscute familii de medici chirurgi din oras.

Bunicul era chirurg, Vasile Dogariu. El a construit, cu credit de la banca, un sanatoriu unde ii trata si pe cei avuti si pe cei saraci. Dupa ce si-a platit ultima rata, Securitatea l-a aruncat in strada. Cu pistolul la tampla. Dupa nationalizare, a existat si o tentativa, tot a Securitatii, de a-l deporta intr-un lagar politic. A scapat. Dupa care, de frica, si-a aruncat in Olt sabiile, diplomele si medaliile pe care le-a primit de la regii Romaniei.

Tatal meu, Mircea Stanescu – fiul de general, ajuns erou la Marasesti, care a murit in mizerie, gratie comunistilor – a facut Academia Militara si apoi Facultatea de Drept, devenind un cunoscut avocat in Brasov. A pledat si in favoarea unor persoane arestate din motive politice, din zona Muntilor Fagaras, unde au existat cele mai importante centre de rezistenta anticomunista. Moartea lui este pana astazi invaluita in mister. Anchetat de Securitate in legatura cu rolul pe care l-a jucat intr-un proces politic indreptat impotriva rezistentei anticomuniste si apoi ridicat de Militie, a murit zdrobit de caldaram in urma unei caderi de la ultimul etaj al Procuraturii din Brasov (care astazi adaposteste sediul Prefecturii), in timp ce se afla sub ancheta si escorta. Tragedia s-a petrecut la mica distanta de faimoasa statuie a lui I.V. Stalin. Familia si cunoscutii acuza un asasinat al Securitatii iar Securitatea sustine ca a fost o simpla sinucidere. Dar cum putea, in plina teroare stalinista, un arestat sa deschida o fereastra a Procuraturii si sa se arunce pe ea? Si de ce ar fi facut-o? Faptul ca-i apara pe luptatorii din munti nu putea avea drept consecinta decat, cel mult, cativa ani de inchisoare politica.

Printr-o nefericita coincidenta, gradinita in care am fost primit se numea “I.V. Stalin”. Cand tatucul popoarelor a murit, o echipa de la “Sahia Film” a venit in mijlocul copiilor si i-a filmat plangand. Ma aflam printre cei sincer indurerati de moartea lui Stalin. Pentru ca ni se spusese ca tatucul a murit. Si nu vom mai primi nici bomboane, nici jucarii. Si nici nu va mai exista teatrul de papusi. In apropiere de frumosul deal al vechiului oras, padurea fusese mutilata pentru ca pe Tampa sa fie scris “I.V. Stalin”. Ca si pe certificatul meu de nastere. Iar literele respective au continuat sa se vada inca multi ani dupa disparitia celui mai sangeros dictator – dupa Hitler – al secolului XX. Ca si literele de pe sanatoriul nationalizat al bunicului meu: “Sanatoriul Dr. Vasile Dogariu”.

Tot in Brasov, in primii ani ai copilariei, m-am jucat pe genunchii unui tanar mustacios, care avea sa devina in curand un celebru tenisman iar astazi este om de afaceri: Ion Tiriac. Prima sa racheta a primit-o cadou de la tatal meu. Prima mea racheta a venit de la Tiriac.

In 1956, mama s-a recasatorit cu un inginer, Petre Stanescu, care m-a infiat in 1959. In naivitatea ei, mama si-a imaginat ca, in acest fel, imi cosmetizez “originea nesanatoasa”. Dar nici tatal adoptiv nu a fost comunist. A urmat un interesant periplu in intervalul 1956-1963. Schimbarea scolilor, de la Saguna din Brasov in colonia miniera Ticu (Aghires) – unde intr-o singura clasa se invata in doua limbi, romana si maghiara, si in trei, patru cicluri – Sotanga, diferite localitati miniere din zona Petrosani, pe care nu mi le mai amintesc, Filipestii de Padure, Ploiesti si din nou Brasov, unde am absolvit scoala generala. In 1959 am fost primit in randul organizatiei de pionieri si am ajuns la un moment dat chiar comandant de detasament. Dupa ce debutasem, in clasa intai, lamentabil din punct de vedere politic, intrucat la serbare, cu ocazia primirii cununitei, am recitat, la scena deschisa, in loc de “Dragul nostru muncitor / Te slavim si te cantam”, “Dragul nostru muncitor / Te hranim si te-ngrasam”. Dupa care a urmat scandalul de rigoare.

