Sinapse si bani   octombrie 14th, 2010

de Valentin Nicolau

De regula, confundam notiunea de „intelectualitate romana” cu acel mic grup de intelectuali, cei mai multi de formatie umanista, stransi imediat dupa Revolutie in GDS, care, cu abilitate, au reusit sa impuna in opinia publica ideea ca ar reprezenta intreaga intelectualitate din Romania. Trebuie amintit un lucru trecut sub tacere, dar care are semnificatii pentru caracterul pragmatic al acestei concentrari „spontane” de intelectuali, anume faptul ca primele intreprinderi privatizate in Romania au fost Editura Politica, transformata in Editura Humanitas, si cotidianul Romania libera! Daca ne intrebam de ce tace astazi intelectualitatea romana, ar trebui sa privim inainte de toate catre aceiasi intelectuali prezenti in mod grupat pe scena politica in ultimii douazeci de ani, din ce in ce mai implicati ca servanti ai anumitor lideri politici care si-au declarat, chiar si conjunctural, doctrina de dreapta. Restul intelectualilor, cei „neinstitutionalizati”, reactioneaza asa cum au facut-o mai mereu, dispersat si pe cont propriu, dovedind in mod ciudat ca nu pot solidariza in lipsa unui interes comun pe care sa-l fi identificat si sa-l fi urmarit cu obstinatie, asa cum era de asteptat de la o grupare dominata de simtul practic indus de pregatirea ei majoritar inginereasca. Paradoxal, universitarii umanisti au dovedit un mai ascutit simt pragmatic, cateodata chiar mercantil, atunci cand s-au raportat si s-au confruntat cu puterea politica. Uneori pofta a alungat rusinea, iar dorinta de marire a inlaturat bunul-simt.

Constatam ca intelectualii care l-au sustinut cu fervoare pe Traian Basescu, de la momentul luptei acestuia pentru Presedintia tarii si pana astazi, cand se zbate pentru a supravietui in acest post si poate chiar pentru a-si pastra libertatea, au intrat intr-o tacere susceptibila de vinovatie. Suspiciunea, daca se va dovedi intemeiata, ar demonstra ca sunt capabili sa-si asume responsabilitatea pentru ca au contribuit nemijlocit la nasterea unui monstru si ca au fost partasi la distrugerea tarii. Multi dintre cei care au lucrat din greu la victoria lui Traian Basescu aveau promisa o rasplata si mai toti au si primit-o, exceptie importanta facand editorul-filosof care, conform intelegerii, urma sa ocupe postul de ministru al Culturii. „Defectiunea” din Camera Deputatilor, care a dus la alegerea lui Adrian Nastase, a stricat planul de a o face pe Mona Musca presedinte. Cea care contribuise decisiv atat la victoria portocalie, cat si la cea a lui Traian Basescu, sefa importantei retele de agenti sub acoperire din „societatea civila” si din presa, Mona Musca, s-a vazut vaduvita de o functie pe masura aportului sau la cucerirea puterii. Imediat a revendicat postul de ministru al Culturii, singurul important ramas inca nenominalizat public la acel moment. Reusind sa i-l sufle de sub nas editorului-realizator TV, si-a atras ura acestuia, dar si scrasnetul de dinti din partea Stapanului care, in final, avea sa nu o ierte, in special pentru faptul ca ajunsese la o cota de popularitate nepermis de mare. Sacrificarea Monei Musca s-a produs cu incalcarea grava a regulii jocului, ce stabileste ca un agent sub acoperire nu poate fi deconspirat atata vreme cat este inca activ. Pe aceasta garantie a mizat Mona Musca atunci cand mintea fara sa clipeasca, negand colaborarea ei cu vechea Securitate. Traian Basescu a fost cel care a ignorat cutuma si Mona Musca a sucombat politic iesind intr-un mod jalnic de pe scena. Eliminarea Monei Musca a afectat buna coordonare a acoperitilor din „societatea civila” si din presa, reducand astfel si forta lor de impact si de manipulare in solda complexului securisto-economic guvernat de Traian Basescu. In plus, lasata de izbeliste, o parte din retea a ajuns la indemana celorlalti jucatori de pe piata. Revenind la camarila intelectualista, cu exceptia celui mentionat, care a avut in continuare rabdare sa astepte, aducand mereu noi si noi dovezi de rafinata plecaciune, a carui viata cerebrala s-a imbogatit cu subtile reflectii asupra noilor sale masini germane si cu meditatii profunde privind lotiunile de corp folosite, mai toti intelectualii basescieni si-au primit promisele sinecuri. Sefii de la ICR au fost numiti tot dintre trompetele cu neuron ale presedintelui, cateva posturi de ambasadori le-au fost destinate, care, din fericire pentru statul roman, au ramas doar la stadiul de numiri, alaturi de alte cateva fotolii de europarlamentar si alte pozitii „rentabile”, dar mai putin vizibile. Chiar si un post de guvernator al Deltei s-a platit, motivandu-se ca numitul dadea la rame la fel de bine cum dadea din gura. Mercenarii mintali au ales sa faca mai degraba bani decat sinapse.

