Sorin ROSCA STANESCU

Un atac mediatic într-un week-end de august sau de ce trişează un gazetar de la Bucureşti, iar unul de la Chişinău îi ţine hangul?

FLUX, Ediţia de Vineri Nr.200979 din 14 august 2009

Atunci când am primit propunerea din partea ziaristului Victor Roncea de la ziarul bucureştean „Ziua” să acord un interviu care să desfăşoare recentele declaraţii ale Preşedintelui Traian Băsescu despre contribuţia domniei sale la alegerea Preşedintelui Vladimir Voronin în 2005, am făcut-o fără mare tragere de inimă. Şi asta pentru că mi-am dat seama că detaliile pe care le voi furniza i-ar putea incomoda pe unii, prin urmare apariţia unui astfel de interviu ar fi fost problematică. Anume aşa s-a şi întâmplat.

    După o săptămână de amânări, de frământări nevăzute pro şi contra publicării interviului meu, acesta a fost publicat în sfârşit sâmbăta trecută. Însă varianta apărută este una ciopârţită, cenzurată şi deformată. Întrebările la care am răspuns au fost altele, răspunsurile plasate în pagină au fost uneori amputate, alteori „cizelate” după bunul plac al cenzorului.  Însuşi titlul interviului a fost schimbat. Cel pe care l-am convenit cu ziaristul Victor Roncea era „Iurie Roşca: „Băsescu m-a sunat şi m-a îndemnat să intru la guvernare împreună cu Voronin”. Iar cel măsluit de bossul de presă de la Bucureşti s-a voit să pice peste imaginea mea ca o lespede de mormânt: „Băsescu l-a terminat politic pe Roşca”. 

    Însă culmea acestui trucaj de presă l-a reprezentat editorialul, semnat de Sorin Roşca Stănescu, care apare în aceeaşi ediţie. Acest text vulgar, agresiv, calomnios şi nedrept se vrea un fel de replică la interviul meu. Cunoscutul om de presă de la Bucureşti, din motive pe care noi le bănuim, iar el nu are voie să le spună, comite un atac la persoană, încălcând toate regulile scrise şi nescrise ale jurnalismului. Să fim de acord că a publica un soi de replică în acelaşi număr de ziar e o chestiune cel puţin stranie. Însuşi titlul, care reia porecla din denumirea filmuleţului de tristă faimă lansat în alegerile din 2001, „Opriţi-l pe Iuda!”, arată esenţa şi scopul materialului: o lovitură de imagine  în vederea compromiterii mele. Mânuitorul de condei din Capitală, ca să fie crezut şi să arate că nu ar face jocul murdar al altcuiva, mai puternic decât el, din umbră, putea cel puţin să iniţieze o scurtă documentare pe marginea celor spuse de mine. Totuşi am invocat o serie întreagă de nume şi de elemente concrete. Chiar dacă o astfel de documentare ar fi fost una de dragul jocului, nu de dragul stabilirii adevărului, ea ar fi dat un plus de credibilitate manipulatorului de serviciu de la Bucureşti. Aroganţa şi cinismul omului de presă dâmboviţean, care emite inepţii, falsuri şi acuzaţii nefondate, sunt de-a dreptul monumentale. Ele trădează nervozitatea celor nominalizaţi de mine în respectivul text. Am impresia că unii ar fi dorit să nu figureze acolo. Amintesc că, pe lângă numele Preşedintelui României, invocat de mine, au mai figurat încă trei nume ale trei cetăţeni români: Dorin Iacob, Andrei Pleşu şi Cătălin Giosan. Aşa cum Şeful Statului Român este o persoană ocupată şi, presupun, nu are timp de astfel de precizări insignifiante, poate celelalte trei persoane vizate de mine ar fi fost dispuse să zică ceva. Sau dacă nu, ar fi putut să fac  şi ei acelaşi joc, dezminţind în mod solidar cele spuse de mine.  O asemenea solidaritate nu m-ar fi surprins deloc, de vreme ce legea omertei, adică legământul tăcerii în stil italian, în astfel de situaţii e la ea acasă. Iar în asemenea cazuri loc de sinceritate nu prea e. Dar mitraliera mediatică, profund angajată politic şi nu numai, a lăsat la o parte rigorile genului şi a tras o rafală lungă direct în ţintă. Da, anume ăsta e termenul: ţintă. Pentru că aceasta e ipostaza în care m-au plasat cei care ordonă politica editorială a unor structuri media de dincolo şi de dincoace de Prut în raport cu mine. Prietenii ştiu de ce.

