Traian cel Mare. Si tare.   decembrie 30th, 2008

 

Prin urmare, avem un Guvern de mana forte, coordonat de Traian Basescu si condus de omul sau de casa, Emil Boc. Exista intrunite toate conditiile ca democratia sa fie calcata in picioare, pentru ca puterea nu mai este separata, ci stransa implacabil intr-o singura mana. Care se poate transforma in pumn. In acelasi timp, intr-un raport invers proportional cu democratia fragilizata, exista premizele unei eficiente administrari a treburilor statului pe termen scurt, mediu si lung.

Chiar daca criza din Romania ar putea fi agravata prin faptul ca, in mod instinctiv, statele din zona euro au tendinta de a rostogoli costurile spre statele non-euro. Pe termen scurt, in mod normal, situatia interna ar trebui sa fie bine gestionata. Pe termen mediu si lung, in conditiile in care presedintele dispune de o asemenea forta, concretizata printr-o majoritate zdrobitoare in Parlament si printr-o influenta absoluta asupra Guvernului si Justitiei, ar trebui ca, in fine, in Romania sa poata fi lansate si promovate proiecte importante. Avand drept tinta rezultate care nu vor putea fi obtinute decat in deceniile viitoare. Evident, asemenea obiective nu ar putea fi atinse decat in conditiile unei autocratii ori dictaturi luminate. Daca insa Traian Basescu va zgaria oglinda atunci cand se barbiereste dimineata, pentru Romania cataclismul va fi o certitudine. Sa fim insa in continuare optimisti.

Atunci cand s-a lansat in campania electorala pentru obtinerea intaiului sau mandat de presedinte, Traian Basescu le-a promis romanilor o noua demnitate in raport cu celelalte natiuni. Cu alte cuvinte, mandria de a fi roman urma sa fie alimentata, in timpul mandatului sau, de performante ale statului nostru, in raport cu puterile europene si non-europene. Acestea puteau fi in diferite domenii dar in special in plan diplomatic, geo-politic si geo-strategic. Dupa patru ani, oricine poate constata ca angajamentul sefului statului nu a fost indeplinit. Nici macar in mica parte. Dimpotriva. Romania a pierdut teren pe toate planurile. In raport cu Uniunea Europeana, suntem tratati nu ca un egal intre egali, ci ca o provincie. Un fel de colonie de margine. Primim, in continuare, lectii. Bobarnace. Cele mai multe, nemeritate. Altele, „aranjate” de cozile de topor de la Bucuresti. Cum ar fi Monica Macovei. Dar poate europenii au dreptate. Noi nu ne putem impune un punct de vedere, pentru ca pur si simplu nu-l avem. Ne lipseste strategia. Aceeasi situatie, daca nu cumva mult mai grava, in raporturile noastre cu statele din Rasarit. Cu Rusia si cu Ucraina. Am fi putut fi o punte intre acestea si Statele Unite ale Americii ori Uniunea Europeana. Dar nu am reusit decat sa fim ignorati. Si de unii si de altii. Fiindca pur si simplu nu stim ce vrem de la Moscova ori de la Kiev. Si de aici decurge o consecinta si mai grava. Ducem o politica balbaita, balmajita cu Chisinaul. Nu avem in Basarabia niciun fel de credibilitate. I-am lasat perplecsi, adica cu ochii in soare, chiar si pe cei mai infocati adepti ai reunificarii. I-am dezamagit pe unionisti iar celorlalti le-am starnit dispretul. Acesta a fost rezultatul politicii noastre rasaritene promovata de la cel mai inalt nivel. A esuat si faimoasa strategie la Marea Neagra. Unde Romania s-a lasat folosita ca un simplu balon de incercare. Pe care cele doua mari puteri riverane, Rusia si Turcia, pur si simplu l-au intepat, facandu-l sa explodeze. Nici cu americanii nu stam prea bine. Pentru ca ne-am comportat mereu si mereu ca niste simpli servitori. Si nu trebuie sa ne miram ca suntem tratati ca atare. Cat despre China, India si statele arabe, ca sa nu mai vorbim de Africa si America de Sud, relatiile noastre cunosc, in raport cu epoca Ceausescu, un regres catastrofal.

Toate aceste contra-performante, datorate in cea mai mare masura institutiei prezidentiale, pot fi transformate in obiective strategice pe termen mediu si lung. Evident, nu ma astept ca aceasta minune sa se petreaca prea curand. Adica in anul electoral prezidential. Ci mai tarziu, pe masura ce dictatura Traian Basescu se va consolida. La multi ani!

Comentarii inchise

Guvernul de mana forte   decembrie 29th, 2008

 

            In acest moment, este neesential, sub aspect practic, daca vointa alegatorilor a fost sau nu tradata prin lansarea pe piata a coalitiei Basescu. In definitiv, este obiceiul nenorocit al clasei noastre politice sa simuleze ca asculta pasul alegatorilor doar o data, o singura data, la patru ani. Cele doua partide politice, PSD si PD-L, nu au motive sa se sinchiseasca, patru ani de acum incolo, de duhoarea pe care a lasat-o in urma recenta lor impreunare. Noul FSN este mai puternic decat oricand. Si, in al doilea rand, nu conteaza nici cine pe cine va canibaliza si daca acest lucru se va petrece cu adevarat.

