Sorin ROSCA STANESCU

            Din nou, asa cum s-a mai intamplat si altadata, partidul lui Corneliu Vadim Tudor se afla intr-o ascensiune reala. Principalul motiv fiind ca, pe fondul acuzatiilor dure legate de coruptie, formulate impotriva PSD in ultimii ani, inca de pe vremea cand acest partid guverna si a neincetatelor conflicte din interiorul coalitiei de la putere, electoratul instabil, Romania tacuta, neavand incredere nici in unii, nici in altii, incepe sa se apropie, treptat si sigur, de cea de-a treia forta politica. De Partidul Romania Mare. De doua ori aceasta formatiune a fost la un pas de a se numara printre castigatori: in 2000, cand a avut un rezultat, pentru multi – nu si pentru analisti – surprinzator de bun, reusind sa ocupe un sfert din pozitiile din Parlament; si spre sfarsitul ciclului electoral precedent. Atunci, la inceputul anului 2004, sub influenta unor centre de putere afiliate PRM si in mod vadit nesincer, Corneliu Vadim Tudor a incercat sa faca o schimbare de 180 de grade. Sa se impace cu presa si societatea civila, pe care le terfelise timp de 14 ani, cu cei mai importanti reprezentanti ai clasei politice, care suferisera si ei numeroase atacuri pe sub centura din partea „tribunului”, cu evreii, lezati de neincetatul discurs antisemit al partidului. Si, mai mult, a incercat sa transforme PRM intr-o formatiune europeana, populara, de dreapta. Cu un an mai devreme sau chiar si in 2004, cu conditia ca schimbarea sa fie suficient de convingatoare, Vadim ar fi obtinut castig de cauza. Si ar fi devenit eligibil pentru o formula de guvernare, incepand din 2005.

            Ceea ce a ratat PRM in doua randuri, poate realiza acum. Contrar opiniilor exprimate, din ce in ce mai insistent, de multi analisti ai scenei politice, eu cred ca Vadim este departe de a fi un lider expirat. Iar partidul pe care il conduce are forta necesara de a capitaliza un important electorat. Nu am devenit si nu voi deveni un fan PRM. Nu discut acum iesirile la rampa ale reprezentantilor acestui partid, in frunte cu Vadim. Rationamentul pe care il fac este de tip pragmatic. PRM dispune atat de o forta umana considerabila, experimentata, maturizata din punct de vedere politic, cat si de un considerabil spatiu de manevra in plan electoral. Este in afara oricarei indoieli ca, in cercetarile de piata – care, afirm inca o data, trebuie citite nu aritmetic, ci analizate in context – PRM se plaseaza pe o curba ascendenta. PSD, aflat pana de curand in regres, s-a stabilizat la un procent de peste 20 la suta, reprezentand electoratul constant si consecvent al acestui partid. Pana la incheierea ciclului electoral, PSD are sanse sa creasca. Dar cresterea PSD va fi incetinita de imaginea inca persistenta pe care o are, de fost partid-stat, corupt la guvernare. Indiferent care este adevarul, in politica primordiala este imaginea. Alianta DA, indiferent ce ne spun sondajele de opinie, este in cadere libera. Chiar daca a existat si exista in continuare o tendinta de rasucire in jurul axei sale, respectiv de crestere a PD in defavoarea PNL, pe ansamblu Alianta scartaie din toate incheieturile. Si in substanta existentei ei, si in materie de credibilitate. Anunturile privind anticipatele reprezinta mai putin o intentie serioasa, care ar fi sinucigasa, si mai mult o incordare a muschilor pentru impresionarea, daca nu a adversarilor, macar a opiniei publice. Pe scena politica romaneasca, UDMR a ramas, cum este si firesc, cam in aceeasi situatie ca si in legislaturile trecute, promovabil la limita, intr-un viitor Parlament si calificabil tot la limita, intr-o eventuala coalitie, dar nu alaturi de PRM. Si mai exista Partidul Noua Generatie. Al „microbistilor” lui Gigi Becali. Intr-o ascensiune spectaculoasa. Pe masura succeselor Clubului Steaua. O formatiune a lumpenproletariatului. A periferiei societatii. PNG are vocatie parlamentara.

            Sa revenim la posibila alianta PRM-PC. Partidul lui Voiculescu nu numai ca este refuzat sistematic de PD si de presedintele Traian Basescu, dar ii refuza, la randul lui. Si intr-un mod din ce in ce mai fatis. Cu cine altcineva s-ar putea alia, intr-o viitoare combinatie politica, decat cu PRM aflat in aceeasi situatie? Si eventual, cu PNG. Ar mai exista, teoretic cel putin, posibilitatea unei viitoare aliante cu liberalii. Dar acestia, desi la cutite cu PD, par decisi sa ramana imbratisati intru Protocol pana la alegerile viitoare. Voiculescu are, insa, nevoie sa intre in Parlament. Vadim, la randul lui, este si in cautarea unor aliati pentru a reusi candva sa ajunga la putere, dar si a unei platforme mediatice. De care Voiculescu dispune. Astazi, pe cei doi ii uneste si ura fata de presedintele Basescu. Sub aceasta rezerva, Becali ar putea sari si el, intr-o buna zi, in troica.