    Autorul-denigrator caută să îşi dea cu părerea despre modul cum au apărut Fronturile Populare în fosta URSS, susţinând cu nonşalanţă că eu însumi aş fi fost acela care i-am povestit despre acele evenimente. Adevărul este că eu nu i-am şi spus aşa ceva lui Sorin Roşca Stănescu, pe care nu l-am văzut de mai bine de zece ani şi nici nu sunt sigur că mi s-a făcut dor între timp. Mai mult decât atât, am publicat mai multe texte asupra acestui subiect de-a lungul vremii, arătând care au fost dedesubturile acelor iniţiative de creare a fronturilor populare în fostele republici sovietice, acestea ieşind de sub controlul regimului şi evoluând în mişcări de emancipare naţională. S-a scris mult la acest capitol şi în Vest. Însă e inutil să îl expediez pe preopinentul meu la lecturi cu tentă academică, apărute în spaţiul occidental la acest subiect. Omul nu pare a avea preocupări academice şi nici aplecare spre o documentare profun
 dă. El se mulţumeşte să reactualizeze insinuarea precum că aş fi fost infiltrat de KGB în mişcarea de atunci. Remarca nr.1: Dacă eu aş fi fost infiltrat de KGB, ar fi fost sinucigaş să îi mărturisesc lui sau oricui altcuiva cum au apărut mişcările de la acea vreme. Remarca nr. 2 (Pe asta am mai făcut-o acum un deceniu unui alt locuitor al Bucureştiului): Dacă există dubii asupra (in)existenţei unei relaţii secrete a subsemnatului cu serviciile speciale sovietice sau ruseşti, îi propun să apelăm la ajutorul unui poligraf test, numit în popor şi detectorul de minciuni. Doar cu condiţia să fim testaţi în paralel ambii, să vedem ce iese. Las la o parte ce am făcut eu pe vremea aia îndepărtată de acum 20 de ani. În orice caz, în tufişuri nu am stat şi ode lui Ceauşescu nu i-am cântat.

    Ceea ce ar trebui să precizăm aici ţine de acelaşi domeniu sensibil legat de serviciile secrete. Specialiştii care susţin că influenţa fostei Securităţi ceauşiste asupra vieţii politice, a mass-media şi a mediului de afaceri din România este încă foarte puternică nu sunt departe de adevăr. Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara a rămas nerealizat şi de aici toate consecinţele. I-aş mai aminti justiţiarului de la Bucureşti şi despre influenţa deloc neglijabilă asupra vieţii publice din România a cel puţin trei servicii speciale ruseşti: FSB, SVR, GRU. Uneori chiar am impresia că ruşii au învăţat de minune să joace un soi de biliard în regiune. Când au de atacat un personaj incomod de la Chişinău ei pun în acţiune întregul angrenaj de factură KGB-istă de la Bucureşti: lovesc în bila de la Bucureşti ca această să ricoşeze în bila de la Chişinău. Nu e neapărat cazul ziaristului sus-numit, vorbeam de un anume procede
 u, devenit predilect de mai mulţi ani încoace pentru aceste structuri.

    Precizez şi faptul că eu nu am susţinut niciodată precum că în 2005 aş fi fost amăgit. Decizia pe care am luat-o a fost una conştientă, impusă de circumstanţe de ordin politic şi geo, evidente pentru orice om cu o minimă pregătire intelectuală. E adevărat că ea s-a transformat într-un cal de bătaie pentru toţi neprietenii mei (iar din ăştia sunt cătă frunză şi iarbă), care au menţinut un foc concentric asupra mea timp de patru ani, ceea ce a afectat imaginea şi rezultatul electoral al PPCD. Dar asta nu înseamnă câtuşi de puţin că atunci am procedat greşit, ci doar că deseori faptele bune trebuie plătite cu anumite sacrificii.