            Pana la urma, este treaba partidelor conduse de Traian Basescu si de Mircea Geoana daca vor fuziona sau nu si daca da, in ce fel. Prea putin conteaza detaliul ca, atunci cand opozitia este numeric atat de prost reprezentata in Parlament, incat nu poate cenzura puterea nici macar printr-o motiune simpla, democratia este aruncata intre paranteze. Reversul medaliei asupra caruia voi starui astazi este ca atunci cand se vulnerabilizeaza sistemul democratic, statul se intareste. Deci avem un Guvern extrem de puternic. Ce facem cu el?

            Pentru prima data intr-un mod lipsit de orice echivoc, un presedinte roman are in mana absolut toate parghiile puterii: Executivul, Justitia, Parlamentul, serviciile secrete. Basescu pare o matca in jurul careia s-a adunat intreg stupul de albine. La un semn al acestuia, Guvernul executa, Parlamentul legifereaza iar Justitia imparte dreptatea. Cum spuneam, din punctul de vedere al statului, identificat acum cu o singura persoana, situatia este ideala. Pentru ca eficienta poate fi maxima. Indicatiile de la Cotroceni nu vor mai putea fi contestate. Ele se vor transforma, in sens pozitiv ori in sens negativ, in pagini de istorie. Guvernul va lucra sub o comanda unica. Chiar daca este alcatuit din doua partide, candva, de mult, in urma cu cateva saptamani, diferite si rivale. Indiferent ce-si propune aceasta noua putere, plasata sub bagheta magica a chiriasului cu contract pe zece ani la Cotroceni, ar trebui sa reu­seasca. In bine pentru Romania sau in rau. In bine pentru unii sau in rau pentru altii.

            Guvernul lui Traian Basescu, in fruntea caruia a fost cocotat Emil Boc, este de mana forte. Daca este adevarat ca Romania se afla intr-un mare pericol, ca urmare a efectelor crizei mondiale, atunci, in principiu, un Guvern puternic ar trebui sa fie o premiza pentru costuri cat mai mici in plan economic si social si o relansare rapida. Presedintia, insurubata in Executiv, in Parlament si in Justitie, ar trebui sa functioneze ca unsa. Iar nu peste mult timp, romanii ar trebui sa simta ca o duc mult mai bine. Chiar daca deasupra acestei tari se intinde, incet dar sigur, o umbra amenintatoare a statului autocratic. Non-democratic. Si poate antidemocratic. Si poate dictatorial.

            Si, concret, ce ar trebui sa faca, in mare viteza, noua si colosala putere aflata acum sub sceptrul lui Traian Basescu? Dincolo de o gestiune impecabila a problemelor financiare, economice, sociale, de educatie, de sanatate sau de infrastructura cu care se confrunta tara, Romania are nevoie de viziune. Si abia apoi de proiecte pe termen lung. Atat in plan intern, cat si in plan extern

Comentarii inchise

Banii si sictirul   decembrie 20th, 2008

 

Tortul a fost taiat. Premiul invingatorilor. Sau, mai bine spus, al celor care au stiut sa construiasca o combinatie de natura sa-i duca la putere. Chiar daca cetatenii au ramas bouchebé. Dar acum, dupa alegeri, nimeni nu-i mai intreaba. Cu exceptia unor jurnalisti. Modul neprofesionist, mai mult, chiar neserios in care a fost intocmit si prezentat protocolul public al aliantei – nu am niciun fel de indoiala ca exista si un protocol secret – demonstreaza ca tara este privita ca o prada de liderii PD-L si PSD. Si nicidecum ca o provocare uriasa pentru adevarati barbati de stat, dispusi sa mearga la guvernare si sa se sacrifice pe altarul binelui public. De aici decurge si programul de guvernare care ne-a fost prezentat. El este integral socialist. Promite marea cu sarea. Adica ceea ce niciodata nu va putea fi realizat cu adevarat. Dar este datator de sperante. Arata bine. Pensionarii de la sate stiu ca, la orizontul viitorilor patru ani, va fi pus un semn de egalitate intre ei si cei de la orase. Salariatii afla ca, intr-o buna zi, vor duce acasa bani mult mai multi. Si asa mai departe. Programul, pe cat de socialist este, pe atat va fi de greu de realizat in actuala conjunctura interna si externa. De fapt, imposibil. El nu reprezinta decat un act inertial al campaniei electorale. Care a fost de o demagogie iesita din comun. Este, insa, singurul mod de a-i obliga pe cetateni sa inchida ochii la o monstruoasa alianta, facuta exclusiv din motive de cascaval. In mod normal, bugetul ar trebui sa faca praf si pulbere acest program. Daca nu va fi asa, e de rau. Daca si bugetul va imbraca costumul lui Mos Craciun si nu ne va arata de unde urmeaza sa vina colosalele sume de bani destinate programelor si protectiei sociale, atunci vom fi siliti sa constatam ca ne aflam in pragul unei catastrofe economice si politice. Dupa ce am trecut deja pragul unei catastrofe morale. Si daca tot vorbim de aceasta tara ca despre o prada a coalitiei, atunci sa vedem, in cele ce urmeaza, cu ce s-au ales unii si altii.