In 1963, am reusit la concursul de admitere al Liceului Sf. Sava din Bucuresti, botezat de comunisti “Nicolae Balcescu”. In aceasta perioada am fost membru si apoi conducator al cenaclului literar. Impreuna cu scriitorul Victor Frunza – redactor la Radio, apoi profesor la Academia “Stefan Gheorghiu” si disident anticeausist si anticomunist de marca – am initiat un cenaclu al tinerilor elevi din capitala, “G. Calinescu”. In aceasta perioada, am debutat cu versuri in revista “Luceafarul” si la emisiunile literare de la radio. Dar nu am devenit poet. Din pacate, am ramas in anticamera literaturii.

In 1967, am reusit la concursul de admitere al Facultatii de Drept din Bucuresti. Am absolvit cu 10 la lucrarea de diploma. Student fiind, in 1968 am fost impresionat puternic de invazia trupelor Tratatului de la Varsovia in Cehoslovacia. Si, evident, am fost mandru, ca roman, ascultand discursul anti-sovietic al lui Ceausescu. Ca urmare, m-am dus imediat la facultate pentru a solicita arme ca sa lupt. Portarul mi-a dat un picior in fund si m-a trimis la plimbare.

In 1969, am debutat in publicistica la revista studenteasca de cultura “Amfiteatru”, unde am fost si angajat ca redactor cu o jumatate de norma. In 1970, am fost transferat la revista “Viata Studenteasca”, care ulterior a avut o redactie comuna cu “Amfiteatru”. In 1971, am primit un premiu pentru reportaj. In acelasi an, am avut numeroase colaborari la Televiziune, in cadrul redactiei de tineret. Intre timp, invatam pe rupte. Invatamantul de drept la zi era extrem de sever. Dupa absolvirea Facultatii de Drept, am ramas jurnalist la revistele “Viata Studenteasca” si “Amfiteatru” pana in 1986. Apoi a urmat episodul Ana Blandiana, care si-a publicat versurile incendiare anticomuniste in revista “Amfiteatru”. Ca represalii, Partidul Comunist a “spart buba studenteasca”, imprastiindu-i, practic, pe toti redactorii la alte publicatii. Asa se face ca am ajuns redactor la “Informatia Bucurestiului”.

In 1987, dezamagit de modul in care eram silit sa fac presa acolo – anchetele de substanta erau practic inexistente – mi-am prezentat in scris demisia atat din randul redactorilor, cat si din Partidul Comunist Roman. Am explicat si de ce, precizand ca nu sunt de acord cu politica lui Ceausescu. Demisia a durat o singura zi, intrucat Nicolae Croitoru, pe atunci secretar cu propaganda al Comitetului Municipal de Partid Bucuresti, m-a asigurat ca nu mi se va mai cere sa scriu niciun articol cu care nu as fi de acord. Era un targ pe care partidul si Securitatea l-au facut cu mine, la scurt timp dupa ce sistemul fusese curemurat de cativa disidenti din lumea presei, in frunte cu Aurel Dragos Munteanu. Imediat, insa, a fost declansata urmarirea mea operativa, care a durat opt luni. Mi-au fost instalate microfoane in casa, toate convorbirile telefonice ale familiei au fost interceptate si am fost urmarit pas cu pas. Dar, aparent cel putin, am fost lasat sa fierb in suc propriu. Dupa caderea lui Ceausescu, cand am avut posibilitatea sa-mi citesc acest dosar – caci exista si un altul, la care nu am avut acces, ma voi referi la el – m-am putut delecta citind stenogramele convorbirilor telefonice ale sotiei, mamei si fiicei mele. Dupa opt luni, concluzia a fost ca nu eram periculos. Si urmarirea a incetat. Interesant: exact in acest interval de timp si la mine acasa, nu in alta parte, impreuna cu scriitorul Mircea Popa – cunoscut disident – si cu sotiile noastre, am redactat tiparit si distribuit primele doua numere ale unei publicatii ilegale, denumita “Libertatea”. Prin care indemnam populatia sa se revolte. Hartia speciala utilizata pentru tipar fusese furata de la Ambasada Spaniei de sotia lui Mircea Popa iar masina de scris, cu ajutorul careia perforam literele, era neinregistrata. Tusul tipografic il procurase Mircea Popa cu “discretie” de la o tipografie. Si tipaream cu ajutorul facaletului mamei, invelit intr-un burete subtire si impregnat cu tus. Prisoasele le utilizam pentru manifeste. Dupa cel de-al doilea numar, sesizand o intensificare a urmaririi mele si punand-o in relatie cu aceasta activitate ilegala, am hotarat, impreuna cu Mircea Popa, sa suspendam tiparirea “Libertatii” si sa distrugem probele. Eu am ars tot, mai putin facaletul mamei, pe care l-am ascuns atat de bine incat nu am mai reusit sa dau de el pana in 1992. Mircea Popa nu s-a indurat sa distruga ziarul “Libertatea”, asa ca a pastrat doua exemplare, ascunzandu-le … in propria biblioteca. Unde au fost gasite de Securitate cu ocazia unei perchezitii in 16 decembrie 1989, cand Popa, aflat pe lista neagra a Securitatii, a fost umflat si aruncat in celula in care era detinut, in calitate de condamnat la moarte, Mircea Raceanu. Alaturi, intr-o alta celula, tot la Rahova, se chinuia Petre Mihai Bacanu, care fusese arestat impreuna cu regretatul Anton Uncu, Mihai Creanga si altii, dupa ce fusesera surprinsi in tentativa de a tipari o “Romanie Libera” anticomunista. Dupa caderea lui Ceausescu, Mircea Popa a reusit sa recupereze, cu stampilele Securitatii cu tot, cele doua exemplare ale “Libertatii”. Pe care le-am reprodus, de altfel, si intr-un numar din decembrie ’89 al “Informatiei Bucurestiului”, denumita “Libertatea”. Publicatia a fost lansata pe piata in 22 decembrie 1989, imediat dupa fuga lui Ceausescu. Am fost initiatorul acestui proiect, impreuna cu cativa colegi. Daca mai este necesara vreo dovada a schizofreniei si ineficientei sistemului comunist, atunci aceasta este simplul fapt ca nu am fost prins.

