Sorin ROSCA STANESCU

Motto: „Una este mortalitatea presei scrise si alta eternitatea presei in general”.

CAPITOLUL III: MARILE TRUSTURI DE PRESA

1.     Definitie si caracteristici:

• Ce sunt trusturile de presa multimedia?
• Principalele trusturi de presa
• Anul 2007 este ultimul in care, in ansamblu, se mai putea vorbi de profitabilitatea presei scrise

Prin trust de presa se intelege o societate care realizeaza activitati in varii domenii, circumscrise mass-mediei. Ceea ce inseamna ca, pe langa editarea de ziare si reviste, casele de presa au initiat si o serie intreaga de afaceri in domeniul comertului cu hartie de ziar, cu alte accesorii necesare tiparirii, au investit in constructia de tipografii, rotative sau plane, executand pe acestea comenzi si pentru alti beneficiari, s-au extins in distributie, au creat societati de publicitate, au infiintat agentii de presa si, apoi, intr-o tendinta fireasca de a deveni trusturi multimedia, au dezvoltat posturi de radio, uneori chiar in retele intregi la nivel national, au preluat sau infiintat posturi de televiziune si, mai recent, au dezvoltat sisteme electronice de comunicare, in primul rand site-uri, pagini de Facebook sau de Twiter.

Cateva mari trusturi de presa, initiate de-a lungul ultimilor douazeci si cinci de ani, au dominat media romaneasca si au exercitat, in acelasi timp, nu numai o influenta in industria de profil, ci si in politica.

Exemplele cele mai elocvente sunt:

1. a.     „Antenele”, al caror dezvoltator a fost profesorul Dan Voiculescu,

trust care a pornit de la o publicatie, ziarul „Jurnalul National”, o tipografie si, apoi, s-a extins, initiind posturi de radio, mai multe canale de televiziune, alte publicatii, editura de carte, etc.

1. b.    Trustul „Media Pro”, initiat de Adrian Sarbu, care, in momentul sau

de maxima amplitudine, a detinut mai multe canale de televiziune, de mare audienta, posturi de radio, ziare – intre acestea, „Ziarul Financiar” a devenit lider indiscutabil in presa de specialitate – societate de distributie a presei, agentie de stiri, etc.. Initiatorul acestui colos media si-a extins, in scurt timp, activitatea si asupra productiei de filme, dar si in industria studiourilor de filme.

1. c.      Un alt exemplu, mai recent, a fost trustul „Realitatea TV”, initiat de

Sorin Ovidiu Vantu, prin preluarea, impreuna cu Asociatia Salariatilor Petrom, a actiunilor de la Silviu Prigoana, cel care a pus bazele „Realitatii” si a altor canale de televiziune, obtinand pentru acestea licentele. In tandem, Liviu Luca si Sorin Ovidiu Vantu au detinut si condus, sub aspect actionarial, retele locale de televiziune, de posturi de radio, retele de ziare – achizitionand, de-a lungul timpului, publicatii cum au fost „Ziua” sau „Gardianul” – site-uri, detinand recorduri mult timp in aceasta directie, societati de publicitate, etc.

1. d.    Trustul „Express”, initiat de catre regretatul Mihai Carciog, a detinut

si el nu numai saptamanalul  „Express” si „Evenimentul Zilei”, un pachet consistent de actiuni la ziarul „Telegraf ” din Constanta, alte saptamanale de prestigiu, postul de televiziune, „Tele 7abc”, alte publicatii locale, precum si posturi de radio. Ulterior, acest trust de presa a fost vandut unui actionar german.

Exemple de acest fel sunt nenumarate, multe dintre acestea putand fi monitorizate dincolo de capitala, la nivel local, dar cu extindere si amplitudine nationala.

