Sorin ROSCA STANESCU

Motto: „In ceea ce priveste presa scrisa este mai adevarat decat oricand si poate in orice alt domeniu ca “nici viitorul nu mai e ce a fost odata”.

CAPITOLUL V: CUM AU FOST CONDUSE SI CUM AU FOST PRIVATIZATE PRIMELE ZIARE

In cele ce urmeaza voi descrie succint modul in care a fost conceputa, relativ spontan, structura de conducere a celor mai importante ziare, imediat dupa debarcarea lui Nicolae Ceausescu si cum anume s-a produs privatizarea vechilor publicatii, apartinand structurilor de partid sau de stat? Prin forta lucrurilor voi da doar cateva exemple, cele mai relevante, cu observatia ca, intr-o forma sau alta, toate publicatiile din Romania anterioara caderii lui Ceausescu, la inceputul epocii postcomuniste, au parcurs unul sau altul dintre modele la care ma voi referi.

 

1.     Mini-revolutia de la “Libertatea”

Incepand de la ora 11.30, din ziua de 22 decembrie 1989, un fel de revolutie avusese loc in redactia ziarului “Libertatea”. Am aratat in ce circumstante, intr-un capitol anterior. Fapt este ca, prima structura de conducere a fost desemnarea unui Comitet Director, alcatuit din patru persoane. Eram unul dintre cei alesi. Trei dintre noi, asa cum s-a dovedit ulterior, erau de orientare pro FSN. Atunci cand FSN s-a transformat in partid politic – decizia a fost luata chiar la sfarsitul anului 1989 – eu am ramas izolat. Dar fiecare dintre noi conducea, prin rotatie, un numar de ziar. Si facea ce il taia capul. Astfel incat, ziarele erau inegale si contradictorii sub aspect doctrinar. Ceea ce pe mine unul m-a determinat ca la mijlocul lunii ianuarie sa plec la “Romania Libera”. Cat priveste privatizarea ziarului “Libertatea”, am fost primul care a lansat atat conceptul, cat si modalitatea legala in care acest proces putea sa se produca la acea data. Din pacate, dintre ziarele importante, “Libertatea” s-a privatizat ultima. Conceptul meu, insa, a fost imediat impartasit in redactia “Romaniei Libere”.

 

2.     Privatizarea “Romaniei Libere”

Cu Petre Mihai Bacanu avusesem relatii de mult timp. Fara ca eu unul sa fi fost, in vreun fel, implicat in formidabila sa tentativa de a scoate, intr-o formula ilegala, “Romania Libera”. Apoi, din initiativa mea, dar cu Petre Mihai Bacanu alaturi, proiectul pe care l-am lansat in 22 decembrie, de creare a Societatii Ziaristilor Romani – mai intai in Bucuresti si apoi acoperind intreaga tara – a fost materializat pur si simplu pentru ca Petre Mihai Bacanu a insistat in acest sens. El a crezut de cuviinta ca trebuie sa ne grabim. Sa facem din start o organizatie la nivel national. Am acceptat, fara prea multe discutii, aceasta propunere. Proiectul crearii SZR ne-a apropiat.

Fapt este ca m-am transferat, fara niciun fel de dificultate, la “Romania Libera” unde, initial, am primit functia de publicist comentator si lucram, practic, in cabinetul lui Petre Mihai Bacanu, care devenise directorul ziarului. Privatizarea s-a facut extrem de rapid, prin impartirea redactorilor in grupuri de maximum douazeci, fiecare dintre acestea formand o societate si avand un conducator. Eu am fost presedintele uneia dintre cele sase societati, formate atunci ad-hoc. Cele sase societati au incheiat intre ele un acord prin care, pur si simplu, a fost preluat numele de “Romania Libera”, denumire pe care de statul roman neglijase sa o reprotejeze la Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci. Cat priveste patrimoniul, care se reducea la birouri, scaune si masini de scris, acesta a fost preluat, cu chirie, de la RA-APPS, la fel cum a fost preluat si sediul. In realitate, aceasta privatizare rapida, facuta fara ca, practic, sa existe vreo sincopa in aparitia ziarului si care a fost atacata si contestata de adversarii publicatiei, a insemnat, nici mai mult nici mai putin, decat preluarea, de un grup privat, printr-o operatiune haiduceasca, dar legala, a unui bun, hai sa-i spunem, apartinand intregului popor. Numai ca “bunul” se reducea la produsul jurnalistic. Acest produs jurnalistic era, in exclusivitate, opera noastra. A celor care semnam articole. Si, evident, a corectorilor, a dactilografelor, a celorlalti membri ai personalului tehnic. Toti cei care, de fapt, au devenit actionari.

 

3.     Modelul preluat de “Tineretul Liber”

Exact pe acelasi model s-a privatizat si “Tineretul Liber”, unde am avut un aliat si un prieten de nadejde in persoana lui Aurel Perva – un exceptional jurnalist, provenit tot din redactia “Vietii Studentesti” si “Amfiteatrului”. Acolo insa, conducerea – unul dintre sefi fiind si Stefan Mitroi provenind tot dintre colaboratorii “Vietii Studentesti” – a trecut din mana in mana si nu a fost multicefala ca la ziarul “Libertatea”, ci unicefala, asa cum s-a intamplat la “Romania Libera”, unde Petre Mihai Bacanu si-a impus, in mod energic si implacabil, autoritatea.