M-am referit si la existenta unui alt dosar, pe care nu l-am putut vedea niciodata. Timp de cinci ani, pana in 1986, am fost colaborator al Brigazii Antiteroriste. Care apartinea Securitatii. Dosarul, cuprinzand aceasta parte intunecata a existentei mele, este clasificat “strict secret”. Ca, de altfel, si legatura mea trecuta cu Securitatea. Desi, incepand cu 1992, legaturile mele cu Brigada Antiterorista – atat cat au putut fi de devoalate – sunt publice iar eu m-am referit insistent la acest fapt, ca de altfel si toti adversarii mei, in mod oficial nu figurez printre informatorii Securitatii. Ironia sortii este ca am primit de la CNSAS si o patalama in acest sens. De buna purtare. In realitate, trecutul nu poate fi sters si nici nu trebuie sters.

Incepand din 22 decembrie, m-am aflat, ca si multi altii, pe baricadele a ceea ce credeam atunci ca era o revolutie. Fenomen care s-a transformat, prin confiscare, intr-o lovitura de stat care, la randul ei, a devenit o chinuitoare si lunga tranzitie catre democratie. Prezent in fata Intercontinentalului, impreuna cu un alt coleg de la fosta “Informatia Burestiului”, Horia Tabacu, am consemnat, minut cu minut, ceea ce s-a petrecut la “baricada”. Mi-am facut pentru prima data, in mod absolut liber, meseria de jurnalist. A doua zi, cand Ceausescu inca nu luase elicopterul, aceasta dramatica relatare, singura de altfel din presa mondiala, a fost redactata si culeasa in tipografia “Informatiei Bucurestului”. Doua ore mai tarziu a aparut “Libertatea”, primul ziar liber de dupa caderea lui Ceausescu. Tot in 22 decembrie am dizolvat Partidul Comunist si sindicatul. Si am infiintat, chiar in tipografie, primul sindicat liber al ziaristilor si tipografilor. Anuntand acest lucru prin “Libertatea”. Dupa eliberarea lui Petre Mihai Bacanu, am putut, cateva zile mai tarziu, sa construim nucleul primei organizatii de presa la nivelul Capitalei. Dupa care, la insistenta acestuia, a fost creata Societatea Ziaristilor din Romania.

Totul s-a petrecut pana la sfarsitul anului 1989. Bacanu a fost ales presedinte iar eu, vicepresedinte. Si au inceput primele confruntari ale breslei jurnalistilor cu noua putere. In a doua parte a anului 1990, eu si Petre Mihai Bacanu am intrat in conflict cu un grup masiv de ziaristi, sustinut puternic de Iliescu. Fiind in minoritate, impreuna cu ziaristii care doreau o democratizare rapida, am parasit Societatea Ziaristilor din Romania, infiintand Asociatia Ziaristilor din Romania. La fel cum procedasem la inceput, la “Informatia Bucurestiului”, transformata in “Libertatea”, si aici a fost creata o conducere colectiva, formata din patru membri egali ai unui comitet director. La AZR, membrii comitetului director, atat timp cat a existat organizatia, au fost Petre Mihai Bacanu, Stelian Tanase, Cornel Nistorescu si subsemnatul. Pe rand, cate unul detinea functia de presedinte. Sub egida AZR, am initiat Scoala Superioara de Jurnalistica, prima forma de invatamant din Romania pentru tinerii care doreau sa practice aceasta meserie.

