Sorin ROSCA STANESCU

Motto: „Una este mortalitatea presei scrise si alta eternitatea presei in general”.

CAPITOLUL II: LOCUL PRESEI IN ANSAMBLUL ECONOMIEI CONCURENTIALE

1.     Trasaturi specifice

• Primele interferente intre presa si sistemul financiar-bancar
• Rolul jucat de sindicatele si scolile de presa, dar si de structurile actionariale 

In 1990, existau in Romania peste cinci sute de publicatii la care lucrau aproape zece mii de persoane. Cei mai multi jurnalisti. Dar, desigur, si asa-numitul corp tehnic. Ceea ce inseamna ca, in sine, presa se transformase intr-un mare mecanism economic, care producea venituri, facea cheltuieli, beneficia de plus produs, care ii permitea sa efectueze investitii, si platea statului, sub forma de impozite, sume uriase de bani.

Multiplicandu-si activitatile, prin fel de fel de operatiuni conexe, de natura tipografica, tinand de distributie, chiar de transporturi, de comert cu hartie si alte produse tipografice, dar si in domenii conexe, asa cum am aratat intr-un capitol anterior, presa independenta devenise un important jucator pe piata.

Consecinta este ca era interesata si promova, prin toate mecanismele pe care le avea la dispozitie, atat privatizarile, cat si transformarea Romaniei intr-o economie concurentiala de piata.

De aceea, nu intamplator, presa anilor 1990-1991, a incurajat, in mod programatic, crearea de intreprinderi mici si mijlocii.

Deloc intamplator, s-au produs si interferentele dintre presa si sistemul financiar-bancar. In sensul ca, editurile au devenit jucatori importanti in banci, influentand, mai ales in primii doi ani, prin volumul ridicat al afacerilor, mecanismele dupa care functionau respectivele institutii. Si, implicit, s-au implicat in activitatea acestora, atunci cand redactiile au considerat ca modul in care lucra acest sistem, intr-un loc sau in altul, putea pune in pericol economia concurentiala, din care presa facea parte. De aici si multitudinea de anchete si dezvaluiri, promovate de ziare si reviste, fie ca erau generaliste, fie ca erau de specialitate, in domeniul financiar-bancar.

A fost creata si o anumita structura a capitalului si a actionariatului din editurile de presa, care era conforma evolutiei, extrem de rapide, a acestui domeniu si gradului ridicat de interes, pe care presa il prezenta, atat pentru politicieni, cat si pentru clasa oamenilor de afaceri.

Cum era si firesc pentru o asemenea uriasa masa salariala, presa si-a creat, in doua etape importante, si structuri semnificative la nivel national, in materie sindicala. Iar sindicatele din presa au jucat un rol important, atat in apararea libertatii presei si asigurarii securitatii personale, sub aspectul stabilitatii in munca a ziaristilor, cat si, mai tarziu, in directia franarii dezvoltarii afacerilor din acest domeniu.

Tot printre caracteristicile presei din perioada analizata, va trebui sa fie mentionat rolul jucat de scolile de presa, mecanismul general de recrutare al jurnalistilor, din care nu a lipsit, din pacate, si infiltrarea masiva a presei cu ofiteri acoperiti, diferentele specifice in ceea ce priveste functionarea presei locale si centrale, locul si rolul unor ziare de familie, raporturile presei cu puterea si, evident, nu in ultimul rand, fortele negative care au actionat din interiorul presei, contribuind la accelerarea falimentului acestui sector, in sensul larg al cuvantului.

In continuare vom dezvolta, in capitolele urmatoare, cateva dintre precizarile pe care le-am facut mai sus.

2.     Presa pe piata concurentiala

• Primii germeni ai concurentei libere, dar si ai concurentei controlate
• Proiectia pacatului initial, prin distorsionarea din start a industriei de presa
• Protectionismul de stat
• Biciul si zaharelul, hartia si distributia
• De ce nu a strans randurile presa independenta?