 

4.     Traiectoria sinuoasa a “Scanteii”

Ziarul “Scanteia”, care era cea mai importanta publicatie in comunism, Oficiosul CC al PCR, a avut o traiectorie mai sinuoasa. Potentialii conducatori s-au batut ca chiorii pana cand carma a fost preluata, in maini ferme, de Dumitru Tinu, cred ca spre sfarsitul anului 1990. Revolutia la “Scanteia” a avut, in mod indiscutabil, un protagonist in persoana lui Ion Marin, care lucrase la Departamentul “probleme cetatenesti”. Sub aceasta denumire functiona, de fapt, Sectia de anchete, singura in care putea fi promovat, cat de cat, un jurnalism adevarat. In 22 decembrie 1989, Ion Marin este cel care a redactat un comunicat, care a fost prezentat la televiziune, prin care ziaristii de la “Scanteia” isi cereau scuze public pentru modul in care practicasera presa, in perioada comunista. El a insistat ca ziarul sa se numeasca “Adevarul”, dar, initial, a fost invins astfel incat, la inceput, publicatia a aparut sub denumirea de “Scanteia Poporului”. Ion Marin a devenit presedinte al Consiliului FSN din ziar si, apoi, presedinte al adunarii Generale, care a transformat ziarul “Scanteia”, in ziarul “Adevarul”. In 1992, el nu era decat redactor-sef adjunct si a detinut aceasta functie pana in 1996, cand a demisionat din toate functiile, intrand intr-un conflict de principii cu cei care au ramas la carma. Anchetele sale, publicate sub titlul “Coruptia in serial”, au ramas si au constituit repere pentru investigatiile jurnalistice din perioada 1991-1995.  Ulterior, Ion Marin infiinteaza ziarul independent “Ultima Ora”.

Asadar, jurnalistii oficiosului de partid, mai intai  au scris doua ziare total diferite, in 22 decembrie 1989, apoi, s-au ferit sa renunte la denumirea de “Scanteia” si, abia cateva zile mai tarziu, au preluat denumirea de “Adevarul”. Aceasta balbaiala ideologica avea sa caracterizeaza si mai tarziu, ca un blestem, indiferent in ce configuratie a existat, redactia ziarului “Adevarul”.

Chiar si in epoca cea mai buna din istoria publicatiei, cea in care la conducere s-au aflat Dumitru Tinu, Cristian Tudor Popescu, Bogdan Chirieac, Adrian Ursu sau Lelia Munteanu, “Adevarul” a desfasurat campanii atat impotriva fenomenului Piata Universitatii sau impotriva Casei Regale a Romaniei, cat si pentru a sustine faradelegile minerilor, dirijati de Securitate, care au atacat ziarul, sedii ale unor organizatii ale societatii civile, precum si mii de simpli cetateni.

 

5.     Publicatii noi, lansate imediat dupa decembrie 1989

• “Baricada”
• “Universul”
• “Zig-Zag”
• “Express”

Este foarte greu de stabilit o cronologie. Exista mai multe asemenea publicatii care isi revendica intaietatea. In mod cert, la scurt timp dupa caderea regimului Ceausescu, a aparut “Baricada”. Un saptamanal care si-a extras numele din istoria recenta, din fata Intercontinentalului si care, cel putin, doi ani de zile, a avut, prin dezvaluirile pe care le-a facut, nu numai un mare succes la public, beneficiind de un numar semnificativ de cititori, ci si de o notorietate generata de profesionalismul celor care semnau articole acolo si care, atentie, erau ziaristi care se formasera chiar in acele zile.

“Universul” este un alt saptamanal, al carui prim numar a aparut chiar in decembrie 1989, initiat de un tanar jurnalist al Sectiei economice a ziarului “Informatia Bucurestiului”, devenit acum “Libertatea”. Se numea Octav Buruiana. Era scris, aproape in exclusivitate, de catre colaboratori. Eu insumi am semnat, mult timp, rubrica de ”Editoriale”. Cine stie ce s-ar fi ales de Octav Buruiana si de “Universul” sau daca viata acestuia nu ar fi fost curmata in urma unui accident de circulatie. In scurt timp avea sa apara “Zig-Zag” si apoi “Express”. Doua saptamanale care, purtand pana la urma amprenta aceluiasi om, Ion Cristoiu, s-au impus, in cel mai inalt grad, interesului public.

Sub aspect antreprenorial, “Zig-Zag” era initiativa unui om de afaceri, Mitu este numele sau de familie, care a avut intuitia de a-l recruta pe Ion Cristoiu pentru functia de redactor-sef, la acea data acesta fiind, asa cum am aratat intr-un capitol anterior, “liber de serviciu”. Sub conducerea lui, in scurt timp, “Zig-Zag” a batut toate recordurile, la saptamanale, in materie de tiraje vandute.

 

6.      Intre timp isi face aparitia un personaj fabulos: Mihai Carciog

Intre timp, isi facuse aparitia un personaj fabulos. Cu o zi-doua inaintea Craciunului din 1989, cand acoperisul Palatului Universului era in flacari – trasasera asa-zisi teroristi unii in altii, dar nimerisera cladirile cu gloante incendiare – m-a abordat un personaj imbracat intr-o camasa inflorata si purtand un lant de aur, cu cruce, la gat.

