Sorin ROSCA STANESCU

de Aura Christi

Toamna anului 2006. Romancierul Nicolae Breban si subsemnata am fost invitati la Senat de catre presedintele Comisiei pentru Cultura si Mass Media a Senatului, domnul Adrian Paunescu. Intr-o sala de sedinte, cu un mobilier de un grena placut, aveam sa-l vad pentru prima data in vivo pe poetul-legenda, autorul extrem de originalului volum Mieii primi, pe care, da, nu puteai sa-l confunzi cu nimeni. Era unic. Vulcanic. De o forta tunatoare. Inegalabila. In toamna acelui an, lansasem pe circuitul mass media „scandalosul” Apel pentru salvarea culturii romane vii, care adunase circa 900 de semnaturi, Apel – cred ca e cazul sa fac public acest detaliu – scris de subsemnata si publicat de Sorin Rosca Stanescu, director onorific, in cotidianul Ziua. Acuzele din Apel, argumentate cu asupra de masura prin cifre, fapte, culminau cu o expresie care a facut inconjurul presei nationale, fiind preluat de ulterior si de agentii de presa din strainatate: genocid cultural. Romancierul Breban a vorbit atunci, la senat, despre incredibila marginalizare a scriitorului roman, statutul scriitorului roman viu decazand in anii postrevolutionari sub orice nivel, sub orice critica, adevar cu atat mai dramatic cu cat o seama de scriitori si boieri luminati, cu vobele autorului Animalelor bolnave, au fondat Romania de azi, Romania moderna. Tin minte felul in care a rosit domnul Adrian Iorgulescu, ministru al culturii, convocat si el la Senatul tarii, si dojenit de Adrian Paunescu. In scoica urechilor si acum imi rasuna vocea blanda si ferma, afunda a autorului Istoriei unei secunde, unul dintre cei mai iubiti si contestati poeti daruiti Romaniei. Iata ce scrie, de pilda, crispant de incomodul Eugen Negrici, neobosit in pledoaria sa pentru „trezirea din amortire a spiritului critic” autohton: „I se reprosa lui Adrian Paunescu, pe la inceputul carierei, lipsa de frana estetica, imposibilitatea disciplinarii materiei poetice, insusirea fanfarona de forme goale, apocalipsa verbala, rasfatul imagistic etc., pentru ca, imediat, aproape toata lumea, direct sau implicit, sa-i recomande tanarului foarte talentat mai multa claritate, ordine si, bineinteles, precizie. (…) S-a intamplat ca Adrian Paunescu nu a devenit, dupa prescriptiile criticii, mai limpezit, mai ordonat, iar poezia lui a continuat sa socheze ca un tipat necontrolat, dar viu. Si Adrian Paunescu a reusit sa convinga, a invins prin perseverenta si prin infricosarea pe care o raspandeste rasuflarea sa ciclopica. Si critica literara a acceptat, coplesita, aceasta prezenta bubuitoare”. Paul Cernat se refera, cu ochiul rece, si la vocatia de jurnalist a autorului Fantanei somnambule, vocatie care nu este de neglijat: „Ca poet, cred ca a fost cel mai prolific din literatura romana. Raman destule poezii, chiar volume intregi, si e greu de facut o selectie in cateva cuvinte. Cele mai puternice raman acelea despre parinti si despre universul poeziei. A fost un poet industrios, cu o personalitate torentiala, care, alaturi de mult material steril, a produs si minereu autentic. Ar merita reevaluat si ca poet, si ca gazetar, caci a marcat decenii intregi de presa”.

L-am iubit inainte de a-l cunoaste atunci, la senat. Da. La epoca cenaclului Flacara – ascultat la radio ani in sir – ma refer, institutie care pentru romanii din Basarabia, locul in care m-am nascut si mi-am petrecut prima tinerete, constituia o oaza de conservare a identitatii nationale, pe cand aceasta risca sa fie strivita sub cizmele ocupatiei sovietice. Ii stiam poeme intregi pe de rost, mai ales, din primele volume. Zeci de cantece, urmarite, silabisite din rarunchii inimii odata cu Alifantis, Hrusca, Doina si Ion Aldea Teodorovici.

Dupa incomoda discutie de la senat, Paunescu ne-a invitat la d-sa in birou. Era luminat. Da. O lumina intensa ii facea chipul frumos. Radia. Pur si simplu. Ma urmarea amuzat si, se vedea, placut surprins, spunandu-mi: „Straniu, credeam ca sunteti… nu stiu cum sa spun…” Nu stiu cum credea ca sunt in realitate pana sa ma vada; de obicei, am inteles in timp asta, cei care nu m-au vazut niciodata si ma cunosc, vad prima data, sunt oarecum… dezamagiti de faptul ca, fizic vorbind – cum sa spun ca sa nu para ca ma flatez? – sunt un fel de umbra, un ghem de om, ca sa citez un prieten apropiat. L-am invitat, apoi, ani de-a randul sa-mi spuna pe numele mic. „Nu pot, repeta. Nu-mi pot permite.” Intr-un tarziu, dupa „negocieri”, discutii, incepuse sa-mi spuna „doamna Aura”. Atunci, la senat, muntele de om din fata mea si a lui Nicolae (Breban) se uita ba la mine, ba la Nicolae, si zambea, zambea, de parca ingerii si demonii mieilor primi sau ai fantanilor somnambule se adunasera gramada in acel zambet transparent, de un farmec coplesitor.