Era normal ca prima piata, in care sa functioneze concurenta, sa insemne primul sector in care au functionat, masiv, societatile particulare. Iar acesta a fost cel al presei scrise. Aici s-au creat primii germeni ai concurentei. Ai unei concurente libere, dar si a unei concurente controlate. Pacatele de astazi ale economiei romanesti sunt proiectia, la o scara mult mai mare, a pacatului initial.

Am vazut cum s-a impartit presa din punct de vedere politic, inca din primele zile de dupa caderea regimului Ceausescu. Am vazut, in linii mari, si care au fost resorturile dezvoltarii acestei piete. Dar ceea ce urmeaza sa observam este modul in care aceasta piata a fost distorsionata din capul locului.

Aparent, Romania traia spectaculoasa explozie a presei libere si independente. In realitate, inca de la inceput, ziarele care protejau noua conducere politica erau, la randul lor, protejate de aceasta. Beneficiau de conditii mai bune de aprovizionare cu hartie de ziar, un  element esential al anilor `90 si, de asemenea, de o importanta parghie a distributiei. Rodipet, distribuia in conditii bune presa de stanga si, cu multa parcimonie, presa de dreapta. Banii de la Rodipet erau virati in conturi, cu promptitudine, pentru o parte a presei si cu intarzieri, din ce in ce mai mari, pentru cealalta parte a presei. Controlul Ministerului Finantelor se exercita intr-un fel in cazul primei categorii de ziare si, mult mai sever sau chiar abuziv, in ceea ce priveste a doua categorie de publicatii. Pana si informatiile pe care erau datoare institutiile statului sa le furnizeze, erau livrate diferentiat.

Aceste premise au determinat presa cu adevarat independenta sa stranga randurile si sa se organizeze mai bine, pentru a rezista pe piata. De aceea, nu intamplator, primele organizatii au avut si nenumarate obiective de natura patronala si au exercitat o presiune constanta asupra presedintiei, guvernului si institutiilor publice, pentru a obtine conditii cat mai echitabile.

Razboiul romano-roman declansat, din pacate, prin  inabusirea revolutiei si confiscarea acesteia, de un grup politic de tip oligarhic, s-a desfasurat, cat se poate de vizibil si de violent, in presa anilor 1990. Cand practicile mai sus enumerate erau denuntate, in mod cotidian, cu subiect si predicat, in tentativa de a obtine sprijinul opiniei publice. Si acest sprijin a venit. Realitatea este ca in anii 1990 a existat un echilibru intre presa aservita si presa independenta care, de bine, de rau, a lasat lucrurile sa functioneze.

 

3.     Structura capitalului si a actionariatului de presa

• A avut loc o preluare ostila a vechilor redactii?
• Autocanibalizarea presei
• Haiduceala de la ziarul „Adevarul”
• Cele doua drumuri care conduceau spre aceeasi constructie a caselor de presa

Din aceasta perspectiva au existat mai multe categorii de ziare si reviste. Au fost, mai intai, cele create pe infrastructura existenta prin schimbarea denumirii si a formei de proprietate. A fost un fel de preluare, relativ fortata, a unor societati de presa, din mana statului, in maini particulare. Dar, intrucat nu au fost confiscate sumele de bani existente in conturile societatilor pana la privatizarea acestora si nici bunurile de inventar – acestea au fost inchiriate – s-ar putea afirma ca preluarea ostila se rezuma doar la preluarea marcii. Numai ca nici marca acestor ziare, de multe ori, nu mai era protejata la Oficiu de Stat pentru Inventii si Marci, pur si simplu, din neglijenta unor functionari ai statului comunist. Pana la urma, nu se poate vorbi de faptul ca o parte a presei ar fi confiscat bunuri apartinand cetatenilor Romaniei, atata timp cat 99% din munca unei redactii este apanajul exclusiv al redactorilor si membrilor corpului tehnic. Cunostintele acestora si talentul lor le apartineau. Aceasta categorie de societati comerciale de presa avea, la inceputul anilor `90, un actionariat colectiv. De regula, patrimoniul in formare era impartit in mod egal intre toti angajatii. Ziarele functionau ca un fel de cooperative.