    Nu e cazul să-i dau explicaţii gazetarului buclucaş de peste Prut asupra motivelor care m-au făcut să accept funcţia de vicepremier. Am făcut-o în momentul numirii mele în funcţie. Doar voi preciza că printre competenţele mele în această calitate nu se regăseşte şi cea de coordonare a serviciilor speciale, din simplul motiv că acestea nu sunt parte a Guvernului şi nu i se subordonează. În plus, din cele înşirate claie peste grămadă de autor în editorialul său reiese clar că insul habar nu are despre aspectele strict factologice şi cronologice. Evenimentele din 5-7 aprilie, în care eu şi PPCD în ansamblu nu am avut absolut nici o implicare, s-au produs cu mult înaintea numirii mele în funcţia de vicepremier (16 iulie 2009), iar campania electorală anticipată din 29 iulie a avut loc într-o atmosferă mult mai detensionată decât cea din 5 aprilie şi datorită contribuţiei mele directe în calitate de membru al Guvernului.

    Apropo, constat că odată cu publicarea acelui editorial infect Sorin Roşca Stănescu se înscrie alături de alţii în seria de gropari ai subsemnatului şi ai PPCD. Aici e însă vorba de cel puţin o greşeală logică, deoarece autorul prezintă dezirabilul drept realitate. Never say never, niciodată să nu spui niciodată, zice vorba înţeleaptă a englezilor. Şi cum de la o habă de vreme unii  sunt copleşiţi rău de tot de anglo-manie, ca şi coana Chiriţa pe vremuri de franco-manie, am zis să mai comit în încheiere o vorbă de duh în vogă, care, zic eu, se potriveşte aici: „I’ll come back!”. Aşadar, dragi cititori, binevoitori şi răuvoitori, rămâneţi cu noi. Vă aşteaptă încă multe surprize.

    P.S.: Am decis să publicăm în „Flux” varianta necenzurată a interviului acordat ziarului „Ziua”. Doritorii pot să o compare cu cea cenzurată din „Ziua”. Nu am încercat să obţin dreptul la replică în ziarul bucureştean. Sunt conştient că ar fi o întreprindere inutilă şi o pierdere de timp. Dar poate şi mai rău, un prilej de repetare a unor atacuri sordide, de sorginte kaghebisto-securistă contra subsemnatului.

    P.P.S: Cum era şi de aşteptat, în ediţia de luni, 17.08.09, gazeta „Timpul” de la Chişinău reia cu satisfacţie maliţioasă interviul respectiv (dat cu prescurtări) şi editorialul lui Sorin Roşca Stănescu. C. Tănase nu putea rata ocazia de a-mi aplica o nouă lovitură de imagine. El publică un şfichi pe post de editorial din care voi cita: „Potrivit unei vechi înţelepciuni, despre morţi trebuie să se vorbească ori de bine, ori să nu se vorbească deloc; despre Roşca nu pot vorbi de bine, am ales varianta a doua. Rândurile de faţă sunt deci un epitaf pe piatra de mormânt politic al lui Iurie Roşca. Cadavrul politic Roşca nu trebuie reînviat… Nici aceste rânduri nu le-aş fi scris, dar recunosc, le-am scris din frică – mă tem ca nu cumva fenomenul Roşca să se repete”.

    Trec peste stilul de cioclu învechit în rele al belicosului scrib de la „Timpul”, cumpărat pe bani mărunţi cu tot cu măruntaie acum vreo zece ani de nişte adversari de-ai mei. Văd că îi obsedez rău de tot pe nemernicii din spatele gazetarilor care s-au deprins să latre la comandă precum cocotele să ia bani pentru partidele de amor prestate contracost. Înţeleg că centrul de comandă al politicilor editoriale anti-Roşca e dosit bine de ochii opiniei publice, iar motivele reale ale urii acestor obsedaţi sunt cu totul altele decât pretextul legat de votul în susţinerea lui Vladimir Voronin în 2005. Cine se îndoieşte, poate să verifice: parcă până în 2005 politicile editoriale ale unor ziare ca „Timpul” sau „Jurnal de Chişinău” erau mai puţin ostile? Ba nu, erau la fel. Iar cât priveşte teama invocată de C. Tănase, ce pot să zic? Vorba veche: de ce te temi, de aia nu o să scapi. Sau (pentru ambii barosani de presă, de pe ambe
 le maluri ale Prutului): Nu săpa groapa altuia…

To be continued. Stay with us.