Pe Adrian Paunescu l-am „mostenit” de la Nicolae Breban; prietenii se mostenesc, se daruiesc intre ei. Au fost prieteni apropiati in prima lor tinerete. Paunescu, Breban, Nichita Stanescu. E suficient sa (re)citesti tetralogia memorialistica brebaniana Sensul vietii sau Tradarea criticii sau Spiritul romanesc in fata unei dictaturi, ca sa admiri atmosfera de atelier renascentist caracteristica varfurilor asa-zisei generatii saizeci: cu lecturile, cenaclurile de atunci, cu discutiile, polemicile aprinse, cu geloziile si competitiile iscate intre autorii tineri, inflamati mereu, entuziasti, visand gloria si construindu-si, milimetru de milimetru, Destinul, proiectandu-si geniul, rabdarea pentru reluarea neobosita, de la capat mereu, a juramintelor de saracie, castitate si supunere. Da. Ca la templieri. Ca la templierii de litere, care se pregateau sa se inzideasca in Vocatie definitiv.

Apoi, gloria, succesele i-au despartit pe unii dintre membrii „tribului” de litere asa-zis saizecist. Nicolae (Breban) i-a reprosat lui Adrian Paunescu, atunci, la senat, faptul ca s-a apropiat de dictator. Apoi… ca, la o rascruce, n-a fost la nivelul asteptarilor. Cel ce a scris Mieii primi nu comenta. Ii vorbea, de buna seama, un vechi prieten; un mare romancier, ramas in adancurile sufletului prieten. Paunescu asculta. Da. Stia sa asculte; era mereu atent la tot ce spunea autorul Buneivestiri, de care – se vedea asta, evident, din gesturi, priviri – era fascinat.

Orice functie, oricat de inalta, a detinut, Paunescu tot timpul imi raspundea la telefon; si, recunosc, da, ca am apelat la d-sa, rastimp de circa douazeci de ani, nu o data. A sprijinit Contemporanul, facand nu o data interventii pentru aceasta veche si prestigioasa publicatie, lasata in voia sortii. A sprijinit Apelul pentru salvarea culturii romane vii. A intervenit prompt, la solicitarea lui Nicolae Breban si Eugen Uricaru, atunci cand Uniunea Scriitorilor din Romania risca sa piarda Casa Vernescu, terenul de sub aceasta apartinand, pare-se, Postei Romane; pierderea Casei Vernescu, care aduce (si in ziua de azi!) singurul venit USR-ului, fiind inchiriata unui cazino, ar fi insemnat, ar insemna, in continuare, disparitia Uniunii Scriitorilor. A facut demersuri peste demersuri – si acest detaliu este public, de altfel – pentru a adopta o lege speciala (Legea nr. 118/2002), prin care varfurile intelectualitatii acestei tari (muzicieni, poeti, romancieri, sculptori, graficieni, sportivi) beneficiaza de indemnizatii de merit, greu de neglijat in contextul in care artistii romani nu rareori sunt la limita subzistentei, cultura romana vie fiind dispretuita, spuneam si cu alte prilejuri, de circa douazeci de ani, in tara ei!, acasa, la modul suicidar, inexplicabil, scandalos. Dintre membrii Uniunii Scriitorilor din Romania circa 100 beneficiaza de aceasta indemnizatie de merit. Intre acestia si un poet, care ne facuse, acum cativa ani, o vizita la redactie.

– Ce ticalos e Paunescu, spunea poetul.

– Da? replicasem eu intrebator, un pic uimita. Primiti lunar indemnizatia pentru care Paunescu a luptat, daca nu ma trage pe sfoara memoria, rastimp de doi ani.

–         Da, asa e, urmase raspunsul.

–         De ce nu renuntati la ea, daca aveti o parere atat de proasta despre creatorul legii

prin care indemnizatia pe care o primiti a devenit posibila?

– A, asta e altceva.

„Mama ei de nemernicie romaneasca” ar fi spus Constantin Noica. Ce sa te mai mire, cand in Romania anului 2009 – an in care este incheiata opera de incredibila „conservare”, editare a manuscriselor eminesciene (e vorba de 38 de volume!!), aflate intr-un stadiu avansat de degradare; la originea acestei fapte de ctitorie culturala sta marele critic si istoric literar Eugen Simion si exceptionalul grafician Mircia Dumitrescu, sprijiniti, in primii ani, puternic, din forurile de conducere ale tarii, de Adrian Paunescu – ce sa te mire, asadar, daca Eminescu si Eugen Simion, in anul de gratie 2009, sunt… dati pe mana DNA-ului?! Ce sa te mai mire?