In 2007 a fost probabil ultimul an in care, in ansamblu, s-ar mai putea vorbi de profitabilitatea presei scrise. Intre timp, aceasta fiind dominata de actionariate neautohtone. Actiona pe piata trustul „Ringier Romania” si „PubliMedia International”, cu cifre de afaceri de multe milioane de euro. „PubliMedia International”, care edita „Gandul”, „Ziarul Financiar”, „Clujeanul”, „Bihoreanul”, „Banateanul”, „Sibianul”, „Ieseanul”, „Pro TV Magazin”, „Promotor”, „Ce se intampla doctore?”, „Descopera”, „Time Out”, „Targhet”, „Business Magazin” etc., al carei profit net se apropia de cifra de cinci milioane de euro.

„Ringier Romania”, detinand titluri ca „Evenimentul Zilei”, „Capital”, „Compact”, „Libertatea”, „Unica”, „Bravo”, „ProSport” etc, mai era inca un jucator important.

Cu succes a actionat pe piata si grupul „Edipresse”, care in parteneriat cu Axel si Spriger AG si editand periodice de mare succes, precum „Avantaje”, „Elle”, „Elle Man”, „Elle Mariage”, „Elle Decoration”, „Viva”, „Viva Auto”, „AutoBild”, „Intamplari adevarate”, „Computer Bild”, etc., realiza, inca, in numele companiei elvetiene, castiguri din presa scrisa.

Dintr-o serie de date statistice, in 2007, si editura „Intact”, a familiei Voiculescu, obtinea castiguri din presa scrisa. In special, prin „Jurnalul National”, „Jurnalul National de Duminica”, „Jurnalul National, editie de colectie”, „Ghidul TV”, „Jurnalul Casei Mele”, „Jurnalul de Bucatarie”, „Jurnalul de Sanatate” si „Zoom”. Chiar si „Saptamana Financiara” avea inca o cifra remarcabila de venituri.

Fara a intra in detalii, enumeram, pentru acest an de referinta, alte trusturi de presa scrisa, detinand, de regula, periodice, care erau profilate pe anumite domenii, in zona lifestyle sau a bricolajului si care, si ele, erau jucatori semnificativi pe piata: „Burda Romania”, „Business Media Grup SRL”, „Samona Hair Romania”, „Adevarul Holding”, „Attica Media RMN” – editor al revistelor „Playboy” si „Maxim” – ultimele zbatandu-se la limita supravietuirii, sub aspectul profitabilitatii.

2.     Distrugerea retelei nationale de  distributie detinuta de stat nu a mai putut fi compensata

• Concurenta Rodipet-ului
• Puterea locala a castigat razboiul distributiei de ziar

Am explicat, intr-un capitol anterior, ca pana in decembrie 1989 si o perioada dupa aceasta data, distributia de presa in Romania era asigurata uniform, in aproape toate localitatile tarii, prin intermediul unei retele detinuta de stat si anume Rodipet. Pe masura trecerii la o economie de piata concurentiala, grupuri locale si, in general legitime de interese, au initiat nu numai publicatii, ci, asa cum era firesc, si retele de distributie care concurau sistemul Rodipet. Oamenii de afaceri locali beneficiau de un anumit specific al acestui tip de afacere de distributie de presa. Si anume faptul ca, atata timp cat statul era prin Rodipet, unicul jucator in domeniu, iar economia era etatizata si ultra centralizata, chioscurile erau instalate in localitati, pe principalele artere, pur si simplu fara a fi necesare prea multe autorizatii. In momentul in care a aparut concurenta, prin initierea unor societati particulare de distributie, la nivelul autoritatilor locale au inceput sa fie exercitate presiuni, venind din doua directii diametral opuse. O presiune de la nivel central, guvernamental, prin care era preconizata mentinerea sistemului Rodipet, printr-o legalizare de facto a locatiilor chioscurilor, in orasele mai mari sau mai mici din tara si, pe de alta parte, venind din partea intreprinzatorilor locali, care doreau, la randul lor, sa obtina amplasamente in cele mai avantajoase pozitii din punct de vedere comercial. La capatul acestei batalii, influenta locala, mai intai insinuata, apoi din ce in ce mai vizibila si zgomotoasa, a castigat, asa cum era firesc, teren. Urma doar ca pisica sa fie rupta prin privatizarea Rodipet, care s-a produs in timpul mandatului de prim-ministru al lui Adrian Nastase.