            Daca PRM se va alia cu PC s-ar putea sa descoperim, in conditiile in care doua milioane de romani activi sunt afara, ca masa electorala ramasa in Romania se va imparti nu in doua, cum s-a intamplat la sfarsitul lui 2004, ci in trei. Dar pana in 2008 se mai pot petrece miscari spectaculoase.

            Sa admitem, prin absurd, ca rezultatele sondajelor de opinie trebuie citite ad literam. Ca, dupa doi ani de guvernare discutabila, Alianta DA – care s-a aflat mai mult pe picior de razboi decat de colaborare – a reusit sa creasca in sondaje fata de momentul alegerilor, iar nu sa scada, in favoarea Opozitiei. Asa cum ar fi normal. Iar daca asa stau lucrurile si Alianta DA poate obtine, daca maine ar avea loc un scrutin parlamentar, cel putin 50 la suta, atunci sa admitem si cel de-al doilea lucru. Si anume, ca trebuie facute anticipate. Numai ca, daca ar fi sa fie asa, anticipatele nu s-ar putea face maine. Ci altadata. Si probabil nu s-ar putea face deloc. Ceea ce ne poate duce la concluzia ca aceasta idee este vanturata doar ca o sperietoare. Care, treptat, nu mai are nici un efect. Vezi povestea cu lupul. Si, pe aceeasi logica in oglinda, am mai putea trage concluzia ca, in masura in care sperietoarea este reala, impacarea din interiorul Aliantei este iluzorie. Daca am dreptate, atunci in ultimele zile asistam la un nou circ.

            Intotdeauna, rezultatele cercetarilor de piata, facute asupra electoratului in interiorul unui ciclu politic, deci cu mai multa vreme inaintea alegerilor, trebuie interpretate cu multa grija. Si cu o unitate de masura care iese din logica simplei aritmetici. Daca acum numarul nehotaratilor este mare, o parte semnificativa a populatiei refuzand sa se pronunte, intrucat nu stie efectiv in ce directie sa-si plaseze votul, nu acelasi lucru se intampla inaintea alegerilor. Atunci cand, prin campania electorala din ce in ce mai intensa, un numar mai mare de cetateni cu drept de vot devin preocupati de fenomenul politic, intelegand ca decizia este in mana lor. Ca ei pot darama o guvernare si pune alta in loc. In campania electorala, populatia este mai bine informata. Nu numai fiindca partidele platesc pentru acest lucru ziarelor si televiziunilor. Iar televiziunea publica e obligata sa-si consacre spatii generoase in mod gratuit. Ci si fiindca dezbaterea in sine, cu argumente pro si contra, a unor decizii legate de guvernarile trecute, prezente si viitoare, incita, uneori chiar exacerbeaza interesul public pentru politica. Iar informatiile necesare pentru luarea unor decizii ajung mai usor la cetatean. De aceea, partidele mizeaza, in general, dar numai inaintea si in timpul alegerilor, nu atat pe electoratul fidel, consacrat, statornic, cat pe atragerea persoanelor nehotarate. A celor care astazi prefera sa nu se pronunte atunci cand, in diferite chestionare, sunt intrebate cu cine ar vota daca ar avea loc alegeri. Revenind la tema noastra, putem trage fara ezitare concluzia ca intr-adevar una este ce spun sondajele azi si alta e ce vor spune in campania electorala. Si nu institutele gresesc daca noi tragem cumva concluzii pripite. Este exclus ca Alianta DA sa beneficieze astazi de un punctaj mai bun decat la alegerile din 2004. O asemenea ascensiune se produce, de obicei, doar in prima parte a primului an din ciclul de guvernare, cand se aplica logica „castigatorul ia totul”. In 2005, in primele luni ar fi putut fi organizate alegeri anticipate cu sanse reale de castig pentru Alianta DA. Daca si numai daca populatiei i s-ar fi explicat, in mod cinstit, ce urmaresc initiatorii acestui costisitor si stresant demers. Astazi, cu exceptia PRM si, poate, a partidului condus de Gigi Becali, niciuna dintre fortele politice nu ar avea de castigat daca ar avea loc alegeri reale, iar nu teoretice, fictive, cum sunt cele preconizate prin fel de fel de proiecte lansate pe piata.