In foarte scurt timp insa, puterea financiara s-a concentrat in mai putine maini. Cei care conduceau redactiile, beneficiind de increderea colegilor lor, au reusit, pana la urma, sa devina si actionari semnificativi ai societatilor de presa, lasandu-i pe ceilalti minoritari. Adica outsideri. Cum s-a intamplat, de pilda, in cazul societatii „Adevarul” S.A. Initial, toti actionarii au fost egali. La inceputul anului 1990. Apoi, sase persoane din conducerea publicatiei au reusit, prin mariri de capital, multe dintre ele fictive sau bazate pe „inginerii”, sa detina cea mai importanta parte a actionariatului. Pentru ca, in final, Dumitru Tinu sa iasa complet din pluton, devenind cel mai important actionar al ziarului „Adevarul”. Cu bani virati pe la spate de un om de afaceri. De aceea, nici nu a fost prea greu ca, dupa decesul acestuia, un alt actionar sa preia, in baza unui simplu contract de vanzare-cumparare, intreg trustul „Adevarul”. Asupra acestui subiect voi mai reveni.

Celelalte societati de presa, cele nou infiintate, au fost initiate in doua moduri si, in functie de aceste doua moduri, s-au format si actionariatele. Unele, initiate de catre grupuri de jurnalisti, cazul „Catavencu”, de exemplu, au fost detinute in proprietate de catre acestia, iar procesul de concentrare a capitalului, in mana unui grup restrans si, mai tarziu, a unei singure persoane, s-a produs extrem de lent. O a doua categorie, este formata din casele de presa care, din capul locului, au fost rezultatul initiativei unui intreprinzator. Cum a fost, de pilda, Mihai Carciog, care a fondat trustul „Express”. In plan local au existat sute de oameni de afaceri care, dintr-un motiv sau altul, au decis sa investeasca in presa, fondand publicatii.

Asadar, avem de-a face cu o structura extrem de diversa, din multe puncte de vedere discutabila, dar care, spre deosebire de toate celelalte domenii ale societatii romanesti, era, la finele anului 1990, exclusiv privata. De aceea si spuneam ca presa a format prima economie de piata functionala si concurentiala.

 

4.     Structura sindicala a presei

• Organizatii sindicale cu functii patronale
• Ziaristi cu fundul in doua luntrii si sindicalisti patroni
• Jurnalismul, ca profesie liberala
• Hibridul SZR era condamnat la o viata scurta
• Rolul jucat de MediaSind si de Cristian Goninac

Voi incepe in aceasta ordine. Mai intai, referindu-ma la organizarea presei sub aspect sindical. Si, abia apoi, la organizatiile patronale. De fapt, voi respecta cronologia.

Inca din primele zile de dupa caderea lui Nicolae Ceausescu, prima structura sindicala care a aparut in Romania postcomunista a apartinut presei. Si s-a numit Sindicatul Ziaristilor din Romania. Nu era, pur si simplu, doar o structura sindicala. Era si una de natura profesionala. Dar, inevitabil, in absenta altor organizatii, s-a ocupat, si inca cu succes, si de domenii care tin exclusiv de patronate. Era posibil atunci. La sfarsitul lui 1989 si in 1990, nu exista inca nicio dihotomie intre sindicate si patronate. Dimpotriva. Multi jurnalisti erau angajati ai redactiilor si, ca atare, erau sindicalisti, dar erau si actionari ai societatilor de presa si, deci, faceau parte si din patronat. Mai mult chiar, un numar semnificativ dintre acestia ocupau si functii de conducere, deci, administrative. Numai ca, in acei ani, vorbim despre un fel de El Dorado al presei romanesti. In general, lucrurile mergeau atat de bine sub aspect economic si financiar incat, toata aceasta hora, pe care am incercat sa o definesc mai sus, nu venea deloc in contradictie cu obiectivele diferite pentru care sunt, in general, create structurile sindicale si cele patronale.