Ulterior, in anul 1994, impreuna cu alti jurnalisti, am fondat o organizatie mai adecvata scopurilor pe care le urmaream si care a rezistat pana astazi. Este vorba de Clubul Roman de Presa, din al carui Consiliu de Onoare am facut parte. In perioada 1999-2003, am fost presedintele Departamentului Proprietarilor, care a reprezentat, de fapt, patronatul din presa.

Revenind la cariera profesionala, mai merita consemnat ca, la inceputul anului 1990, deviatiile spre stanga comunista ale redactiei de la “Libertatea” m-au determinat sa ma transfer la o publicatie care incerca altceva decat o perestroika romaneasca. Si astfel m-am transferat la “Romania Libera”, unde am fost publicist comentator si am condus Departamentul de Investigatii. Angajand numerosi ziaristi tineri. Cam de atunci m-am ales cu porecla “Nasul”. Care a fost consolidata in 1993, cand pe piata a explodat “Evenimentul Zilei”, unde am fost redactor-sef adjunct, contribuind la angajarea si formarea a zeci si zeci de noi jurnalisti si apoi, pentru scurt timp, la “Ultimul Cuvant”, unde am avut functia de co-editor. Pana la numarul 13, cand am demisionat, intorcandu-ma la “Romania Libera”.

In 1994, impreuna cu Petre Mihai Bacanu, Dinu Patriciu si un partener de afaceri al acestuia, George Gaita, am lansat pe piata un nou coditian, ZIUA, care a devenit suficient de cunoscut pentru a nu mai fi necesare alte precizari. Poate cel mult faptul ca, intre timp, actionariatul s-a schimbat de mai multe ori, mai intai prin preluarea cotei detinute de “Romania Libera” iar in final printr-o achizitie masiva, in trei etape, facuta de Asociatia Salariatilor Petrom. Pe langa ziar, Grupul de Presa ZIUA controla, in urma cu doi ani, activitati de tiparire, de distributie, editoriale, IT si management de presa. Prin societatea de management, in 2005 am controlat, inclusiv editorial, inca doua ziare, “Gardianul” si “Averea”. Pe ultimul l-am si fondat. In 2008, m-am retras din toate functiile executive. Pentru ca am doi copii mici si doresc sa ma bucur de existenta lor. In plus, am ales astfel o independenta totala.

Sunt autor al unor carti care nu au facut gaura in cer.

Sorin Rosca Stanescu

Am fost “H15”

Este adevarat, sunt “H15”. Acesta a fost, pentru cea mai lunga perioada, numele meu de cod. E adevarat, la inceput imi alesesem altul. “Deleanu”. Am fost un colaborator atipic al securitatii. In primul rand, pentru ca nu am fost recrutat. Am ajuns acolo pe un traseu special. Eram redactor la revista “Viata Studenteasca”. Inevitabil, scriam si despre studentii straini. Am fost intr-o tabara la Izvorul Muresului. Impreuna cu sotia. Acolo faceam dese plimbari prin padure, culegand ciuperci. Sotia era din Sibiu si maestra in identificarea ciupercilor comestibile. Intr-o asemenea excursie prin padure, unde uneori veneau cu noi si alti studenti, am cunoscut un tanar cu totul si cu totul special. Extrem de inteligent, vesel, manierat si cult. Era presedintele studentilor palestinieni din Romania. Eu tocmai citisem un fel de document de uz intern, elaborat de Agerpress. Era un amplu studiu al situatiei din Orientul Apropiat. Intelesesem mai bine situatia acestei populatii. Istoria Palestinei. Lupta pe care ei o duceau cu tanarul stat Israel. Aveam, pentru palestinieni, sentimente de compasiune, in ciuda faptului ca ei alesesera deja, ca principala arma de lupta, terorismul. Puneam inca terorismul pe seama disperarii lor.

Discutiile erau foarte deschise. Sincere. Aveam sentimentul ca intre noi este ceva comun. Imi placea ardoarea si, in acelasi timp, luciditatea cu care el lupta pentru o cauza. Dar intr-o zi, cred ca in a patra zi, s-a intamplat ceva neasteptat. Tanarul s-a confesat. Mi-a vorbit despre planuri mai ample, despre proiecte pe care ei le preconizau, in scurt timp, in Germania. Era vorba de atentate. Doreau sa sensibilizeze lumea. Si lucrau deja cu o organizatie terorista, alcatuita din cetateni germani.