            Admitand ca, totusi, PNL si PD ar avea argumente solide, in ciuda rationamentelor de mai sus, ca ar putea obtine un castig prin anticipate, va trebui sa vedem, in mod realist, care poate fi calendarul acestui eveniment. Pana la inceputul lui februarie 2007, toata lumea este de acord ca nici nu se pune problema anticipatelor, intrucat o asemenea procedura ar fi contraproductiva in raport cu admiterea noastra in UE. Daca la inceputul lui februarie 2007, ca urmare a ipoteticei impacari de azi, intre PNL si PD, si a si mai ipoteticei consolidari a Aliantei, se decide organizarea de anticipate, ele vor avea loc cateva luni mai tarziu. Si ar fi, teoretic cel putin, posibil ca Alianta DA, in deplina armonie cu ea insasi, sa dispuna de o majoritate parlamentara cu un an inaintea alegerilor ordinare. Cele care ar trebui sa aiba loc in toamna lui 2008. Pentru populatia tarii, efortul alegerilor nu ar acoperi castigul, sa spunem al unui an de zile. Actualii parlamentari, indiferent de hotararea partidelor din care fac parte, nu vor vota pentru anticipate. Ce interes ar avea sa-si paraseasca functiile? In plus, este clar ca PSD, care si-a mentinut nucleul dur, de 25 la suta, va fi in 2007 mai puternic si nicidecum mai slab, sub aspect electoral.

            Rationamentele de mai sus le poate face oricine. Cu atat mai mult liderii PNL si PD. Cei care semnalizeaza, in mod fals, ca se impaca. In jurul unui proiect, al anticipatelor, care nu vor avea loc. Dar sperietoarea inca prinde.

            S-a gandit cineva la tulburatoarea ipoteza in care Omar Hayssam nu a fugit, ci a fost umflat bine-mersi de autoritatile romane, facut pachet si predat partenerilor americani? Este o varianta care, pana una alta, e la fel de buna ca si scenariul fugii lui Hayssam si stabilirii acestuia in Siria. Iar cele doua sms-uri trimise in casuta postala a unui procuror, si asa extrem de controversat, Ciprian Nastasiu, ar putea fi doar o perdea de fum. Despre scandalul Fregatelor s-a mai auzit ceva? Dimpotriva. Capacul pe scandal este pus ermetic. Si aici, poate fi vorba tot de o scamatorie a serviciilor secrete. A Securitatii. De ieri si de azi. A institutiei care controleaza magistral si actuala dosariada. O actiune care se dovedeste, pe zi ce trece, din ce in ce mai inteligent dirijata. Voi dezvolta acum aceasta tema.

            A devenit pentru orice persoana, cat de cat atenta la fenomen, evident faptul ca informatorii Securitatii, ziaristi, politicieni, o reprezentanta a societatii civile, sunt extrasi cu pipeta. Sunt alesi pe spranceana. Dintr-o masa, probabil, extrem de bine reprezentata numeric. Romania a avut de-a lungul existentei statului totalitar de tip comunist, dupa unii, zeci de mii de colaboratori ai Securitatii, iar dupa altii, sute de mii. In mod cert, in clasa politica, in administratia publica, in presa, in alte institutii ale societatii civile, numarul celor care au colaborat cu acest sistem criminal al Securitatii este impresionant. Si atentie, nu facem vorbire acum de nomenclatura Partidului Comunist si UTC, care si ea este destul de numeroasa. Si plasata temeinic in structurile de azi. Ce aflam urmarind evolutia acestui fenomen al dosariadei? Ca, din cand in cand, pe capul CNSAS mai aterizeaza niste dosare. Dupa care, cu sprijinul presei, se mai fac cateva executii rituale in piata publica. Raportat la numarul de colaboratori ai Securitatii, evident prea putine. Sub aspectul eficientei, este la fel de evident ca asemenea executii rituale nu vor conduce, sub nicio forma, la o curatare a societatii romanesti. La o vindecare a ranilor. La o mai mare incredere intre stat si cetatean. Vom atinge doar un anumit nivel al satietatii. Echivalent cu rabdarea. Dupa care oamenii se vor plictisi. Si viata va merge inainte, asa cum s-a intamplat si in cazul fregatelor. Si cum se va intampla si in ceea ce priveste spectaculoasa evaporare a lui Omar Hayssam, care si ea va fi data uitarii. Si, daca asa stau lucrurile, atunci nu-mi ramane decat sa explic de ce cred ca Securitatea de ieri si de azi ramane invincibila.