Adrian Paunescu a fost unul dintre oamenii politici, care – in ultimii douazeci de ani – au facut enorm de mult bine scriitorilor, artistilor. Nici unul dintre colegii de breasla care au trecut prin senat, guvern, prin alte institutii ale statului, n-a egalat binele facut de Adrian Paunescu artistilor, colegilor d-sale: scriitorii. Nici unul dintre colegii scriitori (Manolescu, Paleologu, Stefan Augustin Doinas s.a.) care s-au perindat pe scena politica postdecembrista, detinand functii, demnitati, n-a egalat binele facut, dupa 1989, de Adrian Paunescu. Nici unul dintre ei n-a foct atacat, injuriat, asa cum a fost Paunescu.

Repet.

Nici unul.

Nu. Nu judec. Incerc sa inteleg, scriind; scrisul, da, e un mod de a te apropia de intelegere, de a incerca sa intelegi. Dupa ce l-a sunat, in restaurantul USR de la Casa Monteoru – intre timp, „mormantul tineretilor noastre” a fost pierdut definitiv in instanta, dupa un proces cel putin straniu – pe ministrul Nica, pentru a pastra Casa Vernescu, Adrian Paunescu i-a marturisit autorului Buneivestiri ca din 1975… n-a pasit pragul USR-ului. Adica de aproape o jumatate de secol. In primavara acestui an, Paunescu, la rugamintea mea, publica, in serial, articolul meu despre pierderea Casei Monteoru, regretand ca nu poate face mai mult. Era grav bolnav.

Casa Monteoru este pierduta, spuneam, definitiv. Cu cateva luni inainte de evacuarea USR-ului… adaposteste trupul neinsufletit al poetului Adrian Paunescu, transformandu-se in loc de pelerinaj pentru admiratorii autorului Mieilor primi.

Evident e ca poetul Adrian Paunescu este extrem de inegal. Nu cred insa ca din miile de versuri scrise de mana lui, posteritatea nu va retine 100 de poeme frumoase, care ar onora oricare dintre literaturile lumii. Adrian Paunescu ramane a fi unul dintre poetii de o originalitate unica. Un poet vulcanic, pe care, uneori-adeseori, eram tentata sa-l compar cu tunatorul Maiakovski. Apoi cu Evtusenko cel ce aduna si in zilele de azi, in Rusia, stadioane de mii, sute de mii de iubitori de poezie, transformand poezia intr-un spectacol demn de aezii, servii lirei ratacind infasurati in hlamidele-i vii, fluturande pe langa poalele templului lui Apollo sau pe scena tinuta in palme de zei a teatrului lui Dionysos. Dar nu. Adrian Paunescu ramane a fi unic. De o energie coplesitoare, debordanta, vulcanica. Imprastiind in patru vanturi: carti de poeme, fapte culturale, iubire de literatura, iubire de tara. Si primind, in schimb, conform traditiilor primitive ale locului: injurii, incriminari, atacuri la persoana, judecati ultime, ca si cand scriitorul, poetul, romancierul roman, care lasa o opera, e musai sa fie supus unei judecati nedrepte, blasfemiei, oprobriului public aici, acum. Ca si cand cei care improscau in maestru cu pietre… erau curati ca lacrima si isi puteau masura faptele, urma cu faptele, urmele lasate de autorul Mieilor primi. Eugen Simion are dreptate. Paunescu fusese transformat intr-un soi de… tap ispasitor.

Probabil, acum, fiind acolo, sus, printre ingerii si demonii liricii pure, Adrian Paunescu surade plin, cu o seninatate deconcertanta (ca atunci, la senat, in toamna anului 2006, toamna Apelului pentru salvarea culturii romane vii), un pic intristat de spectacolul dezamagitor, nu rareori, penibil, care a urmat dupa stingerea din viata a d-sale: toate canalele TV au fost peste noapte transformate in scena unui parastas, uneori-adeseori, trist, penibil.

De ce o tara a poetilor mari, cum e Romania, nu invata sa-si pretuiasca valorile atata timp cat ele sunt vii? De ce le improasca cu noroi, ridicandu-le statui a doua zi dupa moarte? E vorba de primitivism? Cineva spunea ca o tara e tratata in lume exact asa cum isi trateaza ea insasi oamenii mari. Romania are in lume imaginea pe care o merita; si-a construit-o pas cu pas, milimetru cu milimetru, batjocorindu-si oamenii mari.

Noapte buna, Maestre!

De aici incolo veti avea linistea de care n-ati avut parte aici, in marea trecere. Sa va lumineze ingerii si sa va dea liniste. Liniste, inainte de toate.