Un om ciudat care nu mi-a inspirat prea multa incredere. Poate ma aflam si eu sub imperiul emotiei provocate de incendiu – in jurul nostru, pe casa scarilor, alergau in toate directiile pompierii – sau poate, pur si simplu, eram mult prea preocupat de ziarul “Libertatea” sau de Societatea Ziaristilor din Romania, pe care o construiam impreuna cu Petre Mihai Bacanu. Fapt este ca acest domn mi s-a recomandat cat se poate de politicos si a spus, de la inceput, ca a venit pentru a-mi propune sa lucrez pentru el. L-am mai masurat inca o data de sus pana jos si, din nou, nu mi-a inspirat niciun fel de incredere. Totusi, l-am intrebat: “Si ce anume ar urma sa facem?”. Mi-a explicat ca are un plan. Vrea sa construiasca un trust de presa – expresia imi era total straina la acea data. Mai intai, o revista. Care sa se numeasca “Express”. Apoi, vroia sa lanseze un cotidian. Un ditamai ziarul. Particular si el. Apoi, o televiziune. Nici nu-mi imaginam pe atunci ca ar putea exista vreo televiziune particulara in Romania. Si, in fine, un post de radio si o agentie de stiri. Sincer sa fiu, omul mi s-a parut usor dus. Totusi, politicos, i-am explicat ca sunt prins in alte activitati. Ca am alte angajamente si, la insistentele lui, i-am sugerat sa-l caute pe Cornel Nistorescu, care era somer. Si el l-a gasit. Si l-a angajat pe Nistorescu. Oferindu-i o parte consistenta din afacere. Si apoi, l-a gasit si pe Cristoiu. Si, astfel, a creat o echipa redutabila, careia aveam sa ma alatur mult mai tarziu. Atunci cand a aparut “Evenimentul Zilei”.

Omul se numea Mihai Carciog. Unul dintre marii vizionari ai presei postcomuniste. Un adevarat ctitor in presa. De numele lui este legat si “Tele 7abc”, in toate perioada glorioasa a acestui post de televiziune, dar si saptamanalul “Telegraf”, de la Constanta. A incurajat si a devenit actionar in cazul multor publicatii.

Daca va trebui candva sa i se ridice un monument si vreunui patron de presa, acesta nu-i poate fi inchinat altei persoane decat lui Mihai Carciog. Daca cineva are nevoie de argumente in acest sens, eu, in aceasta lucrare, ofer unul. Si acesta nu se refera la indrazneala sa de a concepe, inca din primele zile ale Romanei libere, si de a schita configuratia unui trust independent de presa. Nu se refera nici la faptul ca, permanent, ca la ruleta, el si-a riscat toti banii pentru a dezvolta prima mare afacere de presa din Romania. Ci la cu totul altceva.

Invazia minerilor din 13-15 iunie 1990 a insemnat, intre altele, si atacarea cu salbaticie si devastarea redactiei revistei “Express”. De ce? Simplu. Pentru ca ziaristii de acolo, in frunte cu Cornel Nistorescu, promovau mesaje democratice. Si se opuneau deviatiilor comuniste ale FSN. Inevitabil, redactorii au trebuit sa se ascunda. Din cand in cand, fantomatic, Cornel Nistorescu isi facea aparitia in unele locuri publice in care lampasele lipseau. Si Mihai Carciog a fost silit sa stea ascuns. Ca de altfel si semnatarul acestui studiu. Lucram atunci la “Romania Libera”. Care si ea fusese devastata. Si interzisa. Minerii fusesera si la mine acasa. Asa ca eram refugiat, cu intreaga familie, la o alta adresa din Bucuresti. Tineam discret legatura cu consulul Statelor Unite. Acesta era, in acele zile, principalul nostru sprijin moral. Evident, pe langa sutele de mii sau chiar milioanele de cititori, care insa amutisera. In aceste imprejurari, chiar in ziua devastarii sediilor noastre, m-am intalnit, clandestin, cu Mihai Carciog. “Romaniei Libere” i se interzisese aparitia de catre mineri, fapt aplaudat de multi “colegi” din presa si, in primul rand, de cei de la “Adevarul”. Acesta este … adevarul. La fel, exista o interdictie proclamata de mineri si impotriva reaparitiei “Express-ului”. Saptamanalul trebuia suprimat. Cum de altfel i-ar fi convenit de minune lui Ion Iliescu.

Am fost fericit sa aflu de la Mihai Carciog, chiar din prima lui reactie, ca este hotarat sa editeze in continuare saptamanalul. Cu orice risc. Dar cum? Si, mai ales, unde? In scurt timp, dupa numai cateva minute de conversatie si de meditatie, lui Mihai i-a venit o ideea. A pus mana pe telefon si a sunat. La o tipografie obscura din provincie. Si a avut succes. Conditia insa era grea de tot. Temandu-se de mineri, temandu-se de consecinte, temandu-se, in definitiv, ca nu va putea fi platit, seful respectivei tipografii a cerut toti banii inainte. Erau bani multi. Si, intr-adevar, nu exista nicio certitudine ca ziarele vor putea fi distribuite, iar contravaloarea lor va putea fi incasata. Fara sa ezite, Mihai Carciog a mizat totul pe aceasta carte. Dupa care mi-a explicat simplu: ”Nu putem sa cedam. Indiferent ce va fi.”. Fie si numai pentru acest moment, si Mihai Carciog merita sa fie omagiat. Despre alte “ispravi” ale acestui ctitor de presa, voi mai vorbi in capitolele viitoare.

 

7.     Primele ziare de partid

• “Dreptatea”
• “Viitorul Liberal”
• “Azi” si „Dimineata”

Primul ziar de partid si unul dintre primele ziare aparute in Romania postcomunista a fost “Dreptatea”. Oficiosul PNTCD. Ziarul se smulgea literalmente din mana. Si, luni de zile, el a tinut partidul in spate, din punct de vedere financiar. Este necesara aici o scurta explicatie.

Unul dintre aparentele mistere ale proliferarii uluitoare a presei independente, in decembrie 1989 si ianuarie 1990, este de natura financiara. Cum-necum, depozitele de hartie dispuneau de cantitati uriase. In intreaga tara. Poate fiindca marele combinat Letea nu mai reusea sa vanda la export. Pe de alta parte, tipografiile trebuiau sa-si plateasca muncitorii si materia prima, cea mai costisitoare fiind hartia de ziar. In fine si, sigur, nu in ultimul rand, exista entuziasmul general a ceea ce inca mai ramasese neconfiscat din revolutie.