            Afirmand realitatea faptului ca toate cazurile devoalate par extrase cu pipeta, voi consemna o stranie concluzie bazata, daca vreti, pe existenta a doua lanturi de coincidente. Primul se refera la faptul, de acum demonstrat prin identitatea majoritatii informatorilor devoalati din mediul politic si din presa, care au colaborat cu Securitatea cu sau fara angajament, cu sau fara note scrise, cu sau fara o remuneratie in zona. Acestia i-au supravegheat pe studentii straini prezenti in Romania sub dictatura lui Ceausescu. Nu este un secret pentru nimeni ca majoritatea studentilor straini proveneau din tari arabe. Romania, ca si multe alte state europene, gazduia la studii, cu predilectie, tineri palestinieni. Fara a face o demonstratie pro domo, este corect sa spun ca, probabil, daca in colaborarea cu Securitatea ar trebui, odata si odata, stabilite si etajele nocivitatii, aceasta colaborare legata de studentii straini, vecina sau chiar suprapusa cu supravegherea organizatiilor de tip terorist, este una dintre cele mai putin periculoase forme de pactizare cu diavolul. De ce devoalarile se produc cu obstinatie din aceasta zona? Al doilea lant de coincidente se refera la localizarea informatorilor. Din nou este straniu ca cele mai multe cazuri devoalate in aceasta dosariada provin din randul partidelor si institutiilor – fie ele si de presa – care s-au calificat prin lupta pentru democratizare, reforma si stabilirea unor aliante euroatlantice.

            Sa punem cap la cap premisele de mai sus. Si, sa ajungem, astfel, la o ipoteza, daca nu cumva chiar la o concluzie, cat se poate de plauzibila. Securitatea, intelegand prin ea totalitatea reprezentantilor serviciilor inteligente din Romania, sacrifica, in mod instinctiv si uneori chiar organizat, anumite piese de pe tabla de sah, oferindu-le sacrificiului ritual pentru a pastra intacte piesele grele. Pentru a salva grosul informatorilor. Si partea cea mai consistenta a politiei politice. Nu am aflat pana acum de niciun informator al Securitatii, dintre zecile sau sutele de mii de cazuri, ale carui note informative sa fi trimis oameni nevinovati in inchisoare. Ori sa fi nenorocit, ori sa fi distrus cariere. Or, asemenea cazuri au existat. Cu duiumul. Unde sunt informatorii? Ii apara invincibila Securitate.

            Mi-am exprimat ieri convingerea, bazata pe coincidenta ca mereu si mereu sunt stigmatizate persoane din tabara reformista pentru legaturile lor vinovate cu Securitatea, ca respectivele dezvaluiri sunt deliberate. Iar evitarea diversiunii nu poate avea loc decat in conditiile in care intreg trecutul e pus pe masa. Ceea ce inseamna, practic, plasarea tuturor dosarelor intr-un site accesibil oricarei persoane. Dupa care societatea insasi va sti sa incheie socotelile cu trecutul. Dar aceeasi premiza ii poate conduce pe unii – ceea ce se si intampla – la o concluzie diferita. Si anume ca, din timp, in mod deliberat, programatic, viclean, Securitatea si-a plasat cartitele in toate zonele spectrului politic, economic si social, dar cu preponderenta in zona reformatoare. Tocmai pentru a bloca ori intarzia procesul schimbarilor. Ori pentru a compromite nucleul care a luptat pentru democratie, in scopul revenirii la putere a partidelor mostenitoare ale PCR. Este oare posibil un asemenea scenariu?

            Cel putin aparent, da. Fie si numai daca ne gandim ca, in mod natural, cei mai multi securisti si comunisti pe metru patrat se afla in PSD, in timp ce tintele dezvaluirilor din acest partid sunt extrem de putine. Si acelea avand tot motivatii de natura politica, si nu morala. Ma numar printre multii observatori ai scenei politice romanesti care au remarcat, inca din primavara anului 1990 ca, intr-o maniera ferma, coordonata, implacabila, reprezentantii fostei paturi conducatoare din PCR, Securitate, UTC si chiar UASCR puneau mana pe parghiile de comanda ale societatii, constituindu-se intr-o noua oligarhie. Unii dintre noi am observat ca reprezentanti ai categoriei de mai sus au patruns in staff-urile diferitelor partide. Evident, cel mai confortabil si, pana la urma, in acord cu substanta lor ideologica a fost luarea cu asalt a partidului stat creat de Iliescu. Care a purtat, pe rand, diferite denumiri, incepand de la FSN si sfarsind cu PSD. Asa se si explica de ce respectiva formatiune urmasa a Partidului Comunist, chiar daca intre timp a cunoscut mai multe etape ale unui proces de reforma, a stat cel mai mult la putere de la caderea lui Ceausescu. Daca ne-am plasa in ipoteza unui plan elaborat, conform scenariului schitat in primul aliniat al acestei analize, atunci ar fi trebuit ca, inca din 1990, partidele istorice sa fi fost luate cu asalt de fosti securisti si comunisti. Si infiltrate masiv. In ce scop? Fie pentru a acapara puterea in respectivele formatiuni – Partidul Social Democrat, PNTCD si PNL – fie pentru a compromite din interior eforturile consacrate cresterii de credibilitate, castigarii alegerilor si cuceririi puterii politice. In ultima instanta, cei care esuau urmau a fi compromisi in ideea ca au colaborat cu Securitatea si, fireste, odata cu compromiterea lor, si credibilitatea partidelor respective ar fi avut de suferit.