Mi-am dat seama ca depasisem o limita. Ca ajunsesem intr-un punct in care nu mai puteam pur si simplu asculta si comunica cu un om. Trebuia sa aleg. Era vorba de viata si de moarte.

M-am purtat cat se poate de normal si am invocat un pretext care ma determina sa ma intorc, impreuna cu sotia, la Bucuresti. I-am dat adresa mea si numarul de telefon. El mi-a spus unde il pot gasi. M-am intors. M-am dus la redactorul sef si i-am povestit in detaliu ce s-a intamplat. Acesta m-a rugat sa am o discutie cu un domn care se ocupa de securitatea Casei Scanteii. Mai tarziu aveam sa aflu ca el era un fel de tatuc al securistilor ziaristi. Dupa discutia cu acesta, el mi-a cerut sa ma intalnesc cu un coleg.

Astfel, am cunoscut un prim reprezentant al faimoasei Brigazi Antiteroriste. Era un om instruit. Extrem de calm. Jovial, chiar. Lasa impresia unui medic chirurg. Un personaj intre doua varste. Am discutat pe indelete cu el. M-a rugat sa relatez in scris, spunandu-mi ca acesta este obiceiul la ei. Am inteles si am relatat in scris.

Dupa doua zile, m-a contactat din nou. Mi-a spus ca exista doua posibilitati. Ori uit intreaga poveste si imi vad de treburile mele, incercand in viitor, sub diverse pretexte, sa evit intalnirile cu palestinianul ori, dimpotriva, ma intalnesc cu el si colaborez cu Brigada Antiterorista. In aceasta eventualitate, imi asum un mare risc. Si inevitabile restrictii in viitor.

Aveam de ales. Un lux de care nu au beneficiat multi. Cei care au colaborat cu securitatea au facut-o, in general, sub santaj. Sau, in cel mai bun caz, din dorinta de a obtine ceva la schimb.

Dupa doua zile, ne-am reintalnit. Alesesem. Voi colabora cu Brigada Antiterorista. Voi intra in anturajul studentilor suspectati. Erau palestinieni si germani. Voi incerca sa aflu cat mai multe. Voi informa in scris Brigada Antiterorista.

Am semnat un angajament si mi-am ales un nume de cod. Am fost instruit cum sa procedez. Imi erau decontate cheltuielile. Nimic mai mult. Niciun avantaj. Decat, cel mult, acela de a ma putea misca mai liber decat altii printre straini.

Ani de zile am trait cu certitudinea ca fac un lucru important. In definitiv, munceam de doua ori pentru un singur salariu, cel de redactor la “Viata Studenteasca”. Credeam ca obtin informatii extrem de importante pentru statul roman. Aceasta s-a dovedit o informatie pe jumatate adevarata. Pentru ca aveam sa aflu tarziu, cred ca prin 2003-2004, ca cele mai multe dintre informatiile pe care eu le furzniam nu erau destinate, asa cum credeam, contracararii unor lovituri de tip terorist si, implicit, salvarii unor vieti omenesti. Scuritatea folosea aceste informatii altfel. In timp ce eu ma expuneam unor pericole, colaborand cu Brigada Antiterorista, sefii securitatii – cel mai elocvent caz in acest sens fiind generalul Plesita – lucrau indeaproape chiar cu respectivele organizatii. Imi amintesc ca, la un moment dat, Brigada Antitero era intr-o alerta generala. Aflase ca ne vizita “Sacalul”. Carlos. Cel mai mare terorist al acelor timpuri. Si incercau sa-i dea de urma. Brusc, nu m-a mai intrebat nimeni de indicii privind “Sacalul”. Abia in urma cu cativa ani am aflat ca ii dadusera de urma. Iar Plesita colabora cu “Sacalul”. Si inca foarte bine. Atat de bine incat, fiindu-ne indatorat, “Sacalul” a acceptat si o misiune din partea statului roman. O misiune umeda. Sa-i asasineze pe cetatenii romani, adversari ai regimului, aflati in strainatate. In capul listei s-a aflat sectia romana a “Europei Libere”, care avea sediul la Munchen. A si avut loc o explozie acolo. Organizata de “Sacalul”. Din fericire, fara victime. Dar cine stie cati romani o fi ucis “Sacalul”? Cati concetateni de-ai mei o fi bifat el din lista neagra comandata de Ceausescu, prin intermediul lui Plesita?