Una peste alta, tipografiile asigurau aparitia, fara plata anticipata, a tuturor publicatiilor. La fel proceda si difuzarea, care se facea prin “Rodipet”. Banii veneau ulterior. Dar, cinstit vorbind, veneau foarte repede.

Iesita brusc din intuneric, din intunericul informational, populatia era ahtiata dupa informatia de presa. Totul se cumpara. Si aproape toata lumea cumpara tot ce se vindea.

Asa s-au constituit, sub aspect financiar, primele societati sau chiar trusturi de presa. Si asa a reusit si “Dreptatea” sa atinga, in mod spontan, vanzari semnificative  si sa devina un fel de pusculita financiara a partidului. O pusculita pe care, in mod obligatoriu, minerii trebuiau sa o distruga. Ceea ce au si incercat.

Tot in cursul mineriadei au fost devastate si redactia “Viitorul Liberal”, oficios al PNL. Ziarul liberalilor aparuse mai tarziu. Cred ca prin februarie 1990. In biroul lui Petre Mihai Bacanu venisera doua persoane simpatice care ii solicitau acestuia sprijinul. Asa i-am cunoscut pe Dinu Patriciu si Calin Popescu Tariceanu. Ei vroiau sa scoata un ziar de partid. Bacanu s-a uitat la mine si a inceput sa rada. “De ce razi Petrica, l-am intrebat?”. “Pentru ca tocmai scap de tine. Te rog frumos, ajuta-i. Du-te la ei, au nevoie de asta, si nu te intorci decat dupa ce iese publicatia pe piata”. Dinu Patriciu, spontan, a incercat sa-l completeze: “Poate nici atunci. Poate ramane cu noi”. “In niciun caz, am spus eu, dar de ajutat, ii ajut”. Avea Patriciu vreo premonitie? Cei doi venisera cu o Scodita veche si fara una dintre portiere. Asa erau vremurile. Am fost uimit, o jumatate de ora mai tarziu, ajungand la Dinu Patriciu acasa, sa constat ca liberalii erau pregatiti. Dinu mi-a dat, pur si simplu, o lista cu patruzeci de nume. “Bine-bine dar ce e cu asta?”, l-am intrebat. ”Este propunerea noastra pentru redactia pe care o vei conduce. Dar tu decizi.” “Nu stiu nimic despre acesti oameni”, am replicat. Atunci, zambind in felul sau specific, a scos un dosar. Gros. Cuprindea fisa completa a fiecarei persoane. Toti erau foarte tineri. Niciunul nu mai lucrase vreodata in presa. Cei mai multi erau absolventi de invatamant superior. Singurul personaj matur la acea data era Radu Boroianu. Avea sa ajunga, ceva mai tarziu, secretar de stat la Cultura. Si apoi ministru al Informatiilor. Si a fost, din nou, secretar de stat la Cultura, in 2013.

Am pornit de la zero si nu cred ca a durat o luna pana cand am putut scoate pe piata primul numar al ziarului “Viitorul”. Ce am facut? I-am luat pe acei tineri si i-am invatat cum sa faca stiri scurte. Stiri cat mai curate. Cu titluri simple. Explicite. Era prima scoala de presa pe care o initiam. Iar tipul acesta de jurnalism era generat de o situatie careia trebuia sa ii fac fata. Aveam de-a face cu oameni bine educati, care stiau sa formuleze mesaje simple, care intelegeau semnificatia unor evenimente dar care, nu puteau fi deprinsi, intr-un timp record, cu stilul clasic gazetaresc. Cel mai subtil, pentru ca adevarul este mai invaluit. Si care iti permite, in spatele cuvintelor, sa sugerezi, inclusiv adevaruri ipotetice.

A functionat. Chiar foarte bine. Dar existau probleme legate de emotivitate. De cate ori le spuneam ca acum scoatem numarul adevarat, care va iesi pe piata, si nu facem doar un ziar simulat, acesti reporteri ad-hoc se blocau. Asa ca, in ziua in care a aparut primul numar al ziarului “Viitorul”, aproape nimeni nu a stiut ca acest eveniment chiar se va intampla. Si ziarul “Viitorul” a fost un succes.

Eu unul am revenit imediat la “Romania Libera”. Dar nu inainte de a dona redactiei liberale prima masina de scris electronica la care avusesem acces si pe care, la randul meu, o primisem cadou din Franta. Aceasta masina de scris a zburat pe fereastra atunci cand redactia a fost devastata de catre mineri. Aceeasi mineri care devastasera si redactiile de la “Dreptatea”, de la “Express”, de la “Romania Libera”, “identificand”, printre altele, acolo, … masini de tiparit bani. O vreme, ziarele politice, oficioase ale partidelor istorice au functionat. Apoi, in mod firesc, dupa un timp, spre sfarsitul anului 1990, interesul pentru ele avea sa scada, din simplul motiv ca presa pe care o promovau era de tip partizan.