Odata privatizata intreaga industrie Rodipet, noii proprietari, firma Bueno, detinuta de familia de origine libaneza si de cetatenie americana AWDI, a intrat intr-o noua paradigma.

3.     Puterea presei scrise in „deceniul de aur”

• Virtutiile si viciile presei postdecembriste, evidentiate in laboratorul CRP
• Cum a luat fiinta CRP si Departamentul Proprietarilor? Si de ce reprezentantii presei scrise se aflau, practic, la butoane ?
• Un exemplu extrem de relevant este campania pro NATO. Turneele in lume ale membrilor Consiliului de Onoare CRP
• Participarea CRP in conducerea Organizatiei Mondiale a Ziarelor 
• Cunoasterea evolutiilor si prognozelor relevante pentru industria mondiala a presei 
• Privatizarea casei presei, pe muchie de cutit
• Proiectul Acces Press si ingroparea acestuia de catre Traian Basescu 
• Cerbicia lui Theodor Stolojan declanseaza singura greva din istoria presei scrise din Romania
• Tema diurnei neplafonate
• Scandalul micii publicitati
• Negocierea cu Traian Basescu pentru transportul ziarelor pe calea ferata
• Rodipet, o societate comerciala lovita de cancerul coruptiei

Nu putem vorbi despre starea si puterea presei in „deceniul de aur”, fara a ne referi la Clubul Roman de Presa. Din simplul motiv ca, aceasta organizatie, prin activitatea pe care a avut-o, a punctat, inevitabil, toate trasaturile care caracterizau rezultatele activitatii ziarelor si revistelor pana in 2005. Marile performante ale ziarelor, luate individual, si ale presei, in ansamblul ei, au fost inregistrate atunci. Tot in acest „deceniu de aur” s-au consolidat si s-au transformat, intr-o veritabila forta, intr-o putere reala in stat, toate virtutiile presei postcomuniste. Dar, si toate viciile acesteia.

Trebuie de la bun inceput aratat ca organizarea breslei, sub forma Clubului Roman de Presa, a fost initiata de o personalitate careia, ulterior, i s-a spus mogul. Este vorba de Adrian Sarbu, care la momentul constituirii CRP – repet, din initiativa lui, este adevarat, facuta, nu explicit, ci implicit, ca eminenta cenusie – a investit bani, inteligenta si infrastructura in respectiva constructie. A facut-o prin intermediul a doua cunoscute personalitati ale presei, regretatul Dumitru Tinu, care conducea puternica redactie a „Adevarului” si a lui Mihai Tatulici, devenit, dupa caderea regimului comunist, unul dintre cei mai mari specialisti din Romania, in presa TV.

Practic, la initiativa celor doi, impinsi din spate si chiar finantati in acest sens de catre Adrian Sarbu, a fost luata initiativa crearii Clubului Roman de Presa. Care, mult timp, trebuie consemnat acest lucru, a fost finantat de mai multe industrii, cea mai importanta fiind cea a tigarilor. In speta, ma refer la Philip Morris, prin intermediul lui Peter Imre.

Am facut parte si din grupul de initiativa intrunit in vederea crearii Clubului Roman de Presa si dintre membrii fondatori ai organizatiei. Pana in 2005 cand, in urma conflictelor deschise cu Traian Basescu, m-am autosuspendat pentru a nu crea probleme Clubului Roman de Presa, am fost unul dintre  membrii Consiliului de Onoare si, ceea ce este mai important, am fost presedintele Departamentului Proprietarilor. Am initiat si am condus astfel, atata timp cat a existat, singurul patronat existent in presa romana si in istoria presei romane. Calitate care mi-a permis sa aflu si sa stiu multe dintre dedesubturile mecanismelor care dominau aceasta piata a presei scrise.