            Dar oare asa s-a intamplat? In realitate, cu exceptia Partidului Social Democrat, care – mai putin Sergiu Cunescu – a avut o conducere slaba si dispusa oricand sa incheie un pact cu FSN ori succesorii acestui partid, in ideea ca si unii si altii sunt, in definitiv, reprezentanti ai stangii, niciunul dintre celelalte doua partide istorice nu a cazut pe mana comunistilor. PNTCD a avut o conducere ferma de dreapta, care nu s-a abatut de la sustinerea unui discurs democratic, chiar daca s-a dovedit incapabila sa conduca in mod eficient, cand s-a aflat la putere, administratia centrala si locala. Si, in cele din urma, a suferit pierderi grele de credibilitate, nemaireusind sa intre in Parlament. PNL a avut un comportament asemanator, reusind insa sa supravietuiasca politic si sa castige, cu sprijinul PD si in urma unei intelegeri cu UDMR si PC, alegerile din 2004 si sa revina la putere. O alta formatiune suspecta de a fi fost penetrata masiv este UDMR. Cum se explica, insa, ca UDMR, la fel ca si cele trei partide istorice, a promovat, in mod consecvent reforma, constructia democratica si parteneriatul Romaniei cu Statele Unite si Europa? Daca ar fi fost confiscat de comunisti si securisti, UDMR s-ar fi aflat permanent in aceeasi barca cu Iliescu.

            Chiar daca a existat intentia de a promova acest scenariu diabolic, chiar daca o serie de infiltrari au reusit, uneori chiar la varf, presupusii autori ai diversiunii au esuat. Nici fortele democratice din politica, nici presa, nici societatea civila, in ce au ele mai important, nu au putut fi ocupate, confiscate si intoarse din traversarea implacabila a Romaniei catre un stat de drept, democratic, modern, reformat. Ceea ce inseamna ca ne plasam, totusi, mai aproape de ipoteza in care, prin executii rituale, selective, facute in piata publica, se incearca efectiv diminuarea credibilitatii unora dintre institutiile democratice. Fie ca este vorba de partide, de presa sau de organizatii civice. De aceea revin asupra tezei in care cred: curatenie trebuie facuta. In fiecare loc. Si cat mai repede. Dar nu selectiv. Nu trebuie sa-i lasam pe dirijorii machiavelici ai scenei politice romanesti sa organizeze operatiunea de limpezire a trecutului. Si unica solutie este infatisarea acestuia asa cum este el, si nu cosmetizat. Prin punerea la dispozitia opiniei publice a tuturor informatiilor compromitatoare.

            Specialist, ca de obicei, in oportunitati de prima marime, Ion Iliescu s-a grabit sa le dea o lectie usturatoare turnatorilor Securitatii. De la lumina KGB. Sa-i reamintesc faptul ca, la putere fiind, a pierdut definitiv si pe fond un proces cu ziarul ZIUA, care l-a acuzat pentru relatiile sale nepotrivite si indelungate cu serviciul secret sovietic. Ma mir ca nu primim, in aceste zile, si o lumina tip Anvers, de la ultimul presedinte cu care s-a pricopsit Romania. Ma grabesc, insa, sa trec la subiect. Iar tema este cea rezumata in titlu. Si porneste de la cateva observatii care, cel putin la prima vedere, par extrem de interesante. Si se pot transforma in premise ale unei teze conform careia Securitatea este cea care isi plateste politele. Si nu invers. Nu suntem, sub nici o forma, in situatia in care sa spunem ca societatea civila romaneasca incearca sa-si recupereze trecutul si sa puna definitiv la colt institutia care, timp de jumatate de secol, a terorizat Romania.