Ei bine, Societatea Ziaristilor din Romania s-a luptat pentru a obtine un sediu al jurnalistilor, pentru a le crea acestora un anumit statut in societate, jurnalismul fiind considerata o profesie liberala, si, de cate ori a fost necesar, a intervenit in favoarea gazetarilor, atunci cand existau semnale ca de la nivelul conducerii caselor de presa ori de la nivel guvernamental sau chiar prezidential se incearca incorsetarea, sub orice forma, a libertatii omului de presa de a obtine si de a difuza informatii. Toate aceste tipuri de reactie au fost de natura sindicala. Dar Societatea Ziaristilor din Romania s-a luptat cu succes impotriva instituirii unei legi a presei care, mai ales in acei ani, ar fi fost extrem de restrictiva. Si a promovat, in compensatie, primul Cod Deontologic. Ceea ce inseamna ca SZR a fost si o organizatie profesionala. In al treilea rand, SZR s-a implicat major in deciziile guvernamentale legate de productia si comercializarea hartiei de ziar, precum si de acele decizii care vizau distributia presei scrise. Insemna, deci, ca SZR era si o organizatie de tip patronal.

Inevitabil, acest hibrid avea viata scurta. Ca atare, in scurt timp, in a doua parte a anului 1990, SZR a ramas o organizatie sindicala, in timp ce, aproape din interiorul acesteia, au fost create doua organizatii profesionale. Asociatia Ziaristilor Romani si Uniunea Ziaristilor Profesionisti. In prima, au intrat ziaristii, multi dintre ei, foarte tineri, care urmau sa produca intreaga schimbare in domeniul acestei industrii a presei, iar in cea de a doua organizatie, au devenit membrii, cu preponderenta, cei care fusesera jurnalisti si in perioada comunista.

Dar sindicalismul adevarat, in forma lui cat de cat curata, a aparut sub palaria marilor confederatii din Romania, atunci cand s-a format Federatia Romana a Jurnalistilor „MediaSind”. MediaSind a fost semnatara a primului CONTRACT COLECTIV DE MUNCA UNIC LA NIVEL DE RAMURA MASS-MEDIA si a fost membru fondator al COMITETULUI SECTORIAL MASS-MEDIA, devenind singura organizatia abilitata de lege sa ia decizii in ceea ce priveste formarea profesionala.

MediaSind a devenit, in scurt timp, si membru cu drepturi depline al Federatiei Internationale al Jurnalistilor si al Federatiei Europene al Jurnalistilor. Ea a dezvoltat standarde ocupationale si de calificari pentru domeniul mass-media.

Sub conducerea lui Cristian Godinac , MediaSind  a participat, ani de zile, la cele mai importante negocieri legate de situatia salariatilor din presa, implicandu-se, in mod spectaculos, in toate situatiile in care au existat conflicte de munca, mai ales la Televiziunea Romana si la „Radio Romania”.

Toate structurile la care m-am referit in acest capitol, precum si multe alte organisme si organizatii de natura profesionala, patronala sau sindicala, create de breasla jurnalistilor, si-au diminuat activitatea – si multe dintre ele au disparut –  pe masura ce grupurile politice de interese au perceput pericolul pe care il prezenta mass-media ca institutie libera a statului de drept, dar si pe masura ce presa scrisa a intrat in colaps, la nivel mondial si national.