Este inutil sa facem, in acest moment, aprecieri asupra calitatilor sau defectelor personale ale membrilor viitorului Cabinet. Nu stim cat de compatibili vor fi cu functiile. Vor exista, cu certitudine, surprize placute. Dar si mai multe suprize neplacute. Pentru ca tara a fost, mai mult ca oricand, o prada. Dar putem sti cum s-au pacalit “partenerii”. Cu exceptia Ministerului de Interne, PD-L s-a orientat catre ministerele de forta, precum si catre acele ministere care, nefiind de forta, vor avea bugete mari. Interne sau comunitare. In schimb, PSD are cu predilectie ministere care consuma bani si sunt destinate mai cu seama sectorului social. Cheia de bolta a strategiei PSD o reprezinta Finantele. In timp ce cheia de bolta a strategiei PD-L sunt Internele. Atunci – si asta se va intampla curand – cand romanii o vor duce mult mai greu decat azi, ca urmare a unei grave si prost gestionate crize, ei vor injura cu siguranta Ministerul Muncii. Sau Ministerul Sanatatii. Sau Ministerul Invatamantului. Si mai putin Ministerul Finantelor ori Apararii. Iar daca vor iesi in strada si vor fi violenti, vor injura si Ministerul de Interne. Dupa ce isi vor incasa bastoanele. Nu are absolut niciun rost sa intru in detalii. PSD, in schimbul faimoasei paritati la guvernare, al unui post de viceprim-ministru – fara prea multe atributii – si al incoronarii lui Geoana drept presedinte al Senatului si vicepresedinte al Consilului Suprem de Aparare a Tarii, a optat pentru un algoritm pierzant. In acest moment avantajos din punctul de vedere al imaginii publice dar, foarte curand, teribil de pagubos.

Aceasta impartire a prazii, care maine ii va rasplati pe unii cu bani si pe altii cu sictir, ii va permite lui Traian Basescu ca, in plina campanie prezidentiala, sa arate acuzator cu degetul doar catre unii. Si aceia nu vor fi de la PD-L. Cu o exceptie sau doua.

Comentarii inchise

Efectul ”draga Stolo”   decembrie 16th, 2008

 

Intr-unul din editorialele mele recente, utilizand chiar in titlu expresia “draga Stolo”, mi-am permis sa avansez ipoteza conform careia nici Stolojan, nici Geoana si nici Tariceanu nu vor fi premierii urmatorului Guvern, desi prevedeam ca primul desemnat pentru functia de prim-ministru va fi Stolojan. Si iata ca, incepand de ieri, profetia s-a implinit. Acum, obligatia noastra este sa analizam situatia din perspectiva consecintelor pe care le poate avea retragerea lui Stolojan. In mod normal, un asemenea gest impune reluarea de la zero a intregii proceduri. In mod real, insa, efectul “draga Stolo” e nul.

Oricare va fi noua guvernare, a pornit-o cu stangul. In primul rand fiindca presedintele s-a implicat in mod partizan atat in timpul campaniei electorale, cat si dupa. Desigur, sub aparenta ca-si face treaba de sef al statului in mod echilibrat si echidistant. In realitate, si el a avut o conduita previzibila. A actionat in timpul campaniei electorale pentru ca partidul prezidential sa fie impins in fata, i-a amenintat pe adversarii sai din celelalte partide politice ca pun la cale o lovitura de stat impotriva sa, a insistat asupra ideii ca poate numi pe oricine, ignorand ipoteza in care coalitia ar fi fost alcatuita in alta parte decat in jurul PD-L iar apoi, dupa alegeri, a negociat la greu. In fine, a fortat Constitutia atunci cand, inainte de a se constitui Parlamentul, a desemnat un prim-ministru. Si nu era un secret pentru nimeni ca numele acestuia trebuia sa fie Stolojan. Desi i-a dat cuvantul lui Marko Bela ca va lua UDMR la guvernare, pentru jocul pervers al acestui partid care a spart cordonul de securitate creat in jurul PD-L si care izola, pana in urma cu cateva zile, acest partid, a acceptat conditia PSD, aruncandu-i pe maghiari peste bord. Dupa care, coalitia PD-L-PSD s-a scremut cateva zile si a scos un document de doua file si jumatate, cuprinzand cateva principii inabil, chiar scolareste puse in pagina. A fost lansat un mesaj duplicitar. Si anume ca aceasta “istorica” alianta intre dusmani are loc pe fondul crizei economice. Pe de alta parte, Traian Basescu a insistat, vorbind despre o coalitie si un Guvern pentru patru ani. Stie el ceea ce nu stie nimeni? Si anume ca durata crizei va fi fix de patru ani?

Dupa “draga Stolo”, ce ne asteapta? In mod normal, totul ar trebui luat de la inceput. Adica seful statului ar trebui sa astepte sa se constituie si sa se structureze Parlamentul. Abia apoi ar trebui sa observe daca exista sau nu o coalitie majoritara. Aceasta ar trebui sa propuna un premier. Iar el, daca este un democrat, ar trebui sa-l desemneze. Dupa care urmeaza negocierea unui program de guvernare si a unui buget, validarea de catre Parlament si intrarea triumfatoare a noului Executiv in Palatul Victoria, pentru preluarea stafetei. In aceste conditii, efectul lui “draga Stolo” ar putea fi naucitor. Bulversant. Numai ca nu se va intampla asa. Pentru ca Basescu l-a nominalizat pe Boc. Din nou o miscare previzibila. Nu mai conteaza criteriul specializarii premierului in finante si economie. A disparut ca prin minune. Pentru ca era un criteriu fals. Basescu nu are nevoie de altceva decat de un om fidel. De o sluga. Care sa execute intocmai si la timp, fara nici cea mai mica ezitare, vointa sefului statului. A presedintelui-jucator.