            O fi sondajul INSOMAR pe care il publicam azi intrucatva depasit, fiindca cercetarea de piata s-a efectuat cu putin inainte de scandalul legat de Mona Musca, dar nu putem, totusi, sa nu remarcam ca acest om politic, aflat ani de zile printre fruntasii PNL, se bucura de multa popularitate si incredere din partea cetatenilor acestei tari. Indiferent cat a gresit in trecut si cat s-a balbait in timpul saptamanii precedente, cei care o vor judeca pe Mona Musca vor fi obligati, intotdeauna, sa ia in calcul si contributia pe care aceasta a adus-o reformei din Romania. Din perspectiva de mai sus, Mona Musca este unul dintre campionii efortului de democratizare a acestei tari. Dar si regretatul Amedeo Lazarescu. Care a fost literalmente mitraliat de catre ilustrii reprezentanti ai opiniei publice, transformati in inchizitori. De unde cred ca i s-a tras si moartea. Si el a fost tot unul dintre campionii efortului de democratizare facut cu atatea sacrificii, dupa caderea lui Ceausescu, de un nucleu de oameni. Ca sa nu mai vorbim de un alt roman pe care il regretam, numit Alexandru Paleologu. Dar si marele Coposu a fost „impuscat” de Securitate, cu mai multe prilejuri, inainte de 1989. Dupa care, incepand chiar din 1990, au existat mai multe tentative de a-l improsca cu noroi, cum ca ar fi colaborat cu politia politica. Ultima magarie impotriva lui Corneliu Coposu, cel vesnic viu, a facut-o, ieri, defunctul Ion Iliescu. De cand a fost pus in circulatie asa-zisul dosar al Seniorului, am incercat sa demontez – si sper ca am reusit – diversiunea conform careia acesta ar fi pactizat, prin Securitate, cu regimul totalitar. Ar fi fost si absurd, dupa ce Coposu a avut atat de mult de suferit, tocmai fiindca a fost un adversar al regimului comunist. La fel ca si in cazul Ticu. Incepand din 1990, cand Constantin Ticu Dumitrescu a parasit, printr-un gest spectaculos, CPUN, acuzandu-l pe Iliescu de toate relele pe care le merita, si impotriva acestuia au existat destul de multe tentative de a-l mitralia cu gloantele cu noroi ale Securitatii. Apoi, in acelasi registru, este drept sa consemnam si existenta catorva jurnalisti cunoscuti pentru vederile lor reformatoare, care au pus realmente si ei umarul in directia democratizarii si care sunt acum alesi drept ofrande pe altarul unor sacrificii rituale. Chiar daca, spre cinstea lor, unii dintre ei au recunoscut, din proprie initiativa, ca au semnat un angajament.

            Ce om cu capul pe umeri isi poate imagina ca, in acest fel, lovind foc cu foc si cu o consecventa inspaimantatoare doar in directia acelei tabere care, cinstit vorbind, s-a luptat si se lupta pentru desfiintarea si demascarea politiei politice si pentru o constructie democratica de natura sa impiedice, in viitor, instaurarea unui stat totalitar, vor fi incheiate socotelile cu Securitatea? Eu cred ca spectacolul lamentabil la care asistam in aceste zile – daca demersul Civic Media, MediaSind, al studentilor si al liberalilor nu va fi dus pana la capat – este de natura sa inchida si mai bine conserva Securitatii. Si nicidecum sa o deschida, pentru a o face sa explodeze printr-o ultima eliminare de damf. De fapt, este o pedeapsa pe care Securitatea le-o aplica celor care s-au dezis de ea. Spre luare aminte. Un exemplu pentru ceilalti.

            Ce e de facut? Un singur demers poate vindeca rapid societatea romaneasca. Trebuie taiate capetele balaurului. Printr-o singura lovitura. Nu felie cu felie si selectiv. Trebuie puse pe masa absolut toate dosarele. Ale colaboratorilor fortati de Securitate sa-i devina complici. Ale turnatorilor interesati financiar sau prin alte avantaje. Ale benevolilor. Ale celor care inca isi mai imagineaza ca au fost patrioti. Ale ofiterilor de Securitate. Si ale comunistilor. Sa desecretizam, odata pentru totdeauna, aceasta cloaca. Deodata. Si nu cu pipeta. Si sa nu-i uitam pe ofiterii acoperiti din presa, din partide, din sindicate si celelalte organizatii civice.

            Daca este adevarat ca declansarea campaniei „Voci curate” de catre Civic Media are o mare importanta, la fel de adevarat este ca declaratiile soc ale responsabililor SRI trebuie sa puna in stare de alerta intreaga comunitate romaneasca. Primul demers va confirma suspiciunile si reticentele in cazul acelor ziaristi care au facut, intr-o forma mai mult sau mai putin grava, un pact cu Securitatea. Si au dreptate reprezentantii societatii civile care au solicitat ca, in cazul fiecarui jurnalist informator al Securitatii, sa se deschida dosarele pana la detaliu, pentru a li se putea stabili, de catre opinia publica, gradul de implicare si de vinovatie. Este clar ca nu se poate lucra doar in alb si negru. Pe de alta parte, toti ceilalti jurnalisti, infinit mai numerosi, din presa centrala si locala vor putea scapa astfel de orice fel de suspiciune, de banuieli nedrepte asupra trecutului lor sau chiar de calomnii proferate de adversarii din alte redactii. In fine, in cele din urma, cititorii insisi vor putea cantari, in cazul fiecarui ziarist informator ori turnator, faptele acestuia savarsite dupa decembrie ’89. Unii vor fi dezavuati si-si vor pierde credibilitatea, altii nu. Este un proces nu numai necesar, ci chiar indispensabil. O presa care nu va mai putea fi niciodata santajata din aceasta perspectiva va fi mai libera decat cea de azi. Dar cel de-al doilea demers posibil? Cel legat de cartitele actualelor servicii secrete prezente in redactii? De ce este atat de necesar sa limpezim odata pentru totdeauna si acest aspect?