 

5.     Cine erau jurnalistii?

• In presa se intra si pe usa si pe fereastra. Si pe gaura cheii
• Apar, astfel, si ”agentii de influenta”, infiltrati de noua Securitate

Dincolo de ziaristii formati in epoca comunista, un numar imens de tineri au patruns in presa. Ei au fost recrutati de redactii, in urma unor concursuri extrem de sumare. De fapt, nu numai usile, ci si ferestrele redactiilor erau larg deschise in 1990 pentru toti cei care doreau sa invete, la locul de munca, aceasta meserie. Numai ca invatamantul de acest tip a fost, pe cat de rapid, pe cat de facil, pe atat de superficial. Si, din pacate, multi dintre cei care au primit atunci statutul de jurnalisti, nu facusera inca o facultate. Nu aveau nici macar o rezonabila cultura generala. Acest fenomen a fost pregnant, nu numai in cazul publicatiilor de familie, ci si in ceea ce priveste marile cotidiene.

Pe acest fond s-a produs, din capul locului, si o infiltrare masiva a presei cu agenti de influenta sau, chiar, cu ofiteri acoperiti ai noilor servicii secrete, aflate in formare si care incercau, astfel, sa ocupe pozitii avansate in societatea civila. Dintre cei infiltrati, unii, sub aspect gazetaresc, erau persoane performante astfel incat, au ajuns sa detina posturi de conducere in presa.

Situatia descrisa mai sus nu a putut fi ameliorata nici de aparitia si proliferarea scolilor superioare de jurnalism. Pur si simplu pentru ca si acestea au fost facute pe picior si, de cele mai multe ori, cadrele didactice erau fie jurnalisti reputati, dar care nu aveau si calitatile necesare unor dascali, fie persoane de la periferia presei, unele provenite chiar din randul activistilor de partid si care nu cunosteau, suficient de profund, nici resorturile acestei profesiuni si nici prognozele, pe termen mediu si lung, care aveau, practic, sa schimbe, intr-un timp record, intreaga configuratie mass-media.

 

6.     Cateva trasaturi specifice ale presei libere

• Deosebiri specifice intre presa centrala si presa locala
• Presa, ca afacere de familie
• Inversarea balantei in industrie

Din capul locului trebuie sa facem o diferentiere intre mecanismele prin care functiona presa locala si cele care asigurau functionarea presei centrale. Ele erau, de multe ori, fundamental diferite.

Actionariatul, de pilda, in cazul publicatiilor centrale nou aparute apartinea unor intreprinzatori economici de mare anvergura si care aveau sa ajunga sa se numere printre personalitatile de top ale business-ului romanesc. In timp ce, actionariatul publicatiilor locale nou infiintate avea o anvergura care, rareori, depasea granitele unei localitati ori ale unui judet si, cel mai adesea, era un actionariat de familie. Si, de aceea, nu intamplator, la inceputul anilor `90 au existat familii intregi, la propriu, care, nu numai ca initiau publicatii, nu numai ca le conduceau, dar le si realizau in calitate de jurnalisti.

In timp ce difuzarea publicatiilor centrale incepea sa se loveasca de obstacole din ce in ce mai mari, pe masura ce guvernele si partidele politice incercau sa-si construiasca parghii pentru influentarea presei, difuzarea presei locale se realiza prin intermediul unor retele, la inceput paralele, constituite de intreprinzatori care isi initiau acest tip de afacere in localitatile respective. Era o afacere mult mai bine controlata si, treptat, s-a putut observa ca difuzarea ziarelor locale functiona mai bine, oriunde in Romania, decat cea a ziarelor centrale. Acest detaliu a contribuit major la schimbarea, inca pe parcursul anilor `90, a ponderei ziarelor locale in raport cu cele nationale. Desi existau intre cinci sute pana la o mie de publicatii nationale sau care se autointitulau astfel la sfarsitul anilor 90, 60% dintre tirajele vandute apartineau presei locale. Pe nesimtite, in ceea ce priveste informarea cetatenilor, presa locala devenise preponderenta.