La fel cum s-a intamplat cu „Dreptatea” sau cu ziarul “Azi”. „Azi” a fost ideea lui N.S. Dumitru. Conferentiarul sociolog, adept al reformei gorbacioviste, care s-a lipit, din prima zi de dupa daramarea regimului Ceausescu, de Ion Iliescu ajungand, la un moment dat, chiar in conducerea FSN. N.S. Dumitru, un personaj extrem de interesant, de pitoresc chiar, era un om cu multa imaginatie. Fapt este ca mi-a propus, vecin de apartament fiind cu mine, sa devin directorul unui ziar al FSN. Nu l-am refuzat. In mod deliberat. Pentru a intarzia cat se putea momentul lansarii pe piata a oficiosului partidului postcomunist – Silviu Brucan anuntase in ianuarie nasterea partidului FSN, ceea ce starnise o adevarata furtuna politica si adunase mii de protestatari in Piata Victoriei – am solicitat achizitionarea unei tipografii. Si, in acest scop, i-am demonstrat lui N.S. Dumitru ca fara o tipografie proprie, un asemenea ziar nu ar putea rezista pe piata. Au trecut luni bune de zile pana cand a fost identificata solutia unui imprumut Bancorex – platit, in cele de urma, de cetatenii Romaniei – si a achizitionarii tipografiei ziarului “Azi”. Intre timp insa, imi dadusem arama pe fata, intr-un mod mult prea evident.  Prin ziarul “Romania Libera”, il mitraliam literalmente pe Ion Iliescu. Nici in imaginatia, atat de bogata, a lui N.S. Dumitru nu se mai putea pune problema vreunei colaborari cu mine. Asa ca, la conducerea ziarului “Azi” a fost instalat Octavian Stireanu. La acea data, un tanar intelectual extrem de valoros si un gazetar de marca, format si el la scoala “Vietii Studentesti”. Atunci cand m-am referit la redactia de la “Viata Studenteasca” si “Amfiteatru”, l-am omis pe Octavian Stireanu pentru ca stiam ca ii va veni randul atunci cand voi scrie cateva randuri despre ziarul “Azi”. Si astazi conduce aceasta publicatie. Este la fel de sclipitor si de talentat cum era si inainte. El a fost si a ramas fidel stangii. Cand FSN s-a rupt, a ales, din punctul sau de vedere, corect, ramanand alaturi de Partidul Democrat si de Petre Roman. Iar in bataliile politice din 1990 si 1991 si-a folosit exceptionalul talent pentru a organiza o redactie extrem de eficienta, cu ajutorul careia a atacat, zi de zi, partidele istorice. Si presa de dreapta. De cele mai multe ori, a facut-o in mod profesionist.

Si, desigur, alaturi de Octavian Stireanu s-au  dus fosti colegi din presa studenteasca, cum a fost, de pilda, Stelian Motiu, sau de la “Informatia Bucurestiului”, cazul Ileanei Coman, oameni cu un bun condei, polemisti redutabili si care au optat pentru stanga.

 

8.     Aventura presei locale

• “Renasterea Banateana” versus ziarul “Timisoara”
• Istoria “Monitoarele”
• Editiile locale “Ziua”

Aici, din multitudinea de exemple posibile, as dori sa ma opresc doar la doua. Pentru ca ele reprezinta modele ce pot caracteriza presa asa cum a fost ea, o vreme, dupa decembrie 1989.

“Renasterea Banateana” versus ziarul “Timisoara”. Optez pentru aceasta paralela pentru ca ea este tipica situatiei pe care o intalnim si in celelalte judete ale tarii. Explozia presei scrise dupa decembrie 1989 nu s-a desfasurat, pur si simplu, linear. Ea are, in primul rand, o substanta conflictuala. Un conflict intre generatii de jurnalisti dar, mai mult decat atat, un conflict ideologic.

La Timisoara, ziarul judetean de partid si-a schimbat numele dupa modelul ”Scanteilor Mici”. A fost sa se numeasca “Renasterea Banateana”. Si, evident, a facut o politica foarte de stanga, in sensul ca a slujit toate “valorile” FSN-ului, dar si ale politiei politice, asa cum au facut toate clonele din celelalte localitati de referinta ale tarii. Aici, seful publicatiei a fost un ziarist extrem de talentat, George Boeru, provenit si el din presa studenteasca, fost sef al redactiei “Vietii Studentesti” din Timisoara. Inainte de decembrie 1989, impreuna cu el am pus la punct un sistem, asa cum am incercat sa fac si in alte judete, de racolare discreta a unor studenti care, daca s-ar fi intamplat sa se produca un eveniment cheie, de genul celui intamplat chiar la Targoviste, sa devina activi si sa propage respectivul val popular. Deci, la origine, George Boeru era un om al unei echipe anticomuniste. In realitate, chiar din momentul in care au inceput sa se produca memorabilele evenimente de la Timisoara si am luat legatura telefonica cu el, pentru ca, utilizand un limbaj voalat, sa iau pulsul reactiei studentilor de pe malul Begai, dar am constat ca George Boeru, fie trada, fie se temea ingrozitor. Practic, toate informatiile pe care mi le-a furnizat la telefon erau false. Si stiam acest lucru in timp real, pentru ca ma informam si de la altii, inclusiv de la rudele mele, asupra situatiei de acolo. Faptul ca George Boeru a stat, pana la capat, in barca FSN si a politiei politice, promovand si un soi de nationalism extremism in ziarul “Renasterea Banateana”, pe care il conducea si care era finantat de Iosif Constantin Dragan, nu m-a surprins deloc. Stiam si despre Iosif Constantin Dragan, ceea ce trebuia stiut. “Colaborase la greu” nu numai cu Garda de Fier, nu numai cu regimul Ceausescu, ci si cu Securitatea.