Rămâne cum am stabilit: pe curând.
Iurie ROŞCA

Puteti citi aici versiunea originala, necenzurata, a interviului acordat de Iurie Rosca.

Iurie Roşca: „Băsescu m-a sunat şi m-a îndemnat să intru la guvernare împreună cu Voronin”
FLUX, Ediţia de Vineri Nr.200979 din 14 august 2009

 V.R.: — Domnule Iurie Roşca, acum câteva zile Preşedintele Traian Băsescu a recunoscut public că în 2005, după alegerile parlamentare din Republica Moldova, a contribuit la alegerea lui Vladimir Voronin în funcţia de şef al statului. Voronin de fapt mai deţinuse un mandat de Preşedinte din 2001 până în 2005, timp în care s-a manifestat destul de autoritar, având ticuri antinaţionale şi proimperiale. În aceste condiţii, să fie adevărat că şeful Statului Român ar fi contribuit la realegerea lui Voronin? (Amintim pentru cititorii noştri că în Republica Moldova şeful statului se alege de către Parlament cu un minimum de 61 de mandate din totalul de 101, ceea ce constituie 3/5 din numărul total de deputaţi, iar două tentative eşuate atrag după sine în mod automat dizolvarea legislativului de către Preşedintele republicii. Mai amintim şi faptul că în 2005 comuniştii au acumulat doar 56 de mandate, Blocului „Moldova Noastră” condus d
 e Serafim Urechean i-au revenit 34 de locuri, iar PPCD – 11. )

    Iu.R: — Da, este adevărat, domnul Preşedinte Traian Băsescu a fost foarte activ şi insistent în acea perioadă pentru a-l reinstala pe Vladimir Voronin în funcţia de Preşedinte. Aşa cum au făcut-o şi alţi lideri occidentali. Jocul era simplu şi avea, ca întotdeauna în regiunea noastră, o clară dimensiune geopolitică. Dar ca să fie mai clar de ce occidentalii l-au susţinut atunci pe Voronin este cazul să ne amintim de ultima săptămână a lunii noiembrie 2003. A fost un moment de maximă tensiune politică, provocat de Kremlin, care a încercat să anticipeze summit-ul OSCE de la Maastricht, summit programat pentru zilele de 1 şi 2 decembrie a acelui an. Ruşii au vrut să realizeze un blitz-krieg diplomatic şi să-i pună pe occidentali în faţa faptului împlinit prin promovarea aşa-numitului Memorandum Kozak. Esenţa acestui document politic consta în anexarea părţii basarabene a Republicii Moldova la interesele geostrategice ale Rusiei pr
 in alipirea malului drept al Nistrului la malul stâng, nu prin reintegrarea Transnistriei în spaţiul constituţional al întregului stat. Consilierul şi trimisul special al Preşedintelui Putin, Dmitri Kozak, a stat cam o săptămână la Chişinău. Preşedintele Rusiei şi-a anunţat vizita la Chişinău pentru a asista la ceremonia de semnare a unui document politic între Voronin şi Smirnov. Acest document prevedea printre altele legalizarea prezenţei militare ruse până în 2020, crearea unui Parlament bicameral, una dintre camere urmând să fie controlată de separatiştii de la Tiraspol, inclusiv acordarea dreptului de veto în chestiuni de politică internă şi externă pentru deputaţii de dincolo de Nistru, rezervarea de locuri în conducerea Guvernului, dar şi în fiecare minister la nivel de vice-ministru, exact la fel şi cu sistemul judecătoresc. Practic întreg procesul decizional al autorităţilor centrale de la Chişinău urma să treacă sub con
 trolul Moscovei prin intermediul acestui plan. Atunci PPCD a organizat ample demonstraţii de protest, iar Voronin a renunţat în ultimul moment să semneze Memorandumul Kozak, Putin fiind nevoit să îşi contramandeze vizita la Chişinău.

    V.R.: — Practic din acel moment Voronin a intrat în conflict cu Moscova, asta ţinem minte. Şi cum s-a răsfrânt această situaţie asupra alegerilor din 2005?