In acest moment, ma intreb care este cea mai importanta valoare pe care trebuie sa o aparam. Stabilitatea economica, in conditiile crizei mondiale, care va lovi napraznic Romania sau democratia? Pentru ca, din pacate, Basescu isi anunta intentia de a combate criza si, in realitate, combate democratia. Pentru a obtine un nou mandat si o putere absoluta, autocratica si poate chiar tiranica asupra Romaniei. Ne intoarcem de unde am plecat acum douazeci de ani. O persoana conduce, practic, Guvernul prin intermediul unei marionete, Parlamentul printr-o majoritate adusa la ascultare, Justitia prin procurori si un ministru de casa si, evident, serviciile secrete. Iar opozitia e, cel putin pentru moment, simbolica. Nu poate introduce nici macar o motiune simpla. Ce diferenta exista, daca-l comparam cu Ceausescu la scurt timp dupa plecarea lui Dej?

Sunt totusi curios daca am din nou dreptate. Cred ca retragerea lui Stolojan a fost de mult timp pusa la cale. Nu cred, prin urmare, ca este suficient de santajat pentru a demisiona. Sau suficient de instabil psihic.

Comentarii inchise

Oferta la cheie   decembrie 12th, 2008

 

             Intr-o buna zi, vom afla in detaliu cum anume au fost facute negocierile de dinaintea alegerilor parlamentare dintre PSD, PNL si UDMR. Este important pentru a intelege bulversantul proiect al crearii noului FSN. Este de presupus ca intelegerea scrisa pe o foaie de bloc- notes si parafata doar de Tariceanu, intrucat Geoana a declarat ca este un om de onoare si nu este necesara semnatura sa, a fost facuta sub imperiul sondajelor de opinie. Acestea, sa ne amintim, inainte cu cateva zile de alegeri, aratau ca PSD si PD-L alearga bara la bara. La fel, putem presupune ca aceasta intelegere a transpirat in directia Cotroceni. Lasandu-i lui Traian Basescu posibilitatea de a se pregati temeinic pentru a o contracara. Alianta preconizata intre PSD, PNL si UDMR urma sa fie facuta publica chiar in seara alegerilor. Cu ocazia prezentarii exit-poll-ului. Numai ca exit-poll-ul a dat o eroare semnificativa. Prin care PSD se detasa in castigator, la cateva procente fata de PD-L. In acel moment, in tabara socialista s-au auzit voci care preconizau crearea unei majoritati doar cu maghiarii. Si cu PNL lasat in opozitie, alaturi de PD-L. Daca ar fi fost anuntata atunci o majoritate ferma, adversarii lui Traian Basescu ar fi putut prelua initiativa. Persistand in desemnarea unui premier PD-L, Traian Basescu ar fi comis o grava si costisitoare eroare. Oportunitatea politica a fost ratata. Si, in cele din urma, PSD a ajuns in situatia de a se preda ca partid la cheie si pe nimic celui mai inversunat adversar politic.

 

 Dintr-un partid pe cai mari, castigator moral al alegerilor, pentru ca a luat mai multe voturi decat PD-L si cu doi aliati puternici alaturi de care putea constitui o majoritate in interiorul careia conducea detasat, PSD a cazut brusc sub masa. Ajungand, in cele din urma, sa se bucure de firimiturile aruncate pe jos de PD-L in urma magnificului ospat aranjat de partidul prezidential. In loc sa aiba doi sau patru ani un premier si trei sferturi din toate functiile guvernamentale, plus sansa unui prezidentiabil castigator, PSD pierde tot si singurul succes – de altfel, destul de indoielnic si foarte straniu – pe care l-ar putea avea ar fi excluderea de la puterea executiva a UDMR.

O uluitoare si neasteptata umilinta pentru PSD. Construita in urma unei dezbateri democratice si a unui vot la fel de democratic in chiar forul de conducere al acestui partid. Acesta a decis, cu o majoritate zdrobitoare, “negocieri extinse” cu PD-L, in vederea constituirii unei aliante. Geoana a obtinut, astfel, un cec in alb pentru a negocia. Si a negociat prost. Pentru ca insasi decizia vanjosului organ de conducere PSD i-a creat acestui partid un handicap infinit mai mare decat cele doua handicapuri PD-L: neincrederea in acest partid, al carui presedinte de facto nu se tine de cuvant si pericolul pentru oricare dintre celelalte partide ca, intr-o alianta cu PD-L, sa renunte la un prezidentiabil, oferindu-i pe tava sefului statului un al doilea mandat. Ei bine, in momentul in care la PSD a fost luata strania decizie, cele doua handicapuri PD-L au fost anulate iar PSD, anuntand fara echivoc o asemenea decizie, a inchis aproape etans posibilitatea de negoiciere cu fostii sai aliati. Cu PNL, care era pregatit sa cedeze functia de premier pentru dubla sa tradare si cu UDMR, pentru ca imbratisarea cu acest partid a sfarsit cu un cutit infipt in spate. Daca Mircea Geoana se va trezi in urmatoarele zile din acest cosmar, in care singur s-a plasat, va trebui sa isi prezinte bilantul nenorocit in fata conducerii PSD. Care va fi silita, pentru a nu decide sinuciderea politica a acestui partid, sa intoarca armele. Ducandu-se in opozitie, in loc sa mearga la putere sau implorandu-le iertare fostilor aliati din PNL si UDMR si incercand sa tranteasca, in Parlament, Guvernul Stolojan, anuntand crearea unei majoritati. Adica punct si de la capat.