Dar, la Timisoara, un exceptional grup de studenti, de diferite nationalitati si religii si de tineri intelectuali au fondat, inca din primele momente ale revolutiei romane, care acolo chiar s-a desfasurat, Societatea Timisoara si ziarul cu acelasi nume. O publicatie care a promovat intens valorile democratice. Batalia dintre ziarul “Timisoara” si ziarul “Renasterea Banateana”, care s-a desfasurat in plan propagandistic, a reflectat razboiul desfasurat, la propriu, pe strazile orasului erou, unde manifestatii pentru un guvern, un stat democratic si o presa libera, inclusiv o televiziune independenta si cei care doreau contrariul, au avut loc la propriu, prin manifestatii si contramanifestatii pe strazile centrale. Nu se manifesta doar in fata Prefecturii sau a Primariei, ci si, fapt semnificativ, in fata redactiei ziarului criptocomunist “Renasterea Banateana”. Mai tarziu, am creat chiar o axa intre ziarul “Timisoara” si ziarul „Ziua”, care avea aceleasi obiective.

Al doilea exemplu la care ma voi opri este de alta natura si vizeaza modul in care se poate dezvolta un trust de presa. Exemplul este generat de istoria “Monitoarelor”. Sa ma explic. Cele mai puternice ziare centrale, adica bucurestene, incepusera sa isi consolideze puterea in teritoriu, initiind editii locale. De fapt, ziare locale. Cum a facut, de exemplu, ziarul “Ziua”, care avea opt editii locale, in opt judete si un program de a se extinde in intreaga tara. Si nu numai. A existat, de pilda, si exista si in prezent, “Ziua U.S.A.”, redactat si distribuit in Statele Unite. Cei care au gandit “Monitoarele”, cei mai multi proveniti tot din presa studenteasca, Daniel Condurache fiind un nume de referinta dintre acestia, au procedat intr-o simetrie inversa. Cucerind judetul, ei si-au extins redactiile, rand pe rand, mai intai in Moldova si apoi in intreaga tara. Pe nesimtite, reteaua “Monitoarelor” ajunsesera sa fie mai puternica decat multe ziare centrale.

Experienta era atat de interesanta incat, la Scoala Superioara de Jurnalistica, unde eram profesor, am optat, timp de trei ani la rand, ca eu sa predau disciplina “Conceperea unui ziar central”, in timp ce am adus din provincie jurnalisti, cadre didactice, care au predat modul de constructie al unui ziar judetean si extinderea acestuia la nivel national, dupa modelul “Monitoarelor”.

Pacat ca aceste “Monitoare” au fost parazitate, din interior, de functionari incorecti, care au “extras” o parte dintre venituri in folos propriu, prejudiciind ansamblul si blocand, practic, dezvoltarea acestui trust, care putea  ramane un exemplu pentru presa din Romania.

Chintesenta acestei imbinari intre informatia de interes national si informatia de interes local este esentiala pentru definitia presei moderne si independent de faptul ca la origine se afla un ziar dintr-o localitate oarecare, ce se extinde in teritoriul national, sau un ziar central din capitala, care se extinde local, nu prin simpla lui distribuire, ci si prin realizarea de pagini locale, cu ajutorul unor jurnalisti locali.

 

9.     Aventura televiziunii independente

Asa cum era si firesc, una dintre cele mai importante conditii, fara de care nu exista democratie, o reprezinta existenta unor televiziuni independente. Care sa nu poata fi dirijate de catre stat. In paranteza fie spus, nu de putine ori, eu si multi altii am facut afirmatia ca democratia se sustine pe trei picioare. Un picior este reprezentat de o politica democratica, cu tot ceea ce inseamna ea – partide, Parlament, Executiv, Presedintie. Un alt picior este reprezentat de sindicalism – si ma refer la sindicate libere, adica neaservite puterii sau vreunui grup ilegitim de interese si reprezentative deci, cu adevarat puternice – si presa independenta. Iar prin presa independenta, la sfarsitul secolului trecut si inceputul noului secol, vorbim, in mod obligatoriu, mai intai despre televiziuni si, apoi, despre internet, evident, pe langa presa scrisa, a carei importanta scade insa exponential. In paranteza si numai in paranteza fie spus, catastrofa reprezentata de catre cei zece ani ai regimului Traian Basescu se caracterizeaza prin diminuarea fortata, adica prin masuri artificiale care au condus la decredibilizarea atat a rolului jucat de sindicate, cat si a rolului jucat de presa, in societatea romaneasca. Iar daca ne referim la puterile statului si echilibrul dintre acestea, ceea ce inseamna o abordare dintr-o alta directie, cea constitutionala, a fenomenului democratic atunci, acelasi regim se face vinovat de decredibilizarea Parlamentului si a Executivului, in favoarea unei singure puteri, cea judecatoreasca, aceasta devenind predominanta, dar fara vreun salt calitativ in substanta sa.

Nu este, prin urmare, vreun mister faptul ca, una dintre primele revendicari ale miscarilor de democratizare din Romania a fost libertatea presei. De aceea, au aparut spontan si s-au proliferat exponential ziarele independente. In acelasi timp insa, presa independenta presupune si existenta unor televiziuni, altele decat cele controlate de Guvern. Televiziunea publica si-a avut si isi are rostul ei, la fel cum si televiziunile independente sunt indispensabile intr-o societate democratica.

Inca din primele zile ale anului 1990, marile demonstratii pro-democratice din Romania, prin care oamenii incercau sa se opuna confiscarii revolutiei de catre gruparea Ion Iliescu sau incercau sa diminueze efectele acestei confiscari, au avut drept cap de afis solicitarea ca televiziunea publica sa faca un efort pentru a deveni mai putin partizana si mai mult echidistanta si, evident, a fost lansat, extrem de puternic, mesajul necesitatii unei televiziuni independente.