Un caz aparte ramane cel al lui Andrei Plesu, cel mai stimabil dintre intelectualii inregimentati. Acesta s-a implicat in jocul politic chiar de la inceputul noii societati iesite din Revolutie. Abil, iubitor de spatii publice, de ierarhii sociale si de reflectoare, Andrei Plesu este un histrion autentic. Dupa functia de ministru al Culturii in primul guvern postdecembrist si dupa cea de ministru de Externe in cabinetul condus de Radu Vasile, Andrei Plesu socheaza acceptand postul de consilier al proaspat alesului presedinte Traian Basescu. Marele om de cultura, adulat si respectat ca nici un alt intelectual roman, sa devina consilierul unuia care in afara de etichete de whisky si note informative nu a citit nimic?! Parea o negare a teoriei evolutiei speciilor. Inca o statuie cazuta printre atatea socluri ramase goale. Unii si-au amintit atunci de povestile aparute in presa privind colaborarea cu Securitatea a distinsului rector al NEC (despre care un talentat scriitor si jurnalist murmura in barba ca ar fi un Stefan Gheorghiu intors pe dos). Mister!

Hazliu este cazul unui poetas cu pretentii de ziarist, ce si-a tiparit plachetele de versuri pe banii lui Soros si caruia cel mai bine i-a reusit sa-l imite pe Ceausescu in emisiuni de divertisment. Acest idolatru e pe cale sa devina consul al Romaniei, ca o ultima rasplata pentru prestatiile umile si repetate in slujba lui Zeus. Nominalizatul pare a avea mai vechi legaturi cu SIE, de notorietate fiind ca asemenea functii sunt ocupate cu precadere de ofiteri sub acoperire ai respectivului serviciu de informatii.

Grosul trupelor „docente” este cantonat in diverse institutii publice, ONG-uri sau in presa. Cativa ziaristi cu staif au fost pusi sa intoarca armele impotriva Presedintelui, la al carui monument de vorbe trudisera atat, pentru a-si apara mogulul. Au depasit cu bine momentul, dovedind ca pot si scuipa acolo unde au lins. Unii au ajuns consilieri sau directori prin ministere. Jalnic la prima vedere, daca nu luam in considerare ca in respectivele functii vamuiesc „intersectii” banoase. Cativa sunt incartiruiti chiar in „garnizoana” Cotroceni, aparandu-si de aproape modelul spiritual. Altii au fost generos rasplatiti de patronii care isi primisera prada. Este si cazul unui scriitor de talent, reprogramat ca docil gazetar si facut superstar prin procedee de marketing de editorul sau, care la randul lui… Vorba filosofului: Venerez, deci incasez!

Cum se explica tacerea lor de acum? Cu exceptia lui Mircea Dinescu, care si-a pus tarana in cap, restul tac malc. Este consecinta vinei pe care si-o asuma sau ramane doar o atitudine prudenta pentru a vedea cum se sfarseste povestea devenita incomoda si cu prea putine beneficii? A cam apus vremea cand statul le punea la dispozitie avion estival personal pentru a-si intalni idolul. E mutenia ce asteapta sa devina clar cine va fi cu adevarat Stapanul smecheriei numite pompos Romania. Pititi de ochiul acuzator al unei populatii din ce in ce mai revoltate, intelectualii de palat spera ca le vor fi uitate fojgaielile din vremea cand preamareau Conducatorul iubit acumuland astfel energie ca sa tasneasca din nou in varful tarii si sa declame rasunator: Am invins! Putini, inca, vocifereaza deja de pe cealalta parte a baricadei. Caraghios este cazul unei uteciste-pensionare sub acoperire de teverista, relansata ca „tanara” speranta liberala. Experienta panegirica dobandita de pe vremea cand realiza emisiunile Omagiu, completata ulterior cu un permanent exercitiu al limbii, i-au adus rapid o rasplata cu buget. Lichelismul nu este o exclusivitate a actualei puteri, iar inteligenta si instruirea nu implica neaparat caracter. Lichelismul lustruit e o cheie universala ce deschide buzunarele potentatilor care au nevoie de validare publica si osanale academice din partea celor pe care oamenii de bun-simt ii considera a fi onesti numai pentru faptul ca au carte si vorbesc frumos.

De ce au facut respectivii intelectuali pactul cu diavolul? Au cunoscut, sau nu, promiscuitatea celui pe care aveau sa-l slugareasca? Se intrevad doua posibilitati: 1) au fost inocenti si se poate admite ca nu i-a dus mintea, chiar si nivelul lor intelectual; 2) au stiut bine la cine se inrobesc si atunci problema se desparte iarasi in doua. Au stiut, dar au vrut sa profite; au stiut, dar n-au avut incotro, pentru ca inrolarea lor in solda presedintelui a survenit in urma unui ordin, in virtutea unei mai vechi apartenente la un sistem secret de putere. Acum, oricine poate aseza si singur piesele in pozitiile descrise.

Cele creionate nu explica, totusi, de ce intelectualitatea romana, cea vocala si influenta in societate, nu a fost una de stanga, ca in mai toate democratiile europene. Si, mai grava nedumerire, de ce nu s-a infiripat o expresie cat de cat coerenta a intelectualitatii de stanga, chiar si in situatia dominatiei celei de dreapta sau cu atat mai mult in atare conditii?

Atat comentariile, cat si ping-urile sunt inchise.

Nu exista comentarii