            Cronologic vorbind, prima semnalare de acest fel, care la timpul respectiv a starnit un mare scandal, a avut loc in 1990. Cand un reporter de la revista Expres a fost contactat intr-o tentativa de a fi racolat de catre un ofiter al Serviciului Roman de Informatii, institutie abia infiintata. Tentativa de racolare a fost inregistrata si devoalata in paginile Expres-ului. Alte incercari de acest fel, care au starnit mai putine reactii, au fost consemnate si devoalate de redactii ale presei locale. Pana in 2002, in toate redactiile mai importante din presa scrisa si audiovizuala, existau indicii ca sunt plantate sisteme prin care informatiile se scurg catre principalele servicii secrete. De asemenea, fiecare sef de departament stie ca nu au fost putine tentativele de intoxicare a redactiilor cu informatii furnizate pe canale ocolite de catre unul sau altul dintre serviciile secrete. Unele chiar au reusit. Aflam zilele trecute, cu stupoare, ca presedintele Emil Constantinescu, in timpul mandatului sau, le-a cerut serviciilor secrete sa nu racoleze jurnalisti si sa nu infiltreze redactiile cu ofiteri acoperiti. De ce ar fi facut seful statului de atunci acest demers? Dintr-un singur motiv. Si anume pentru ca fie se aflase ceva la Cotroceni ori la CSAT, fie responsabili ai serviciilor secrete solicitasera un acord in acest sens. Deci macar intentia de a trimite cartite in redactii exista. Probabil mai mult decat atat. In 2002, Parlamentul a avut primul semnal – si iata ca abia acum adevarul a iesit la lumina – ca exista cartite in interiorul redactiilor. Dar nu a izbucnit, asa cum ar fi fost cazul, niciun scandal. Acum, insa, nu mai exista loc de ambiguitati. Si nici drum de intors. Pentru ca scandalul va izbucni in toata amploarea lui. Si, cu certitudine, el va depasi granitele Romaniei. Pentru ca este pentru prima data in istoria mondiala recenta cand un serviciu secret a recunoscut oficial plantarea si utilizarea cartitelor in redactii. Poate ca o asemenea practica, condamnabila sub toate aspectele, exista si in alte tari, cu democratii consolidate. Dar este exclus ca, atunci cand este dovedita prezenta unor agenti acoperiti in redactii, sa nu se declanseze un scandal monstru. Finalizat prin destituiri dramatice. La toate nivelele de decizie. In Romania acum exista mai mult decat o proba in acest sens. Avem chiar o recunoastere oficiala.

            Este bine ca s-a autosesizat Parlamentul. Si ca va urma o ancheta. Probabil, insa, ca mai este necesara si o analiza CSAT. Presedintele Romaniei, Traian Basescu, care a afirmat de mai multe ori raspicat ca doreste ca, sub mandatul sau, presa sa fie libera, ar trebui sa se implice activ in limpezirea starii de fapt, in pedepsirea vinovatilor si in curmarea unei asemenea practici. Si lucrurile se pot lega intr-un mod interesant. Cine din serviciile secrete a fost responsabil cu asemenea infiltrari? Nu cumva vom gasi ofiteri care au racolat si inainte jurnalisti si au plantat si pe vremea Securitatii ofiteri acoperiti in redactii? Nu vom identifica, oare, unele cazuri de ziaristi care au fost turnatori si inainte si dupa? Nu vom descoperi, oare, ziaristi santajati, amenintati si intimidati in baza unor informatii obtinute de cartite? Si cate alte lucruri nu am putea descoperi, daca punem cartile pe masa.

            Ar fi exagerat sa afirm, in urma terifiantelor dezvaluiri facute recent de purtatorul de cuvant al Serviciului Roman de Informatii si de directorul demisionar al institutiei, Radu Timofte, ca serviciile secrete se calca in picioare prin redactiile presei scrise si audiovizuale. Probabil ca situatia nu este chiar atat de grava. Iar infiltrarea caselor de presa de catre ofiteri acoperiti ori racolarea de informatori din interiorul breslei jurnalistilor nu a atins dimensiuni apocaliptice. Sper din tot sufletul ca si aceasta a fost o chestiune rezolvata in stil romanesc. Adica superficial. Si cu amatori. Dar si asa stand lucrurile, ma vad silit sa explic, in cele ce urmeaza, ca libertatea de opinie, libertatea de expresie, circulatia nestanjenita a informatiilor dinspre media spre cetatean sunt, daca nu grav afectate, oricum puse in pericol. Si nimeni nu are dreptul sa ramana indiferent, atat timp cat amenintarea vizeaza nu doar un segment al societatii, ci ansamblul ei. De altfel, cel mai alarmant fenomen mi se pare a fi chiar lipsa de reactie a presei, in conditiile in care multi dintre jurnalistii de marca prefera sa se consoleze cu ideea ca dezvaluirea respectiva este doar o diversiune a politicienilor. Sau chiar un „montaj” al Ziarului ZIUA. Cine a declansat aceasta agresiune si de ce? Ce legatura poate exista intre infiltrarea presei cu cartite ale serviciilor secrete si mai vechile legaturi cu securitatea ale unor jurnalisti, subiect tratat de ZIUA atat critic, cat si autocritic? Si, in fine, ce relatie poate fi intre asemenea fenomene si o obligatie legala ajunsa de mult la scadenta, vizand deconspirarea parlamentarilor care au colaborat cu securitatea?