Colaborarea mea cu securitatea a fost o dubla pacaleala. Nu numai ca am stat alaturi de cei care mi-au ostracizat familia, crezand ca sunt o alta generatie si mai buni si, in orice caz, patrioti. Dar m-am mai si amagit ca fac bine ce fac. Ca-mi asum riscul din motive umanitare.

Cred ca in 1985 aceasta colaborare s-a intrerupt. Solicitasem, pentru prima data, o viza pentru a iesi in lumea libera. In concediu. Doream sa vizitez Germania. Si aveam de gand sa ma duc acolo cu o trusa de diapozitive. Doream sa le arat unor galeristi din Germania Federala ce fel de pictori avem. Incercam sa initiez deschiderea unor expozitii de pictura romanesti in Germania. Intrasem, in acest sens, intr-o corespondenta cu cateva galerii. Ma pricepeam la asta. Se implineau cativa ani de cand semnam o rubrica de arta plastica. Lansasem mai multe expozitii in care ii prezentasem pe artisti publicului din Bucuresti.

Dar viza mi-a fost interzisa. Mai intai sub pretextul absurd ca, ziarist fiind, nu am ce cauta acolo. Apoi un general de la Pasapoarte la care m-am dus, dupa ce facusem contestatie, mi-a spus pe sleau: “Nu ai ce cauta acolo. Stii bine de ce. Ai putea sa-ti faci tie un mare rau si sa ne faci noua un rau si mai mare”.

Era rasplata pentru colaborarea mea cu Brigada Antiterorista. Careia i-am pus punct irevocabil in aceeasi zi. Si de atunci pana azi, nimeni nu m-a mai cautat. Se sfarsise.

Decembrie ‘89

Ce am vazut eu in 21 decembire 1989?

Venisem imbracat in costum negru la redactia “Informatiei Bucurestiului”. Era 8 dimineata. Plecasem pe jos de la Foisorul de Foc, unde locuiam. Strazile erau linistite. Securitate peste tot. Se pregatea ultimul miting al lui Nicolae Ceausescu. La redactie, colegii si redactorul sef m-au intrebat de ce sunt imbracat in negru.

- Ieri a murit matusa mea, le-am raspuns.

Nu au mai fost curiosi. Au inteles. Matusa mea fusese ucisa la Timisoara. De securitatea lui Ceausescu. Fusese victima a represiunii. Pentru ca manifestase impotriva sistemului. Trucul a tinut. In realitate, matusa mea nici nu iesise din casa. Era vie si traieste bine mersi si astazi. Dumnezeu sa o tina in viata! I-am invocat atunci persoana pentru ca nu cumva cineva sa se gandeasca sa ma puna sa scriu in acea zi. Venisem la ziar pentru a pleca. Ceea ce s-a si intamplat mai tarziu.

Dar nu am plecat singur. L-am luat cu mine pe Horia Tabacu. Coleg de sectie si bun prieten. Acum, cand mi-am citit dosarul de securitate – ma refer la acel an si jumatate cat am fost urmarit prin toate mijloacele, dupa ce imi depusesem demisia din Partid si de la ziar, scriind in mod periculos ca nu sunt de acord cu politica lui Ceausescu – imi dau seama cat de mult a tinut acest om la mine. Pentru ca, silit sa spuna cum ma comportam, a facut numai afirmatii care imi erau favorabile. Si inca cinci colegi de acolo au procedat la fel. Am plecat cu Horia Tabacu care, sub pretextul ca ma consoleaza, s-a sustras si el, cu intentia de a ne duce in Piata Rosetti. Un prieten, Ion Novac, tot ziarist, facuse un CAR si promisese ca imi imprumuta niste bani. Am ocolit mitingul, luand-o pe langa Piata Palatului si iesind in Magheru, in dreptul cinematografului Patria. Si exact acela a fost momentul in care a plesnit regimul. S-au auzit deodata tipete, un zgomot uluitor de multime intrata in panica si dezorientata si, in foarte scurt timp, au aparut primii manifestanti. Strigau ca bezmeticii, fugind din Piata Comitetului Central sau pur si simplu alergau pe tacute. In primele momente, toti erau in panica.

O scena m-a cutremurat. Pe trecerea de pietoni, o femeie alergand si tinand in mana un portret al lui Ceausescu. Unul dintre acelea  prinse intr-un varf de bat. S-a oprit brusc, fix in mijlocul bulevardului. S-a uitat uluita la ce tinea in mana. Apoi in jur. La un metru, era un militian. I-a trantit portretul in cap si a luat-o la sanatoasa. Militianul a incasat-o. Total uluit. Apoi a rupt-o la fuga. Tinandu-se cu o mana de chipiu.