Sa ne amintim, in primul si in primul rand, de Piata Universitatii, fenomen aproape dezorganizat, dar revendicat, totusi, de o serie de organizatii ale societatii civile, in primul rand, Liga Studentilor si care, mai mult sau mai putin spontan, a plasat in epicentrul revendicarilor, dreptul ca in Romania sa poate fi infiintate televiziuni libere. Indiferent care au fost echipele, care pe parcursul fenomenului din Piata Universitatii au tratat cu Guvernul, intotdeauna, pana la ultimele discutii care au avut loc in 11 – 12 iunie 1990, acordul pentru o televiziune independenta a fost capul de afis.

Pot sa spun ca, mai mult decat atat, pentru a crea o stare de incredere in randul cetatenilor asupra faptului ca acest deziderat va putea fi atins, impreuna cu Petre Mihai Bacanu am pus la cale o stratagema sustinuta de toata organizatiile civice. Am decorat, ca intr-un film de tip Hollywood, un autocar vechi, ca si cand acesta ar fi un car de reportaj, i-am spus “SOTI”, am scris pe el aceasta denumire si l-am scos “la lupta” in cursul multora dintre demonstratiile organizate atunci pe strazile Bucurestiului. Este important de retinut ca si sindicatele, ca de altfel si partidele istorice, se alaturasera societatii civile in acest efort pentru o televiziune independenta.

Mai mult decat atat, am incercat sa fortam mana Guvernului, amenintand in repetate intalniri organizate la Grupul pentru Dialog Social, unde functiona Comitetul de initiativa pentru o televiziune independenta, ca in caz contrar, daca Guvernul se opune, ne procuram cele necesare si vom emite in mod clandestin.

Pana la urma, a fost acceptat proiectul creari cadrului juridic pentru existenta televiziunilor independente.

Si astfel, au aparut “SOTI”, o emanatie a societatii civile, reprezentata de Alianta Civica, “TELE 7abc”, initiata de Mihai Carciog si avandu-l ca director pe Mihai Tatulici, plecat de la televiziunea publica in fruntea unei redutabile echipe, cu Radu Cosarca, redactor-sef, “Amerom-ul”, care ulterior a devenit “Prima TV”, in momentul in care Cristian Burci a preluat actionariatul. Tot la inceput a aparut si “Antena 1”, initiata de unul dintre puternicele grupuri de afaceri, cel detinut de Dan Voiculescu. “PRO TV-ul”, nascut dintr-o initiativa a tandemului Ion Tiriac – Adrian Sarbu.  “B1 TV”, lansat ceva mai tarziu pe piata de un alt grup de afaceri, cel al familiei Paunescu si, mult mai tarziu, au fost lansate si celelalte televiziuni, cum ar fi, “Realitatea TV”, de catre Silviu Prigoana – preluata ulterior de Petrom Service, sau “Romania TV”, desprinsa, prin rapt, din “Realitatea”, de catre Sebastian Ghita, un tanar “lup” al serviciilor secrete sau “Digi TV”, care este produsul celei mai mari retele de cablu din Romania. Evident ca in intreaga tara, dupa modelul presei scrise, au fost create televiziuni locale, in paralel cu posturile de radio si, dupa modelul presei scrise, au aparut atat redactii locale ale televiziunilor centrale, cat si retele de televiziune locala, cum a fost, de pilda, reteaua “Alfa”. Am trecut, en passant, peste tema proliferarii posturilor independente de radio intrucat, procesul ne intereseaza ca atare si mai putin produsul acestui proces, dar nu pot sa nu remarc modul profesionist in care au actionat, inca de la inceputul anilor 1990, doua statii de radio “Tinerama”, condusa de Cornel Ciomazga si “Radio Contact”, creat de Calin Popescu Tariceanu.

Inchei acest capitol al televiziunilor cu regretul ca nu exista, in aceasta lucrare rezervata analizei presei scrise, suficient spatiu pentru a dezvolta tema audiovizualului. Totusi, voi reveni asupra subiectului in capitolul urmator, cand ma voi referi la legislatia dupa care functioneaza intreaga presa din Romania.

 

10. O experienta inedita –  presa sindicala

Aici ma voi referi la un singur exemplu si el elocvent pentru ceea ce a insemnat presa sindicala, in special in anii 1990. Aparitia si dezvoltarea ziarului “Fratia”, apartinand Confederatiei cu acelasi nume.

Aceasta Confederatie era condusa, la inceputul anilor ’90, de Miron Mitrea, actualul politician, cel care, de altfel, fusese si fondatorul uneia dintre primele organizatii sindicale, cea a Soferilor.

Miron Mitrea copilarise pe strada General Nicolae Dona din Bucuresti, unde locuisem si eu o vreme, mamele noastre se cunosteau astfel incat, ne-am cunoscut si noi, inainte de decembrie 1989.

Imediat dupa caderea regimului Ceausescu, una dintre initiativele mele in plan publicistic a fost traducerea si publicarea, in serial, in ziarul “Libertatea”, a statutului Sindicatului Solidaritatea din Polonia. Am facut-o in ideea ca acesta putea fi un model pentru sindicatele libere care se nasteau in Romania. In acest context, m-a vizitat la redactie Miron Mitrea, chiar atunci cand construia Sindicatul Soferilor. Am fost in masura sa-l ajut cu cateva sfaturi si, ulterior, am fost alaturi de el, in prim planul bataliei cu UGSR, structura sindicala nationala comunista, ramasa in picioare mult timp dupa caderea lui Ceausescu si in mainile careia s-a aflat, tot mult timp, uriasul patrimoniu de care dispuneau sindicatele din Romania. Pentru ca sindicatele libere sa se poate dezvolta aveau nevoie ca o parte din acest patrimoniu, sedii, case de cultura, case de odihna, etc, inclusiv conturi bancare, sa poata trece in mana lor. Si nu numai. Aceste sindicate aveau nevoie si de o sustinere mediatica.