            Sa citim cu multa atentie mesajul transmis de la varful SRI. Redactiile sunt infiltrate de ofiteri acoperiti sau de ziaristi racolati si transformati in informatori, dar nimeni de la nivelul conducerii SRI nu spune in mod raspicat ca aceasta terifianta informatie cu caracter oficial se refera exclusiv la respectiva institutie. Avand in vedere antecedentele relatiilor tensionate existente intre diferitele servicii secrete din Romania, este limpede ca, in subtext, semnalul de alarma transmis de Timofte si Marius Bercaru inseamna nici mai mult, nici mai putin decat faptul ca cele mai masive infiltrari vin din alta parte. De la servicii rivale. Daca deductia de mai sus este logica, atunci urmeaza sa vedem care pot fi acele servicii. Si nu trebuie sa ne gandim prea mult. In numeroase prilejuri, in ultimii ani, presa a semnalat faptul ca este supusa unei atente „monitorizari”, devenind chiar „obiectiv”, din partea serviciului secret al Ministerului de Interne, care si-a schimbat de cateva ori denumirea. Condus, pana zilele trecute, de Virgil Ardelean, zis „Vulpea”. Pana la, si putin dupa, inscaunarea Monicai Macovei la conducerea Ministerului Justitiei, serviciul secret al acestei institutii era condus de un personaj celebru, Marian Ureche, si el acuzat de mai multe ori pentru „monitorizarea” jurnalistilor. Ba au existat chiar banuieli serioase ca Ureche si-a infiltrat mai multe cartite in presa. In fine, relativ recent a izbucnit un intreg scandal, peste care armata a pus capacul cu stangacie, generat de dovezile prezentate in presa ca serviciul secret al acesteia se ocupa si el de „monitorizarea” presei, de „influentarea” acesteia, de „lobby” facut prin intermediul unor jurnalisti si de influentarea nemijlocita a unor sondaje de opinie, prin „organizarea” raspunsurilor la chestionare. Despre SIE nu se stie inca nimic, dar ar fi de mirare ca acest serviciu, in rivalitate cu celelalte, sa nu fi fost si el cuprins de febra acapararii unor pozitii-cheie in presa. Pana una alta, daca ar fi sa ne uitam la responsabili, avem Parlamentul, in ceea ce priveste SRI, un ministru democrat, Vasile Blaga, care conduce MI, un ministru liberal, Teodor Atanasiu, la portofoliul armatei si un fost ministru PSD, Rodica Stanoiu, care a controlat portofoliul Justitiei. Iar CSAT este, intr-un fel sau altul, implicat pretutindeni, mai ales de cand, sub conducerea lui Traian Basescu, interesat si el in discreditarea presei, a fost creata Comunitatea de Informatii.

            Dar care este presa vizata? Sunt circa douazeci de publicatii centrale, zece televiziuni, zece posturi de radio si doua-trei agentii de stiri care pot fi vizate la nivel central de principalele servicii secrete. La care se adauga presa locala. Macar doua-trei case de presa in fiecare judet. O aritmetica deloc complicata ne arata ca ar putea fi vorba de sute de cartite plasate in interiorul redactiilor.

            Din orice directie am privi acest fenomen, el este extrem de nociv. Un ziarist se degradeaza si incalca grav Codul Deontologic daca, in loc sa informeze opinia publica, informeaza un serviciu secret. Dar daca el este chiar agent acoperit, cartita strecurata in presa, atunci scopul nu poate fi decat acela ca, prin intermediul redactiei respective, sa fie savarsite acte si fapte de politie politica: manipularea opiniei publice, distorsionarea informatiei, s.a.m.d. Nu cumva ofiterii de caz sunt fosti ofiteri de securitate cu experienta in domeniul racolarii si dirijarii de ziaristi informatori? Si atunci nu trebuie sa aflam simultan numele acestora si numele celor care au colaborat, in trecut, cu Securitatea? Si cu ce ar impiedica acest demers devoalarea, care trebuie sa fie si mai urgenta, a parlamentarilor informatori? Dintre care, atentie, unii provin din presa. Iar altii sunt patroni de presa. Voi reveni.