Comentarii inchise

Cu demisia in plic   decembrie 8th, 2008

 

Saltul de la neincrederea din campania electorala la increderea care trebuie sa stea la temelia unei coalitii puternice este urias si dureros. Urias fiindca au existat mult prea multe incompatibilitati intre programe si oameni si mult prea mult dispret si ura si dureros pentru ca nu au trecut, in definitiv, decat cateva zile de cand marii si micii actori politici s-au improscat cu injurii in Capitala si in intreaga tara. Situatia este agravata de existenta unui conflict deschis intre partidele politice, mai putin PD-L, si seful statului – care vrea, nu vrea, se afla in campanie electorala prezidentiala – de rezultatul extrem de strans al alegerilor intre PSD si PD-L, care face ca balanta sa fie in mana liberalilor, precum si de consecintele dramatice previzilbile ale crizei mondiale. Asadar, cum poate fi depasita neincrederea? O solutie posibila, pe care am lansat-o sambata la emisiunea 3×3 a lui Stelian Tanase, pare socanta. Dar, la o analiza mai atenta, nu e. Ar putea exista, la capatul negocierilor, o demisie in plic. O demisie a celui care va fi premier. Intr-o parte, cel putin, a esicherului potlitic, in varianta unei coalitii PSD-PNL, aceasta formula ar putea avea castig de cauza.

Iese la lumina faptul ca trei partide au avut, inca inaintea campaniei electorale, o intelegere incheiata la nivelul esalonului doi. Si anume ca, imediat dupa anuntarea rezultatelor, indiferent ce fluctuatii in plus sau in minus vor avea acestea – ele fiind, totusi, in linii mari, previzibile – PSD, PNL si UDMR sa anunte constituirea unei majoritati parlamentare. Si decizia de a face pe loc o puternica coalitie in vederea guvernarii. Un asemenea gest public i-ar fi asigurat prezumtivei coalitii preluarea initiativei si i-ar fi pus intr-o mare dificultate atat pe reprezentantii PD-L, cat si pe presedintele Traian Basescu, interesat in mod evident in plasarea la Cotroceni a partidului sau. Un asemenea act politic curajos de preluare a initiativei ar fi fost de natura sa genereze grave greseli si derapaje ale sefului statului. Putand motiva eventuala sa suspendare. Dar increderea intre cele trei partide a fost subminata de fel de fel de suspiciuni. Adevarul este ca negocierile nu au fost facute la varf, au fost secrete si mult prea generale. Nu se raspunsese la intrebarile esentiale: “in baza carui program vor guverna?” si “cine va conduce Guvernul?”. Dar intentia celor trei partide de a face o nunta, fie ea si furtunoasa, este in continuare cat se poate de serioasa. Din simplul motiv ca, in comparatie cu PSD, PD-L are un dublu handicap. Primul handicap il descriu sub forma unui silogism. Basescu nu se tine de cuvant. Basescu conduce PD-L. Deci PD-L nu se tine de cuvant. Ceea ce inseamna ca fie liberalii, fie social-democratii cooptati intr-o coalitie cu partidul prezidential pot fi oricand dati afara. Al doilea hadicap este candidatura la functia prezidentiala. Orice alianta cu PD-L presupune renuntarea la un candidat propriu si asigurarea, pentru Traian Basescu, a unui al doilea mandat de cinci ani. Fix ceea ce nu vor, in ruptul capului, PNL si PSD.

Dar in ceea ce priveste alianta PSD-PNL, la care s-ar ralia si UDMR, in timp ce programele pot fi compatibilizate, nu s-a ajuns la o intelegere privind premierul. Liberalii se tem ca, daca nu au premier, vor fi intr-o buna zi aruncati in strada iar PSD se teme ca, daca imparte aceasta functie cu liberalii, Tariceanu sau altcineva va refuza sa demisioneze la termenul convenit, pentru a-i ceda locul lui Geoana sau altui reprezentant PSD. Pe de alta parte, daca PNL se aliaza cu PD-L, situatia e aceeasi si, in plus, va fi transformat de catre Traian Basescu in sac de box in anul de criza si electoral care urmeaza. Asa ca nu se contureaza decat o singura solutie: alianta PSD-PNL-UDMR, cu Tariceanu premier doi ani si cu demisia in plic a acestuia semnata, datata si predata oficial si public, inca de acum, secretarului general PSD. Un penelist, premier de sacrificiu, poate conduce onorabil un Guvern de criza.

Comentarii inchise

Secretul nesecret   decembrie 6th, 2008

 In ceea ce ma priveste, stiu de mult ce va face presedintele Traian Basescu. Si sunt ultimul de pe lista. De fapt, daca stam bine cu memoria, stim toti. Respectiv cei aflati acum pe tusa dar care, la 30 noiembrie, am decis sa ne exprimam vointa politica. Dar secretul lui Traian Basescu il stiu chiar si cei care au stat acasa, refuzand sa voteze. Iar prezumtia ca asa stau lucrurile, ca secretul nu e secret, este data de rezultatele care, si ele, au fost previzibile. Nu se stia ca vor ramane doar trei partide plus UDMR in Parlament? Se stia. Nu se stia de mult timp ca PSD si PD-L alearga bara la bara? Se stia. Nu se stia ca liberalii vor ocupa al treilea loc? Ba da. Si la fel de cert este, de mult timp, ca singura formula normala intr-o perioada grea, care urmeaza, este crearea unei majoritati solide. Care nu poate fi facuta de niciunul dintre cei doi grei doar cu UDMR. Ne asteptam, asadar, la negocieri extrem de dure. Si asa sunt. Dar care este supriza nesurpriza pe care ne-o poate face seful statului, uzand in exces de prerogativele sale constitutionale?