Observand explozia presei independente, lui Miron Mitrea i-a venit o idee. Probabil discutata, in prealabil, cu colegii sai de la “Fratia”. Si anume, sa aiba o publicatie proprie. In acest scop, el a venit pentru a-mi propune sa creez si sa intemeiez si sa lansez pe piata un ziar al Sindicatului “Fratia”. La fel cum l-am refuzat pe Mihai Carciog, cum am facut si cu Octav Buruiana, atunci cand a lansat “Universul”, am procedat si cu Miron Mitrea. I-am explicat ca sunt extrem de ocupat cu ceea ce deja realizam in presa, dar si cu constructia organizatiei pe care o creasem impreuna cu Petre Mihai Bacanu.

In schimb, i-am recomandat o persoana, dupa parerea mea competenta sa faca acest lucru si m-am angajat ca ii voi acorda acesteia intreaga mea asistenta. Este vorba de Mircea Popa. Mircea Popa KGB-istul, cum a fost el denumit.

Cititorii au facut cunostinta cu personalitatea accentuata a acestuia atunci cand m-am referit la ziarul ilegal “Libertatea”. Ei bine, intrucat Mircea Popa era in mod clar, asa cum a si ramas de altfel, un om de stanga, dar in niciun caz un nostalgic comunist, ci un om al unei stangi autentice, democratice, de tip european, evident fara nicio legatura vinovata cu Moscova, am avut cu el, initial, un alt plan, care insa a esuat. Imediat dupa caderea lui Ceausescu mai primisem o oferta, prin intermediul lui Serghei Mesaros, din partea Partidului Social Democrat, cel istoric, condus de Sergiu Cunescu. Acest fost detinut politic, reaparut si el ca o fantoma, ca o fantoma minunata, asa cum au reaparut si Coposu si Diaconescu si Quintus, preluase initiativa reconstructiei stangii democratice si, evident, avea nevoie de un ziar de partid. Un ziar puternic de partid, un ziar pe care social-democratii nu l-au mai avut. Pentru ca Sergiu Cunescu a ezitat prea mult. De unde probabil si consecinta ca este primul partid istoric care a disparut, topindu-se in PD. Dar, oficializand, prin sacrificiu, statutul european al partidului lui Petre Roman.

Raspunzand solicitarii lui Sergiu Cunescu, l-am recomandat calduros pe Mircea Popa. Dar chimia nu a functionat. Mircea Popa avea o cu totul alta viteza, mult mai mare, decat cea a seniorilor social-democrati. Asa s-a intamplat ca, Mircea Popa ramasese disponibil.

Nu am facut decat sa-l trec strada de la Palatul Universul vis-a-vis la sediul pe care pusese mana “Fratia”, cu ajutorul meu obtinand o semnatura luata aproape cu forta de la Ion Iliescu. Nu exagerez deloc. La capatul unei discutii aprinse pe  care am avut-o cu acesta, intr-o incercare de a arbitra meciul istoric intre UGSR si Confederatia “Fratia”, i-am luat, literalmente, mana lui Iliescu, i-am pus un stilou in mana si l-am presat sa semneze documentul prin care acel sediu de langa fosta Primarie Generala a capitalei a fost trecut in patrimoniul noii structuri sindicale.

I l-am recomandat lui Miron Mitrea, fara nicio ezitare, pe Mircea Popa, relatandu-i cu acest prilej si detaliile actiunii pe care am facut-o impreuna cu acesta din urma, asumandu-ne riscuri considerabile sub regimul Ceausescu. Iar Mircea Popa s-a dovedit unul dintre colaboratorii redutabili si pretuiti ai Confederatiei “Fratia”. Si mult timp a ramas unul dintre consilierii oficiali si apoi de taina ai lui Miron Mitrea. Asa s-a nascut ziarul Confederatiei “Fratia”, care conform retetei din prima parte a anului 1990, a avut un numar impresionant de mare de cititori, care nu erau doar membrii ai Confederatiei. Ziarul s-a distribuit chiar si peste hotare, pana in Statele Unite. A intrat, instalandu-se ca si Confederatia “Fratia”, fara ezitare, in tabara fortelor democratice, in istoria bataliei interne care a avut loc, in special, in 1990.

Nu este de mirare, in aceste conditii, ca minerii au ajuns si la sediul Confederatiei “Fratia”, unde era amplasata si redactia. Numai ca aici s-a oprit. Miron Mitrea le-a explicat ferm acestora ca, impreuna cu membrii Sindicatului Soferilor, si voi folosi acum chiar expresia lui, “ii va zdrobi pe toti minerii veniti in Bucuresti ca pe niste gandaci”, daca nu parasesc imediat sediul si apoi Bucurestiul. Astfel incat, minerii si-au pus bulanele intre picioare si au plecat.

Prin  intermediul “Fratiei” si al ziarului condus de Mircea Popa, imediat dupa mineriada din 13-15 iunie, am beneficiat si de o invitatie oficiala in Statele Unite, unde am avut zeci de intalniri, in cele mai diverse institutii si nu in ultimul rand la Departamentul de Stat al Statelor Unite, in cursul carora am explicat fenomenele politice de la Bucuresti, care pareau de neinteles pentru viitorii nostri parteneri politici, militari si economici.

Apoi, treptat, pe masura ce presa s-a asezat si pe masura ce societatea s-a asezat si, mai ales, pe masura ce primele televiziuni libere au inceput sa concureze cu presa scrisa, “Fratia”, condusa de Mircea Popa, si-a micsorat tirajul, si-a diminuat importanta si, ulterior, a disparut. La fel cum au disparut cele mai multe dintre ziarele aparute in 1990.

SURSA: CorectNews.com