Erau sute si sute de oameni care alergau. Treptat, miscarea a devenit browniana. In cateva minute, oamenii au inceput sa se stranga. E adevarat, grupuri mici. Pe expresiile unor chipuri vedeam indarjirea. Si, incet, tacuti, au inceput sa avanseze de-a lungul bulevardului. Pe care masinile nu mai circulau.

Mi-am dat seama brusc cum sunt imbracat. In costumul acela negru, cu cravata la gat, nu-mi mai lipseau decat ochii albastri. L-am tras pe Horia Tabacu pe strazile din spate, parasind Bulevadrul Magheru. Pe drum, mi-am scos cravata, am pus-o in buzunar, apoi haina. Mi-am suflecat manecile. Era tot ce putusem sa fac, pentru moment. Evenimentele m-au surprins intr-un costum de securist. Pe mine, care nu purtam decat o data, de doua ori pe an costum. Ironia sortii. O zi mai tarziu, aveam sa-l vad pentru prima data pe Petre Roman. Nu in puloverul albastru de prim-ministru. Ci in altul. Facut de mana. Din lana nevopsita. Un pulover de la tara. El, care profesor universitar fiind, purta de obicei costum. In orice caz, mult mai des decat mine.

Pe una dintre strazile din spatele Bulevardului Magheru, emotia m-a invins. Si am vomitat. Secunde nesfarsite. Tabacu m-a ajutat sa-mi revin. Nu am mai ajuns la prietenul meu, pentru a lua imprumutul.

Am descris un mic arc de cerc si am ajuns in Piata Universitatii. Langa Intercontinental. Acolo aveam o prietena. Fiica unui medic. Locuia intr-un apartmanet deasupra restaurantului Dunarea. Avea un mic balcon. Era ca o loja de favoare pentru teribilul spectacol care a urmat.

Odata ajuns sus, m-am dezechipat. In sensul ca am primit un tricou. Oamenii se strangeau grupuri-grupuri, penduland de-a lungul Bulevardului Magheru. Erau inca buimaci. Nu strigau nimic. Se tatonau si se identificau din priviri. Era teribil de periculos. Pentru ca erau prea putini. Eram toti speriati.

Dupa cateva minute, am plecat cu Horia la redactie. Drum de cinci minute. Am vorbit cu cativa colegi. Le-am spus:

- Haideti acolo! Se strange lumea. Suntem ziaristi. Trebuie sa stim ce se intampla.

In cateva minute, am format un grup de opt persoane. Ne-am intors spre Piata Universitatii. Am incercat sa-i iau cu mine in apartamentul prietenei. Nu stiam ce va urma. Dar simteam ca este nevoie de martori. Macar de martori.

Am ajuns doar trei. Eu, Tabacu si Marian Cioaba. Restul, ceilalti, s-au evaporat. Evident, ulterior, fiecare a explicat ca a avut motive intemeiate. Unii au spus ca s-au pierdut de noi. Altii, ca s-au grabit acasa. Altii, ca s-au plasat in alte puncte. Cativa, spre stupoarea mea, au obtinut mai tarziu certificate de revolutionari.

Asa ca noi trei ne-am apucat de scris. Planul era simplu. Fiecare noteaza tot ce vede si tot ce crede, consemnand ora si minutul. Nu stiam ce vom face ulterior. Pentru inceput, ne faceam datoria de reporteri.

In scurt timp, situatia a inceput sa se clarifice in Piata Universitatii. S-a format un grup alcatuit din cateva zeci de persoane. Intre cateva zeci si doua sute. In niciun caz mai multi. Acestia au ocupat carosabilul. Intre rond si Scala. Aceasta a fost zona initiala in care cei mai hotarati dintre cetatenii Romaniei s-au concentrat. Mai tarziu, sub presiunea scutierilor, perimetrul s-a restrans. Pana spre strada Onesti. Rareori cordoanele erau impinse pana la Dalles. De jur imprejurul acestui perimetru oval se aflau fie scutieri, fie militieni, fie securisti in civil, fie pur si simplu oameni curiosi. Intre care cetateni revoltati dar care nu indrazneau sa se lanseze intr-o confruntare deschisa. Fie chiar activisti de partid. Toti, viitori revolutionari. De indrazneala nu au dat dovada decat o mana de tineri. Probabil, cei mai multi, studenti si elevi. L-am recunoscut ulterior pe Nicolae Dide. Am recunoscut si mai multi membri ai Asociatiei 16-22. Era acolo si Dumitru Dinca. Ii mai tin minte pe Adrian Dumitrescu, Petre Ion, Marian Craciun, Adrian Stefanescu. Si, evident, regretatul Dan Iosif. Cel mai vizibil dintre toti. Atentie, insa, au fost infinit mai putini decat cei care apoi si-au zis revolutionari. Iar intervalul 21-22 a fost cheia evenimentelor de la Bucuresti.