    Iu.R.: — Simplu de tot. În Parlament au intrat trei grupări mai mari: Partidul Comuniştilor, care făcuse turnura din noiembrie 2003 şi semnase Planul de Acţiuni UE-RM chiar în preajma alegerilor (21 februarie 2005), Blocul „Moldova Democrată” (BMD) reprezentând opoziţia prorusă, sprijinită făţiş de Kremlin (printre fruntaşii acelui conglomerat de o singură folosinţă erau Serafim Urechean, Dumitru Diacov, Vladimir Filat, Dumitru Braghiş etc.) şi PPCD, care reprezenta opoziţia proocidentală.

    V.R.: –Am înţeles, ăsta fiind cadrul general, care a fost miza postelectorlă atunci?

    Iu.R. : — Miza occidentalilor a fost să se evite o criză politică, dizolvarea Parlamentului şi o nouă campanie electorală, iar miza ruşilor, dimpotrivă, să provoace aceste alegeri pentru a-l pedepsi pe Voronin, a-l elimina de la putere şi a-şi instala exponenţii în fruntea ierarhiei statale. Aceştia erau concentraţi în BMD, dar cine era pregătit să fie instalat la postul de preşedinte al ţării, Serafim Urechean, Petru Lucinschi, fostul şef al statului sau acolitul acestuia, Valeriu Pasat, fost şef al serviciilor speciale moldoveneşti cu puternice conexiuni la cele ruseşti, nu putem şti cu exactitate.  Aşadar, alternativa era clară. Urma să alegem între o „revoluţie color”, inspirată de la Moscova şi alegerea lui Voronin, intrat în disgraţia foştilor săi protectori din cauza respingerii Memorandumului Kozak şi a reorientării politicii externe spre UE.

    V.R.: — Bine, asta ţinem minte, Viktor Iuşcenko, Mihail Saakaşvili şi Traian Băsescu, cei trei lideri regionali „portocalii” şi provestici, l-au susţinut făţiş pe Voronin pe ultima sută de metri în campania electorală de atunci. Dar ce s-a întâmplat după alegerile parlamentare din 6 martie şi până la alegerea lui Voronin în 4 aprilie 2005? Şi mai ales care a fost rolul lui Băsescu în toată povestea aceasta? Acea lună a fost plină de frământări, dacă îmi aduc bine aminte.

    — Iu.R.: — La 7 martie 2005 eu am convocat o conferinţă de presă în care am dezvăluit scenariul inspirat din exterior de destabilizare a situaţiei politice din ţară prin provocarea de demonstraţii de masă, care să se soldeze cu violenţe şi cu răsturnarea prin forţă a puterii de stat. Valeriu Pasat mi-a propus personal, în repetate rânduri, bani pentru organizarea demonstraţiilor de masă contra lui Voronin. Atunci acest scenariu a putut fi zădărnicit, iar Urechean şi ortacii lui, care se pregăteau să iasă în stradă după ce ar fi ieşit PPCD, au fost nevoiţi să renunţe.

    V.R.: — Şi ce a făcut Băsescu în acea situaţie?

    Iu. R.: – A făcut ce a făcut şi Mihail Saakaşvili, de pildă. Saakaşvili m-a invitat la Tbilisi, unde am discutat cum să depăşim criza de la Chişinău. Atunci am avut şi o conferinţă de presă comună în capitala Georgiei, la Palatul Prezidenţial, ceea ce pentru mine a fost o onoare deosebită, Saakaşvili fiind şef de stat, în timp ce eu eram simplu deputat şi preşedinte de partid. Până atunci, însă, la Chişinău sosise de la Kiev fostul congresman american John Conlan, pe care l-am cunoscut în capitala Ucrainei în toamna lui 2004, în timpul „Revoluţiei Portocalii”. John Conlan a adus argumente grele în favoare votării lui Voronin. O altă personalitate importantă prezentă la Chişinău în acele zile a fost Antanas Valionis, Ministru de Externe al Lituaniei. Am avut şi cu el o discuţie îndelungată, analizând toate aspectele situaţiei din regiune. Revenind de la Tbilisi, am fost sunat de domnul Preşedinte Traian Băsescu. Domnia
 sa m-a îndemnat să intru la guvernare împreună cu dl Vladimir Voronin. I-am spus că domnul Voronin nu ne invită la guvernare, ci doar să votăm pentru candidatura dânsului la funcţia de şef al statului. Însă domnul Preşedinte Traian Băsescu a insistat, zicând că anume o asemenea atitudine este în interesul comun al Moldovei şi al României, ca şi în interesul cursului prooccidental al ţării…

    V.R.: — Am auzit că a mai existat un detaliu în acea conversaţie telefonică şi anume că aţi discutat despre o posibilă promovare a dumneavoastră în funcţia de preşedinte al Parlamentului în schimbul votării pentru Voronin. Totuşi cum a fost cu asta?