Traian Basescu a avertizat opinia publica, in urma cu circa doua luni ca, atata timp cat niciun partid nu va obtine jumatate plus unu din mandate, el este liber, in calitate de sef al statului si conform Constitutiei, sa desemneze orice premier doreste. De la orice formatiune politica. Indiferent de scorul din alegeri. Tocmai din acest motiv, Nicolae Vacaroiu, un om in general foarte temperat, a sarit ca ars si l-a avertizat ca, in aceasta eventualitate, va fi suspendat. Societatea romaneasca trebuie sa raspunda, sub acest aspect, unei intrebari: pana unde merge, de fapt, libertatea presedintelui? Daca el poate impune cu forta un premier si respectiv un Guvern, sub santajul anticipatelor, atunci ce rost mai au alegerile? Inseamna ca cetatenii sunt chemati degeaba la urne. Si de aici decurge urmatoarea intrebare: cine negociaza, in mod normal, formarea unei majoritati si alcatuirea unui Guvern? Presedintele sau partidele? Conform Constitutiei, partidele. Dar daca incercam sa descifram manevrele lui Basescu, stim ca el incearca sa se erijeze in partide. Si, in fine, cine trebuie sa aiba incredere in cine? Presedintele in noua formula guvernamentala? Sau Parlamentul? Constitutia ne spune ca Parlamentul. Seful statului se arata cu degetul pe sine.

Basescu se bate pentru un nou mandat. Si actioneaza in concordanta cu aceasta dorinta. El va pierde la prezidentiale daca nu se construieste o majoritate in jurul PD-L. Si are certitudinea ca va castiga, in caz contrar. Deci PD-L trebuie impins cu orice pret la guvernare. Motiv pentu care Traian Basescu nu asteapta, cum ar fi normal, sa se intruneasca Parlamentul, unde partidele sa negocieze toate ierarhiile, constituindu-se astfel, in mod natural, o majoritate, dupa care sa fie elaborat un program comun de guvernare, in baza caruia – si numai astfel – sa poata fi identificati membrii cabinetului. Cei care sunt in stare sa duca acest program la bun sfarsit. Basescu procedeaza pe dos. Si, balbaindu-se, anunta ca va nominaliza primul-ministru inainte de intrunirea Parlamentului. Intr-o incercare de manipulare a forumului legislativ si a partidelor. Doar-doar va forta o alianta cu PD-L. De aceea, avem certitudinea ca premierul propus va fi un fruntas al partidului prezidential. Daca este moral si consecvent, il va numi pe “draga Stolo”. Daca este imoral si inconsecvent, il va desemna pe “buldogul” Blaga. Daca va pacali vreunul dintre celelalte doua partide, atunci acela trebuie sa renunte la un candidat propriu la prezidentiale iar dupa realegerea lui Basescu sa se astepte ca va fi aruncat peste bord.

Deci nu Traian Basescu este imprevizibil in acest vodevil politic. Daca vom cauta surprize, va trebui sa ne uitam mai degraba spre partidele politice si spre Parlament. Adica acolo unde ne invata Constitutia sa ne uitam. Si, de aceea, pe mine ma intereseaza mai mult instinctul de conservare si forta combativa existente la PSD si la PNL.

Comentarii inchise

Guvernul de sacrificiu   decembrie 4th, 2008

 

 Indiferent cum se formeaza o majoritate parlamentara si cat de consistenta va fi ea, e bine sa fim constienti ca primul Guvern va fi de sacrificiu. Din mai multe motive, asupra carora voi insista. Si de sacrificiu fiind, inseamna ca sunt toate sansele ca, dupa un an, primul-ministru sa fie schimbat ori, in cel mai bun caz, sa avem o remaniere semnificativa de genul celei care a condus la alcatuirea Cabinetului Tariceanu 2.

In fine, toata lumea recunoaste un adevar care ne circula deja ca un strigoi prin buzunare. Romania se afla in criza. Si este doar inceputul. Efectele ei profunde vor fi resimtite in 2009 si, poate, si in 2010. Stim ca a inceput, stim cand a inceput dar nu prea stim cand se sfarseste. In aceste conditii, viitorul Guvern are de infruntat urgia caderii economice, a blocajelor, a somajului si, poate, a unor grave convulsii sociale. Se aud unele voci care afirma – e adevarat, nu in mod public – faptul ca romanii sunt invatati sa rabde. Si ca dupa ce au rabdat atatia ani de comunism, vor trece prin noua criza fara a iesi in strada. Fara a se revolta. E fals. Sub comunism nu aveau cum sa faca acest lucru. Le era teama. Si aveau si de ce. Dar ce-i impiedica acum sa faca demonstratii si greve poate chiar cu caracter general? Ce-i impiedica pe romani sa se adune, din disperare, in jurul unei extreme care s-ar putea forma? Si care, istoric, aduna intotdeauna electorat in vremuri de criza. Si, in orice caz, nimic nu-i va impiedica sa sanctioneze prin vot puterea, punand pe seama ei – chiar si in situatia in care nu va merita acest lucru – efectele romanesti ale crizei globale. Si va avea prilejul pentru ca, o clipa sa nu uitam, anul 2009 va fi un an electoral.