Fiind cea mai reprezentativa, cea mai puternica, cea mai de temut structura, dintre toate cele care au functionat in domeniul presei din Romania, este relevant faptul ca, in „deceniul de aur” al presei scrise, Clubul Roman de Presa, desi a avut ca initiator un creator de industrie TV si, apoi, multimedia, in persoana lui Adrian Sarbu, a fost dominat de reprezentantii retelelor de ziare si saptamanale. Este adevarat ca din Consiliul de Onoare faceau parte si reprezentatii unor televiziuni, dar institutia ca atare era dominata de catre conducatorii presei scrise. Iar atunci cand aveau nevoie de sustinere, de sprijin, de promovarea unor initiative in ceea ce priveste mediul lor de afaceri, reprezentantii televiziunilor apelau la membrii Consiliului de Onoare al presei scrise pentru a obtine sustinerea necesara. Aceasta, in plan organizational.

Din punct de vedere editorial si politic, din nou, putem vorbi de o prevalenta a presei scrise, pe intreg parcursul „deceniului de aur”. Marile dezvaluiri, opiniile relevante, vocile puternice se auzeau, mai intai, in presa scrisa si, abia apoi, erau preluate si amplificate in presa audiovizuala. Conform aceluiasi algoritm, toate marile initiative luate de presa in ansamblul ei, atitudinile relevante si chiar si campaniile de natura politica, care au impus o anumita directie a evenimentelor din perioada 1995-2005, sunt rezultatul activitatii presei scrise, organizata sub forma Clubului Roman de Presa.

Un exemplu extrem de relevant este campania pro NATO. Ea a fost gandita de Adrian Sarbu si pusa in opera, prin intermediul Clubului Roman de Presa, avand un multiplu suport mediatic, cel mai relevant fiind PRO TV. Pentru a incerca sa accelereze procesul complicat, plin de obstacole al primirii Romaniei in NATO – obiectiv vital pentru siguranta acestei tari in deceniile urmatoare – membrii Consiliului de Onoare au intreprins adevarate turnee in cele mai importante capitale NATO, unde au organizat dezbateri cu presa, oamenii politici si mediul de afaceri, incercand sa convinga astfel opinia publica internationala asupra faptului ca intrarea Romaniei in NATO nu ar face decat sa consolideze flancul estic al Organizatiei si ca Romania este pregatita pentru acest pas decisiv. De la Berlin la Paris, de la Paris la Lisabona, de la Lisabona la Washington si asa mai departe, cei mai cunoscuti jurnalisti din Romania, care conduceau cele mai importante institutii de presa, majoritatea din presa scrisa, calatoreau cu cursele aeriene, facand impreuna nenumarate emisiuni si redactand pe aceasta tema sute si sute de articole. Astfel s-a creat o puternica opinie pro NATO in Romania acelor ani – 80% dintre romani se pronuntau pentru aderarea Romaniei la NATO – dar si o opinie favorabila in plan international.

Evident, actiunile in plan national si international ale CRP au fost multe si in diverse domenii care, pana la urma, acopera intregul evantai de activitati al Organizatiei Mondiale al Ziarelor, din care CRP nu numai ca facea parte, dar participa si la conducerea efectiva a Organizatiei Mondiale, prin presedintele ales de presa romana, in persoana lui Dumitru Tinu, care facea parte si din conducerea Organizatiei Mondiale. Si, fiindca tot am vorbit de Asociatia Mondiala a Ziarelor, este util, pentru lucrarea de fata, sa semnalez faptul ca la fiecare conferinta anuala la care am luat parte se faceau analize pe sectiuni, pe domenii,  asupra tuturor fenomenelor relevante din aceasta industrie si, evident, luandu-se astfel pulsul domeniului, erau cunoscute si corect prognozate evolutiile si tendintele. Sfarsitul presei scrise la nivel mondial si, in consecinta, si la nivel national era, inca din „deceniul de aur”, anticipat, cunoscut si evaluat ca un fenomen, pe cat de dureros, pe atat de inevitabil. Evident, ca la Congresul Mondial al Ziarelor erau identificate si solutii pentru a intarzia, prin fel de fel de terapii si tertipuri, decesul anuntat al presei scrise.