    Iu.R.: — Ei bine, nu am vorbit niciodată până acum public despre asta. Nici nu cred că e aşa de important acest episod. Într-adevăr, fiind la Tbilisi, prietenul meu, Mihail Machavariani, vicepreşedinte al Parlamentului georgian, a formulat această idee. Tot el i-a spus-o şi lui Mihail Saakaşvili. Ultimul urma să vorbească şi cu Viktor Iuşcenko, dar şi cu Traian Băsescu, să susţină această idee şi să îl convingă pe Vladimir Voronin să mă accepte pentru funcţia de speaker. În discuţia telefonică cu domnul Preşedinte Traian Băsescu a venit vorba şi despre asta. Dumnealui s-a arătat foarte entuziasmat de idee şi a spus că va lua imediat legătura cu Mihail Saakaşvili şi Viktor Iuşcenko, pentru a-l convinge împreună pe domnul Voronin. Urma să luăm legătura din nou la telefon, dar, din păcate, nu am mai reuşit.

    V.R.: — Şi ce s-a întâmplat după? A mai întreprins ceva în acest sens Băsescu?

    Iu.R.: — Nu ştiu. Nu m-am mai interesat niciodată de acest aspect. Am înţeles că domnului Voronin nu i-a surâs ideea, domnia sa având propria candidatură pentru postul respectiv.
     V.R.: — Pe Marian Lupu, adică. Cel care l-a distanţa de patru ani îl trădează pe Voronin, fiind supărat că acesta nu l-a făcut şi şef de stat. Deci, l-a crezut pe Lupu mai potrivit, mai de nădejde, cum ar veni…

     Iu.R.: — De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi, zice vorba populară. Eu nu am avut nici un regret sau frustrare în legătură cu asta. Ţara era în prag de dezastru, nu era cazul să ne încăpăţânăm de dragul rangurilor. Iar cine nu a înţeles atunci ce ni se pregătea, a văzut la distanţa de patru ani. Cui nu i-a plăcut ziua de 4 aprilie 2005, când a fost votat preşedintele Voronin şi s-a evitat un dezastru, n-are decât să se entuziasmeze de ziua de 7 aprilie 2009, când au fost distruse şi incendiate clădirile Parlamentului şi a Preşedinţiei, fiind provocate pagube materiale şi suferinţe omeneşti incalculabile. Apropo, criza politică de la Chişinău încă nu s-a încheiat, să dea Dumnezeu să fie depăşită cât mai repede.

    V.R.: — Dar să revenim la momentul de dinaintea votării pentru Voronin.  La distanţa de patru ani, cum vi se pare rolul jucat de Băsescu atunci?

    Iu.R.: — Eu cred că domnul Băsescu a avut o atitudine corectă atunci, într-o situaţie limită care se crease la Chişinău. Voi mai relata un episod în premieră. Domnul Preşedinte Băsescu şi-a expediat atunci la Chişinău un trimis special care să determine alegerea domnului Voronin. Acesta a fost domnul Dorin Iacob, la acea vreme şef al Departamentului Imagine al Partidului Democrat, un confident al şefului Statului Român. Cel care m-a pus în legătură cu Dorin Iacob a fost Cătălin Giosan, directorul postului de televiziune PRO TV, pe vremuri ziarist la Bucureşti, pare-mi-se la „Express-Magazin”, instalat la Chişinău de peste zece ani. Cătălin Giosan mi-a propus să merg la un local, „NOBIL CLUB”, situat pe strada Eminescu, la intersecţia cu bulevardul Ştefan cel Mare, care ştiam că aparţinea cuiva dintre apropiaţii domnului Voronin, pentru a avea o întâlnire cu cineva trimis de domnul Preşedinte Băsescu. Am acceptat, bineînţe
 les. La acea discuţie de taină domnul Dorin Iacob mi-a transmis salutările domnului Preşedinte Băsescu şi a insistat să-i conving pe deputaţii PPCD să votăm pentru Voronin. Tot el a insistat să accept funcţia de vicepreşedinte al Parlamentului. Având atâtea argumente, plus rugămintea personală a Preşedintelui României, plus insistenţele unora ca Valeriu Pasat să nu votăm pentru Voronin, plus ameninţările cu moartea în cazul susţinerii lui Voronin, am optat pentru candidatura acestuia.