Pe masura cresterii tirajelor presei locale, s-a schimbat si raportul in ceea ce priveste publicitatea. Dar mult mai lent. Pentru ca presa centrala s-a adresat si se adreseaza si astazi marilor industrii, din ce in ce mai mult marilor operatori, in special din telefonie, dar si din comert, in timp ce presa locala nu are la dispozitie, pentru a obtine contracte de publicitate, decat societati comerciale mici si mijlocii, cu un potential economic destul de precar.

In timp ce presa centrala s-a aflat, in special, in concurenta cu ea insasi, presa locala a trebuit sa se bata si cu marile ziare din Bucuresti. Cu atat mai mult cu cat, unele dintre acestea, cum a fost „Ziua” si, mai tarziu, „Adevarul” sau „Evenimentul Zilei”, si-au promovat propriile editii locale. O expresia a acestui razboi, in planul industriei de presa, l-a constituit si aparitia fenomenului invers. In care, publicatii locale se multiplicau devenind, treptat, o forta mediatica de tip national. Unul dintre jucatorii de prim rang, care a pornit dintr-un ziar local, a fost „Monitorul”. La un moment dat, retelele „Monitoarelor” devenisera, pe ansamblu, unul dintre cele mai importante concurente ale marilor ziare centrale.

 

7.     Presa si puterea si viciile ascunse

• Cum a devenit presa un important jucator politic?
• A patra putere in stat ocupa, uneori, prima pozitie
• Politicienii si oamenii de afaceri faceau coada la usa  redactiilor
• Germenii coruptiei
• Presa le-a dat judecatorilor inamovibilitate
• In „deceniu de aur”, ziaristii taiau si spanzurau
• Efectul de bumerang

Am vazut cum a crescut presa din punct de vedere economic si financiar. Am vazut cum s-a organizat ea. Am analizat, succint, structura sindicala si structura patronala. Am ajuns la concluzia ca industria generata de presa independenta a fost, dupa decembrie 1989, prima in materie de competitivitate, creand intaia piata concurentiala si devenind un motor al dezvoltarii capitaliste. Acest destin glorios nu avea sa dureze prea mult.

In conditiile in care toate lucrurile mergeau bine, sub aspectul afacerilor de presa, si cand o intreaga armata de tineri, extrem de bine motivati si mai bine platiti decat celelalte categorii socio-profesionale, actionau in mass-media, presa a devenit, invitabil, si un important jucator politic. De aceea, merita analizat raportul dintre presa si celelalte puteri ale statului.

Sub aspect constitutional, exista trei puteri ale statului: legislativa, judecatoreasca si executiva, dar toate democratiile admit ca exista si cea de-a patra putere, care este presa.

Dupa caderea regimului Ceausescu, dar, in special, in perioada 1996-2005, in „deceniul de aur al presei” aceasta a jucat un rol cheie in raport cu celelalte puteri ale statului. Si, fara nici un fel de discutie, in multe momente, s-a manifestat si a actionat ca prima putere a noului stat de drept.

In ceea ce priveste puterea legislativa, era greu de presupus, pana in 2005, ca o persoana putea deveni parlamentar fara sprijinul, macar a unei parti, din presa. Presa putea, literalmente, prin dezvaluiri, prin veritabile campanii, sa distruga imaginea unei personalitati politice ori, cel mai adesea, sa o infatiseze asa cum era in fata cetatenilor, lipsind-o de sansa de a mai deveni sau de a mai ramane un jucator politic. Motiv pentru care ziarele erau, cu multa atentie, curtate de catre politicieni. Nu am cum sa nu observ ca pana in 2005 si chiar dupa, inca mult timp, in anticamera directorilor de ziare, politicienii faceau coada. Cei mai multi dintre acestia erau asa-numitii „politicieni parati”. Oameni cu bube in cap, descoperite si mai mult sau mai putin dezvaluite, in urma unor anchete de investigatii. Ei cautau la usa conducerii ziarelor bunavointa sau toleranta presei. Din aceasta stare de fapt, au fost generate si o serie intreaga de efecte negative. In sensul ca, mai tarziu, atunci cand sub aspect material situatia redactiilor din presa scrisa a devenit mai grea, au existat, literalmente, manageri dispusi sa inchida ochii. Si sa-i determine si pe subordonati sa inchida ochii si sa devina excesiv de toleranti fata de unele fenomene de coruptie. Incet-incet, o parte cel putin din presa a devenit, la randul ei, corupta.