Revenind la CRP si la Departamentul Proprietarilor, trebuie sa consemnez ca, in calitatea pe care am avut-o si in numele organizatiei, am purtat nenumarate negocieri cu toti guvernantii, cu presedintii pe care i-am prins in functiune, cu sefii unor institutii publice, legate de teme diverse, cum erau distributia – situatia Rodipet, dar si dezvoltarea retelelor particulare – chestiuni legate de diurna de care beneficiau jurnalistii, dedusa sau nu din cheltuieli, impozitarea sau nu a micii publicitati cu 10%, starea productiei de hartie si a  combinatului Letea si negocierile au mers atat de departe incat, mult timp, pe tapet si gata sa fie infaptuita chiar, era si privatizarea Casei Presei in beneficiul jurnalistilor. Ultima actiune extrem de relevanta a fost crearea, la initiativa Departamentului Proprietarilor si in parteneriat cu Primaria Generala a Capitalei, a primei retele moderne de chioscuri de ziare, Acces Press. O retea si un proiect urias care, in urma dorintei lui Traian Basescu de a se razbuna pe ziarele care nu i-au cantat in struna, a fost ingropat, incepand cu mandatul sau de la Primaria Generala a Capitalei si sfarsind sub mandatul lui Adrian Videanu.

Dar daca vorbim despre negocierile purtate de jurnalisti, va trebui macar sa le consemnam.

Revenind insa la anii 90 si la distributia de hartie de ziar, s-a negociat in legatura cu productia si pretul, in special cu guvernul Stolojan, cu Theodor Stolojan insusi, imediat dupa ce, caz fara precedent in istora Romaniei, presa a intrat in greva. Cerbicia lui Stolojan, sustinuta de o teorie, aplicata cel putin scandalos, cea a „pretului lemnului pe picior”, a aruncat in aer dialogul pe aceasta tema si a impiedicat identificarea unei solutii realiste. De fapt, Stolojan, gandind ca un contabil, a insistat ca in pretul materiei prime necesare pentru hartia de ziar sa fie incluse toate hotiile practicate in anii `90. Cum ar fi, preturile exagerate ale uniformelor padurarilor, pretului combaterii daunatorilor, etc., etc., o suma intreaga de acte de mare coruptie, tolerate de guvernantii de atunci. Rezultatul esecului acelor negocieri a fost ca editurile de presa au cautat solutii alternative, importand hartie de ziar din alte tari, de la terti furnizori, la un pret mai ieftin decat reusea sa produca Letea, dinamitat de o hotie ridicata la nivel de politica de stat. Si asa s-a intamplat ca, unicul producator de hartie de ziar, care ar fi avut o capacitate suficient de mare pentru a acoperi toate comenzile externe, dar si pentru exporturi, a falimentat. Este inca una dintre „realizarile” regimului Iliescu.

S-a negociat intens si, pana la un punct cu succes, in timpul guvernarii Nastase, in ceea ce priveste diurna de care beneficiau jurnalistii. Intr-un regim etatizat, diurna era plafonata astfel incat, doar o suma infima putea fi dedusa din cheltuieli. Tot ceea ce depasea aceasta suma era impozitat ca venit. De aceea, Clubul Roman de Presa, prin Departamentul Proprietarilor, pe care il conduceam, a insistat si a obtinut desfiintarea plafoanelor in ceea ce priveste diurna. Acest sistem a functionat cu succes pana cand Traian Basescu, incercand, cu succes de altfel, sa grabeasca sfarsitul presei, a revenit la sistemul anterior.