    V.R.: — Bine-bine, dar asta v-a adus atâtea necazuri ulterior, inclusiv pierderea recentă la alegerii. Chiar nu regretaţi gestul de acum 4 ani?

    Iu. R.: — Nu-l regret câtuşi de puţin. A fost o hotărâre conştientă, un risc asumat, o decizie benefică pentru societate. Aici e şi toată dilema care stă în faţa politicianului în astfel de momente-limită. Eşti pus în faţa următoarei alegri: ori expui unor riscuri majore ţara, ori partidul. Vorba latinilor: tertium non datur. Atunci trebuia să decid ce fac: sacrific ţara ori pun la bătaie propria imagine şi şansele electorale ale partidului.

    V.R.: — Stop, dar dacă îmi amintesc bine, dumneavoastră aţi fost învinuit atunci de către un fost consilier prezidenţial că aţi fi inventat convorbirea telefonică cu Băsescu.
     Iu.R.: E adevărat. Treaba s-a întâmplat imediat după ce am votat pentru Voronin. Sigur, opinia publică a fost uimită şi chiar scandalizată de decizia noastră. Pentru a lămuri lucrurile, m-am gândit să îl întreb pe dl Preşedinte Băsescu dacă pot să fac trimitere la discuţia avută cu domnia sa. ŞI aşa cum era practici imposibil să îl găsesc la telefon, am apelat telefonic la trimisul şi confidentul dânsului Dorin Iacob, care, misiunea fiind îndeplinită,   era deja la Bucureşti. L-am sunat şi l-am întrebat: „Dorine, uite, diseară urmează să merg la un talk-show la PRO TV, cu Lorena Bogza, fireşte. Pot să fac trimitere la discuţia cu domnul Preşedinte?”  Dânsul a răspuns fără ezitare că da. Atunci l-am rugat să ia totuşi legătura cu domnul Băsescu şi doar dacă Preşedintele va permite, eu voi face trimitere la el. În după-amiaza aceleiaşi zile am revenit cu un telefon şi l-am întrebat pe Dorin Iacob dacă a reuşit s
 ă ia legătura cu domnul Preşedinte Băsescu. Dânsul mi-a spus univoc şi hotărât că da şi că pot să declar public despre îndemnul şefului Statului Român de a ne da voturile pentru Vladimir Voronin. Anume aşa am şi procedat. În aceeaşi seară la emisiunea „În profunzime” de la PRO TV am făcut referinţă şi la discuţia cu domnul Preşedinte Băsescu.

    V.R.: — Dar de ce atunci consilierul lui prezidenţial pentru politică externă, Andrei Pleşu, a negat la câteva zile această declaraţie a Dvs.?
     Iu:R.: — Nu ştiu. Nu am de unde să cunosc fineţurile politicii de la Bucureşti. Nu m-am ocupat niciodată de investigarea acestui caz. Nu mă mai interesează. Cert este, însă, că doar la câteva zile în ziarele   „Jurnal de Chişinău” şi „Literatura şi Arta”, o personalitate de talia lui Andrei Pleşu, om de cultură şi fost Ministru de Externe, a spus un neadevăr, dezminţind cu ironie, ca să nu zic cu bătaie de joc, faptul că Preşedintele Băsescu a avut acea conversaţie telefonică cu mine. Aş putea admite că Dorin Iacob nu l-a consultat pe Preşedintele Băsescu atunci când mi-a zis că a vorbit cu acesta. Aş putea crede că Preşedintele Traian Băsescu nu l-a informat pe Pleşu asupra acelei conversaţii. Aşa sau altfel, în urma acestei tărăşenii, a reieşit că cel care minte aş fi eu. Bun, astea-s lucruri consumate, Dumnezeu să ne judece pe toţi după fapte.

    V.R. – Dar de ce aţi tăcut până acum? De ce nu i-aţi cerut explicaţii, în particular sau public lui Băsescu?  Doar aţi avut de suferit în urma acestei întâmplări. Nu credeţi că Băsescu s-a comportat neonest cu dumneavoastră? Nu credeţi că ar trebui taxat pentru asta?