Atunci cand vorbim despre formarea unui nou Guvern, cand facem calcule si speculatii, noi cei de pe tusa si cand alesii neamului fac mai mult decat atat, negociaza, nu trebuie sa ignoram ca in algoritm trebuie introdus, si chiar cu litere de foc, efectul prezidentialelor. Ce stim cu certitudine din aceasta perspectiva? Ca singurul partid care si-a identificat un candidat prezidential este PD-L. In persoana lui Traian Basescu. Celelalte doua mari formatiuni, PSD si PNL, nu au in acest moment un candidat. Nici cunoscut si nici macar necunoscut marelui public. La social-democrati, este adevarat, exista un Adrian Nastase, care si-a exprimat disponibilitatea de a intra in competitia pentru sefia statului. Desi imaginea sa a fost destul de temeinic si abil sifonata, printr-o veritabila dosariada penala si desi are dusmani in propriul partid, Nastase dispune de un potential redutabil. S-a vazut chiar in alegerile pe care le-a pierdut la mustata in 2004. S-a mai vazut acum, cand a castigat detasat alegerile parlamentare. Se mai vede in interiorul PSD, unde autoritatea sa creste pe zi ce trece. Dar statutul sau de candidat ramane incert. Pana cand nu va fi confirmat de un congres al partidului. Sau macar de o conferinta nationala. Iar pana atunci, ramane de vazut ce va face Mircea Geoana. Daca nu va ajunge prim-ministru? Oare presedintele PSD nu va dori sa-si incerce sansele pentru un mandat prezidential destul de tentant, daca ne gandim ca una dintre semnificatiile modului in care au votat romanii este ca 67 la suta dintre ei sunt anti-Basescu? Fiindca au refuzat partidul sau? La liberali se vorbea insistent despre o singura persoana. Crin Antonescu. Dar el a suferit un esec la parlamentare. Si, in aceste conditii, va mai candida? Iar daca Tariceanu nu va ajunge prim-ministru, nu cumva si el va dori sa se bata cu Basescu? Tot fiindca Basescu, in ciuda aparentelor, va fi o prada usoara?

Daca ne-am referit insistent la prezidentiale, am facut-o pentru a intari afirmatia din titlu. Viitorul Guvern va fi de sacrificiu pentru ca, probabil, nu va avea premier PD-L. Si, ca atare, va fi transformat de Basescu in sac de box. E singura lui cale de a-si maximaliza sansa pentru un nou mandat prezidential. Oare din acest motiv, de doua zile, nu mai insista nimeni pentru functia de premier?

Comentarii inchise

Marele licurici   decembrie 3rd, 2008

 

Cine va fi? Basescu sau Tariceanu? Primul, in calitate de sef de stat, se poate juca cu desemnarile de candidati pentru functia de prim-ministru, poate exercita un santaj politic asupra partidelor, amenintand cu anticipatele si, in consecinta, are sub aspect constitutional initiativa de partea lui. Ce de-al doilea, liderul liberal, fostul aliat al lui Traian Basescu, conduce in acest moment partidul de decizia caruia depinde, pana la urma, culoarea politica a viitorului Guvern. In functie de decizia PNL, viitorul Executiv va fi PNL-PSD sau PNL-PD-L sau PD-L-PSD sau minoritar cu sustinere parlamentara. Cine este, prin urmare, marele licurici? Si care va fi formula? Astazi ma voi lansa in prima tentativa de raspuns. Iar analiza, pentru moment, va fi din perspectiva exclusiv liberala.

Asadar, care este interesul liberalilor? In oricare dintre cele doua aliante ar intra, risca sa fie canibalizati de partidul mai mare. Singura solutie pentru a nu fi, in cele din urma, dizolvati, este ca liberalii sa faca exact ceea ce au facut. Sa pretinda ferm, in oricare dintre combinatiile politice, atat functia de prim-ministru, cat si includerea in programele de guvernare a unor proiecte lansate si sustinute de actualul Guvern. Altfel, pentru PNL nu mai ramane decat sansa de a trece in opozitie, fortand o alianta PSD-PD-L, adica crearea noului FSN. Pe de alta parte, chiar si asa, admitand ca unul dintre cele doua partide mari accepta sa cedeze liberalilor functia de premier, PNL tot trebuie dupa un an, doi sa se desprinda, trecand in opozitie. Pentru ca altfel ar lasa singurul culoar castigator pentru 2012 pe mana unui alt partid. Daca se aliaza cu PSD, pentru liberali exista sansa desemnarii unui candidat la prezidentiale in stare sa-l invinga pe cel mai temut adversar al partidului, care se numeste Traian Basescu. Daca, dimpotriva, se aliaza cu PD-L, va fi extrem de dificil, daca nu chiar imposibil, sa sustina o alta candidatura decat cea a lui Basescu. Si nu stiu daca liberalii isi doresc acest lucru. Din aceasta perspectiva, chiar mai ciudat este efectul unei aliante PSD-PNL. Aceasta ar insemna, practic, abandonarea proiectului PSD de a lansa un candidat propriu la prezidentiale.