La un moment dat, in cursul dupa-amiezii, am plecat spre Foisor, pentru a-mi lua sotia.

Este uluitor cum s-a radicalizat strada in cateva ore. In scurt timp, oamenii incepusera sa se incurajeze unii pe altii, lansand lozinci, proteste. La inceput au fost “perestroika, perestroika” si “Gorbaciov, ajuta-ne”. Abia tarziu, inainte sa inceapa macelul, s-a strigat “jos Ceausescu” si “jos comunismul”. In primul numar al ziarului “Libertatea”, tot ce relatez acum este consemnat aproape minut cu minut. Se parea ca, intr-un timp extrem de condensat, s-a derulat, in plan psihologic, o uriasa tranzitie de la despotism la comunism luminat, la reforma post-comunista, pana la o imagine moderna, democratica asupra propriei societati. Ceea ce s-a intamplat in constiinta publica a acelor cateva zeci sau sute de oameni se numeste inceput de revolutie. Ceea ce a urmat se numeste lovitura de stat. Si abia apoi, poticnit si chinuitor de greu, lumea s-a schimbat. Dar sa revin.

Intre timp, mai facusem unele deplasari pe jos in jurul zonei. Scutierii erau linistiti. Demonstrantii le ofereau flori. Pe cealalta parte a Universitatii, la statui, se aflau TAB-uri. Ofiterii si subofiterii imparteau tigari cu cetatenii. Ofereau si primeau. Atmosfera nu era incordata. Mirosea a fraternizare. Indretandu-ma spre Foisor, treceam inevitabil pe langa Biserica Armeneasca. Acolo m-a socat o imagine. Erau doua camioane parcate si am observat doi tineri care incercau, cu miscari surprinzator de agile, sa puna contactul din fire. Eram mult prea emotionat si socat de tot ceea ce se intamplase pe parcurul zilei, pentru a ma gandi la scenarii. Pentru a-mi imagina ca se pregatesc acte de provocare. Pentru ca demonstrantii sa para huligani. Cand m-am intors cu sotia, tinerii nu se mai aflau acolo. Si nici camioanele. La statui, relatia intre militari si cetateni se racise brusc. Ostasii se retrasesera in TAB-uri. Aerul fierbea. La intrarea in blocul Dunarea erau cordoane de securisti. Nu mai puteam reveni in loja de favoare. Dar ma temeam sa raman in strada. Nu eram un revolutionar. Si nici nu am pretins vreodata ca sunt. Baricada se mai inaltase. Fusesera practic luate mese, scaune si umbrele de la restaurantul plasat in coltul blocului Dunarea. Nu mai stiu cum se numea atunci. Dan Iosif statea cocotat pe un suport metalic, deasupra intrarii in parcare. Relativ aproape de baricada. Vocea lui ragusita rasuna in Piata. Gluma se ingrosa. Revolutionarii erau mai putin pasnici. Iar cordoanele deveneau mai agresive. Am plecat spre casa. Drum de zece minute. Cand am ajuns, am inceput sa vad trasoare pe cer. Incepuse sa se traga. Dar nu inca si in multime.

A doua zi, am vizitat, pentru o jumatate de ora, o familie care locuia langa spitalul Coltea. Fusesera martori la o parte din macel.

Tabacu, care ramasese pana dimineata in blocul Dunarea, a fost martor la cealalta parte a macelului. Atat cat a putut auzi si vedea. A fost un vacarm uluitor. Si multe grenade. Fumigene si lacrimogene. In apartamentul prietenei noastre nu se mai putea respira. Ceea ce l-a impiedicat sa vada cum, spre sfarsitul noptii si dimineata, caldaramul era curatat de cadavre si sange. Era un inceput sau un sfarist?

Un inceput, pentru ca in 22 decembrie noi am reusit sa scoatem primul ziar liber. Si sa facem primele schimbari in redactie si in tipografie care, credeam noi atunci, sunt revolutionare.

Si, la scurt timp dupa ce vazuse lumina tiparului primul ziar liber din Romania, care astazi a ajuns un tabolid nenorocit, Ceausescu a fugit. Si peste un eveniment revolutionar s-a suprapus o lovitura de stat.