Redactiile ziarelor si ale revistelor, in special cele care faceau investigatii, au lansat dezvaluiri cutremuratoare, cele mai multe in seriale, despre proeminenti oameni politici care lucrau in administratia publica centrala sau locala. Membrii Executivului asteptau, in fiecare dimineata, presa, cu multa nerabdare sau si cu emotie, pentru a vedea daca nu exista acolo dezvaluiri de fapte de coruptie care ii vizeaza. Multi dintre ei, prin diverse tertipuri, obtineau ziarele chiar de cu seara sau in timpul noptii, direct din tipografii, de la gura rotativelor. Si nu putini au fost ministrii, presedintii de Consilii Judetene ori primarii, ca sa nu mai vorbesc de sefii altor institutii, care si-au pierdut capul in urma unor dezvaluiri de presa. Dar aceasta putere uriasa a fost si ea o sursa a fenomenelor negative care, in cele din urma, au pus presa la pamant. Pentru ca cine este atotputernic si nu este si suficient de responsabil, devine, relativ repede, vulnerabil.

In ceea ce priveste puterea judecatoreasca, presa s-a remarcat prin cateva gesturi de mare curaj. Cel mai remarcabil este o campanie, in timpul regimului Iliescu, prin care autoritatile statului si, in primul rand, Parlamentul erau somate sa acorde inamovibilitate judecatorilor. Inamovibilitatea fiind o garantie, pe termen lung, a crearii unei justitii independente. Si, in cele din urma, puterea legislativa si puterea executiva au cedat, creand posibilitatea unei a treia puteri, puterea judecatoreasca, sa se poata dezvolta si remarca. In paralel insa, nu a fost creat niciun mecanism de control asupra deviatilor inevitabile ale puterii judecatoresti. Dar tot presa este cea care a dezvaluit toate nenorocirile posibile din lumea magistratilor, de natura sa le puna sub semnul intrebarii credibilitatea. Si, fireste, facand acest lucru, presa, in sine, s-a expus. Devenind, in anumite momente, mult prea periculoasa si pentru aceasta a treia putere a statului.

Dar una peste alta, in „deceniul de aur”, se poate afirma si cu mandrie, dar si cu rusine, ca marii jurnalisti ai tarii taiau si spanzurau. Faceau si desfaceau guverne.

Si asa cum aratam, viciile ascunse ale presei trebuie cautate chiar in acele zone in care constructia acesteia parea mai puternica. De pilda, in actionariat. Nu de putine ori, actionarii unor publicatii erau persoane care initiau, cultivau si proliferau coruptia in randul politicienilor, a membrilor Executivului ori a magistratilor. Efectul a fost, in cele din urma, de bumerang. Fiindca presa s-a decredibilizat.

Un al doilea efect de bumerang este generat de crearea, aproape peste noapte, a unei armate de jurnalisti, multi dintre ei fiind caracterizati prin precaritatea pregatirii si chiar a culturii generale. Si acest element a condus la vulnerabilizarea presei.

Politica salariala a avut si ea un efect de bumerang, in sensul ca, in anii in care veniturile jurnalistilor erau mult mai mari decat ale altor categorii socio-profesionale, acestia erau tentati sa priveasca lumea de sus si sa nu inteleaga, asa cum se cuvine, problemele care framanta familiile de cetateni, iar, mai tarziu, cand situatia s-a inversat, cand salariile jurnalistilor din presa scrisa au devenit excesiv de mici, acestia au devenit mult prea vulnerabili la cantecul de sirena al unor oameni de afaceri. Si s-au lasat cumparati.

SURSA: CorectNews.ro