Daca PNL alege o alianta cu PSD, are avantajul unei mai mari compatibilitati la nivel national si local, pentru ca cele doua partide au mai degraba un trecut recent de buna vecinatate, decat de rea vecinatate. Ramanerea lui Tariceanu ca premier ar garanta o continuitate in actul de guvernare. Incompatibilitatile ar fi totusi de natura ideologica, situatie de care Traian Basescu ar profita din plin, punand efectele crizei pe seama “ticaloasei coalitii”. Iar criza ar putea afecta, anul viitor, cel putin pe termen scurt, in mod grav imaginea premierului liberal. Dar aceasta situatie ramane neschimbata si in cazul unei aliante cu democratii. In fine, daca liberalii aleg opozitia, atunci in anul de criza vor putea explica la nesfarsit opiniei publice ca, atata timp cat ei au condus, economia a duduit iar cand conduc ceilalti e dezastru. Evident, PSD-PD-L ar pune efectele crizei pe seama unor costuri generate de guvernarea liberala. Tot daca raman in opozitie, liberalii se expun inevitabil la inca doua consecinte: anchete si arestari operate in forta impotriva unor lideri liberali ori a unor reprezentanti ai clientelei acestora; tradari in interiorul partidului, la nivel local si central, pentru ca unii liberali nu vor renunta la cascaval. Intrebarea este daca, pe termen mediu si lung, ei vor avea sau nu de castigat stand in opozitie. Raspunsul la aceasta intrebare, in primul rand si in al doilea rand la celelalte intrebari lansate in aceasta analiza, ne poate ajuta sa anticipam ce vor alege pana la urma liberalii si, in functie de asta, sa stim cine va fi marele licurici al meciului politic desfasurat pana la sfarsitul acestui an.

Comentarii inchise

Va fi vointa cui?   decembrie 1st, 2008

 

            In teorie, votul uninominal ar trebui sa aiba ca rezultat alegerea directa, nemijlocita sub nicio forma a noilor lideri politici de catre cetatenii Romaniei. Si, in functie de politicienii care vor fi desemnati in Parlament, se va constitui o majoritate care va fi in masura sa formeze Guvernul pentru viitorii patru ani. Asa scrie la carte. In realitate, situatia e diferita. Atat din punctul de vedere al desemnarii candidatilor castigatori, cat si sub aspectul formarii majoritatii si instalarii noului Guvern. Intervin mult prea multi factori care altereaza vointa cetateanului. Si, cu toate acestea, ar fi absurd si total anti-democratic ca aceasta vointa sa fie intru totul si iremediabil batjocorita.

            Atunci cand un candidat nu obtine 51 la suta din voturile expri­mate de cetatenii din colegiul sau electoral, el intra intr-o morisca. Daca este vorba de un colegiu mic sau mediu, voturile sale vor fi redistribuite colegiilor mari. Cu alte cuvinte, chiar daca un candidat obtine 49 la suta, el risca sa piarda, prin redistribuire, voturile „uninomi­nale”oferite lui, acestea ducandu-se, hat departe, intr-un alt colegiu. Cetatenii din primul colegiu care au votat in proportie mare un candidat, sa spunem PD-L, vor avea in final parte de un parlamentar, sa spunem PSD, care a primit doar 30 la suta din voturi, dar a castigat prin redistribuire. Sper ca cititorii sa inteleaga hara­babura pe care am descris-o mai sus cat de logic am putut.

            In al doilea rand, formarea unei majoritati parlamentare nu se poate face pur si simplu in baza vointei cetatenilor, atata timp cat acestia nu si-au dat voturile lor intr-o proportie majoritara reprezen­tantilor unuia dintre cele trei partide mari. Daca niciun partid nu are 51 la suta, si nu are, atunci majoritatea se formeaza pur si simplu in baza unor intelegeri negociate de liderii politici. Din nou, asa-zisa expresie directa a vointei cetateanului este alterata. Dar, de data aceasta, in mod necesar. Pentru ca, in absenta unei majoritati, nu poate fi alcatuit un Guvern care sa fie validat de Parlament.

            In al treilea rand, exista jocul politic personal al presedintelui Traian Basescu care, in dorinta de a obtine un nou mandat, se cram­poneaza de ideea aducerii la Palatul Victoria a partidului prezidential. Dar PD-L nu are suficienti parlamentari. Iar sansele sale de a forma o majoritate sunt cele mai mici, in raport cu posibilitatile existente. In consecinta, asa cum, de altfel, a amenintat in diferite ocazii, Traian Basescu va incerca sa impuna un Guvern mino­ritar. Utilizand santajul cu dizolvarea Parlamentului. Pentru ca, daca de doua ori un premier propus de el cade la vot, seful statului are intr-adevar dreptul de a dizolva Parla­mentul. Ei bine, aceasta presiune, prin santajul descris mai sus, dizolva definitiv orice fel de vointa liber exprimata a cetateanului roman. Nu pun acum In discuTie faptul ca, in plina criza mondiala, care anul viitor va lovi napraznic Romania, avem nevoie nu de balamuc politic, ci de stabilitate, nu de vesnica galceava, ci de vointa politica neclin­tita si nealterata de batalii sterile si nu de un guvern minoritar impus cu forta de Zeus, ci de un guvern puternic sprijinit in Parlament. Si, cu atat mai mult, nu avem nevoie de reluarea procesului electoral, ca urmare a dizolvarii Parlamentului.

            Ca atare, dacA vorbim despre o vointa care trebuie infranta, aceea este vointa presedintelui Traian Basescu. Iar daca vorbim de o vointa care trebuie nu sa triumfe, pentru ca nu are cum, ci macar sa castige la limita, aceea este vointa cetateanului. Ea este transferata cui? Si prese­dintelui, care a fost votat, tinand cont si de absenteismul din 2004, cam de o treime din electorat, si Parlamentului care, in functie de majoritatea care s-ar putea forma, are in spate multe voturi. In orice caz, mult mai multe decat ale lui Traian Basescu. Si mult mai recente. Este vointa de azi contra vointei de ieri. Va putea invinge Traian Basescu, in aceste conditii, Parlamentul nou ales al Romaniei?

Comentarii inchise