    Iu.R.: — Eu am încercat de mai multe ori să ajung la dl Preşedinte Băsescu, dar nu pentru a-i reproşa ceva. Dorinţa mea era să contribui la evitarea unor tensiuni inutile dintre Bucureşti şi Chişinău. L-am rugat să mă primească şi atunci când a fost la Chişinău, şi când îl mai întâlneam la reuniuni internaţionale în cadrul Partidului Popular European, i-am trimis şi câteva scrisori. Dar drumul meu către Cotroceni s-a dovedit a fi închis de-a binelea. De ce, nu ştiu. Pot doar să presupun cine a avut grijă să blocheze comunicarea mea cu domnul Preşedinte Băsescu. Şi cred că aş fi putut veni cu nişte sugestii care ar fi permis evitarea unui război diplomatic între Bucureşti şi Chişinău. Dar, vorba aia, voia boierilor. Intenţiile noastre bune au rămas doar intenţii dacă dialogul a fost imposibil de construit.
     V.R.: — Dar nu credeţi că dialogul dintre cele două capitale a devenit conflictual din cauza lui Voronin?

        Iu.R.: — Eu cred că s-a greşit din ambele părţi. Doi s-au bătut, iar al treilea a câştigat din acest conflict. Al treilea e şi autorul din umbră al conflictului artificial între Bucureşti şi Chişinău.

    V.R.: — Vă referiţi la fraţii ruşi, meşteri în intrigi de acest fel şi foarte prezenţi în zona noastră cu structuri ale serviciilor speciale bine înfipte în instituţiile statului şi în presă?

Iu.R. – Dumneata ai spus. Evident, da. Republica Moldova este o ţară-ţintă în războiul non-militar pe care Rusia îl poartă contra ei. Iar unul din instrumentele preferate utilizate în cadrul unor astfel de războaie este provocarea unor conflicte regionale artificiale, alături de stimularea unei instabilităţi interne continui, de războiul psihologic purtat în mass-media contra politicienilor-ţintă etc. Iar unii demnitari de prin părţile noastre sunt atât de semeţi încât uită de adevărul elementar care spune că cea mai accesibilă victimă pentru manipulator este persoana care crede că cu poate fi manipulată.

    V.R:: — Vreţi să spuneţi că demnitarii noştri se pomenesc în postura de „idioţi utili” ca să folosim o expresie a lui Lenin? Că sunt jucaţi de unii ca nişte fantoşe?

    Iu.R: — Adevărul s-ar putea să fie foarte aproape de ce spuneţi. Apropo, dacă tot a venit vorba în acest interviu despre acel 4 aprilie 2005, când a fost votat Vladimir Voronin, ar mai fi de remarcat ceva. Pe Voronin l-au votat, alături de comunişti, deputaţii care reprezentau tei partide şi anume Partidul Popular Creştin Democrat, Partidul Democrat condus de Dumitru Diacov şi Partidul Social-Liberal condus de Oleg Serebrian. Ultimele două între timp au fuzionat, iar Vladimir Filat, care a votat şi el alături de noi, s-a deprins de Diacov şi şi-a creat propriul partid. Şi Marian Lupu, proaspătul preşedinte al Partidului Democrat, condus până mai ieri de Diacov, a votat alături de noi. Dar „o anumită parte a presei”, ca să-l citez pe domnul Ion Iliescu, a avut grijă să singularizeze şi să demonizeze PPCD şi pe Iurie Roşca timp de patru ani pentru acel vot. E interesant că au excelat în acest război mediatic contra PPCD tocmai structi
 rile media legate direct de Bucureşti: PRO TV Chişinău, radio „Vocea Basarabiei”, ziarele „Timpul”, „Jurnal de Chişinău”, „Literatura şi Arta”. Mai toate acestea au fost sprijinite financiar de Bucureşti. Deci, am putea presupune că cine plăteşte, acela comandă muzica, în cazul nostru politica editorială. De ce, rămâne de văzut.

    V.R.: — Sunt încă multe de văzut asupra celor ce s-a întâmplat şi ce se va întâmpla dincolo de Prut. Vă mulţumesc pentru interviu.
Victor RONCEA