Sub regimul Basescu, ministrul Finantelor de atunci, Florin Georgescu, si-a permis sa modifice cu stiloul, cu scrisul sau personal, un act normativ trecut prin Parlament, inainte ca acesta sa fie publicat in Monitorul Oficial. Operatiune care a fost devoalata, cu toate probele, in presa timpului. Modificarea facuta de Florin Georgescu a insemnat, nici mai mult, nici mai putin, decat impozitarea suplimentara a micii publicitatii. Consecintele pentru presa, in  special pentru presa locala, dar si cateva ziare centrale, au fost dezastruoase. Practic, bugetelor celor mai multe publicatii au avut de suferit din aceasta „intorsatura de condei”, care, nu cred ca a fost neintentionata. Si pentru care nimeni nu a platit. Evident, cu exceptia caselor de presa.

Presa a negociat, cu succes, si rezultatele s-au vazut o vreme, tariful pentru transportul coletelor de ziar pe CFR. Acesta era din ce in ce mai ridicat si de cate ori mai marii de la CFR se suparau pe ziare, le pedepseau marind tarifele. Calculul era facut pe lei/tona. Pana cand, tot prin Departamentul Proprietarilor am negociat cu Traian Basescu, pe atunci ministru al Transporturilor, si care era inca un personaj care se prefacea ca iubeste presa. Si, minune! Am obtinut un uluitor tarif de 1 leu/tona. Un tarif simbolic. Dar care a mai dat putin oxigen presei, pana cand Traian Basescu s-a razgandit.

Am negociat, intreg Clubul Roman de Presa, prin Consiliul de Onoare si Departamentul Proprietarilor, cu Adrian Nastase, in mai multe runde, situatia Rodipet. O societate lovita si ea de cancerul coruptiei, al ineficientei manageriale, dar si de concurenta cat se poate de naturala, de logica a societatilor de distributie de la nivel local. A existat o tentativa a guvernului Nastase si a lui Adrian Nastase, personal, de a privatiza Rodipet in beneficiul societatii Hachette din Franta. Numai ca, aceasta societate dispunea deja de publicatii in Romania astfel incat, inevitabil, ar fi existat o concurenta neloiala. In detrimentul altor ziare. Ne-am opus acestei privatizari si poate ca am facut rau. Pentru ca, in cele din urma, Rodipet a devenit o societate atat de gaunoasa, incat nici un investitor intern nu a mai fost dispus sa o preia – premierul Adrian Nastase era gata sa negocieze cu oricine, numai sa scape de belea – si, in aceasta conjunctura, a aparut cu o oferta, societatea Bueno detinuta de cetateanul america Hassan Awdi. Clubul Roman de Presa, solicitat fiind sa se pronunte, a prezentat o lista cu mai multe conditii, care au fost prevazute in contractul de privatizare, dar, dintr-un motiv sau altul, nu au fost, in totalitate, respectate. Este greu de spus, astazi, care este adevarul, dar cert este ca grupul Awdi a sfarsit printr-o serie de dosare si procese penale. Rodipet, in cele din urma, s-a facut praf.

In fine, au mai existat negocieri, de asta data, intr-o perioada anterioara, in urma carora, cu sprijinul a doi primari, unul de sector, George Padure, si celalalt, in calitate de primar general al Capitalei, Viorel Lis, sute de ziaristi bucuresteni au putut primi locuinte, pe care le-au achizitionat contra cost.

Din pacate, in ciuda nostalgiei dupa CRP si a succeselor obtinute de aceasta organizatie, nu putem, totusi, afirma ca presa din Romania a putut obtine, cat de cat, avantaje comparabile cu presa din celelalte state europene.

Inchei cu amaraciune acest capitol, semnaland faptul ca toate democratiile occidentale, spre deosebire de asa-zisa democratie de la Bucuresti, au inteles ca societatea are nevoie de presa si au incurajat-o, sub toate aspectele, inclusiv de natura financiara. Guvernul francez, de pilda, odata cu declansarea marii crize din 2008, a decis ca pentru salvarea presei sa aloce fonduri financiare care au sustinut existenta redactiilor. La noi, dimpotriva, guvernele Boc au incercat sa le ia jurnalistilor, din urma, banii pentru care muncisera, in mod cinstit, si pentru care platisera, in mod cinstit, taxe, intr-un regim legal al drepturilor de autor.

SURSA: CorectNews.com