Klaus Iohannis, prins în chinurile Revoluției   mai 3rd, 2021

Mare balamuc la Cotroceni. Președintele Klaus Iohannis e luat cu asalt de revoluționari. De grupurile rivale. Și tocmai când credea că furtuna s-a calmat. După ce l-a numit pe Alexandru Mironov ditamai președinte al Institutului Revoluției. Și după ce acesta, dintr-un condei, l-a demis pe Gelu Voican Voiculescu din poziția de director general. Acum Iohannis se vede asaltat de contestații, de comunicate și de apeluri. Pe unde-și va scoate cămașa?

Istoria acestui Institut al Revoluției Române își are originea în evenimentele din 1989. Pe care unii istorici, analiști și simpli cetățeni le-au atribuit unei mișcări revoluționare încununate de succes, prin îndepărtarea de la putere a regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu. Și în urma executării acestuia după un proces drept, făcut de o instanță constituțională. O altă parte a populației, agrementată și ea de istorici și de analiști, consideră că în decembrie 1989 nu a avut loc o Revoluție. Ci o lovitură de stat. Iar Nicolae Ceaușescu nu a fost scos din circulație de un tribunal legal, ci pur și simplu a fost executat de un grup de persoane, care s-au autointitulat „emanați ai Revoluției”.  Cum-necum însă, cinci ani mai târziu, în 2004, tot în luna decembrie, sub premierul Nicoae Văcăroiu, a fost creat Institutul Revoluției Române din decembrie 1989. Președinte onorific nu putea fi nimeni altul decât Ion Iliescu. Cel care, pe creasta valului Revoluției, l-a înlocuit pe Nicolae Ceaușescu. Iar director executiv, adică ordonator de credite, pentru că acest institut a avut fonduri guvernamentale la dispoziție, a fost numit Claudiu Iordache. Căruia i-a succedat Gelu Voican Voiculescu. Toți trei sunt figuri emblematice ale evenimentelor din decembrie 1989.

Teoretic, Institutul Revoluției Române urma să adune mărturii și documente de epocă, să întocmească analize și sinteze, care, treptat, să lămurească o serie de enigme, care încă învăluie într-o ceață deasă acele momente dramatice, căror le-au făcut față românii și care, în cele din urmă, au pus capăt regimului comunist, așa cum a fost el configurat sub Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu. Din păcate, pe tot parcursul existenței sale, Institutul a acționat, ca să mă exprim elegant, cu o discreție aproape absolută. Puțini dintre noi am fost conștienți de existența lui. Și mai puțini dintre noi au avut șansa de a călca vreodată în vila discretă, pusă la dispoziție în acest scop de către RAPPS. Până când au vent liberalii la putere.

Guvernul Ludovic Orban a acționat fulgerător. Ca și când desființarea acestui Institut ar fi fost una dintre prioritățile programului politic liberal. Una dintre primele mișcări ale noului Executiv a fost să desființeze Institutul, printr-o ordonanță de urgență. Și desființat a rămas. Nu după multă vreme, Parlamentul a aprobat ordonanța de urgență, crucificând definitiv, așa s-a crezut atunci, acest Institut la Revoluției. Iar bomboana pe colivă a pus-o președintele Klaus Iohannis, care, 30 de zile mai târziu, a promulgat legea. Se părea că lucrurile s-au liniștit. Revoluției i se pusese capăt prin trei lovituri succesive de baros. Dar cei care și-au imaginat asta s-au iluzionat. Mai muți parlamentari PSD au atacat legea la Curtea Constituțională. În primăvara acestui an, Curtea Constituțională, în unanimitate, a decis că legea prin care a fost desființat Institutul Revoluției Române nu se conformează cu Legea Fundamentală a statului. Aici se cuvine să deschidem o paranteză. Curtea Constituțională nu este o instanță care se ocupă de istoria României. Ea nu poate decide dacă în decembrie 1989 a fost Revoluție sau lovitură de stat. Și nici nu a făcut acest lucru. Ea doar s-a pronunțat asupra măsurii în care, precipitându-se să lovească orbește o instituție creată și menținută în viață de adversarii politici, adică de „ciuma roșie”, Guvernul Orban și apoi noua majoritate parlamemtară au procedat sau nu în conformitate cu Constituția României. Iar concluzia a fost, întrunind unanimitatea judecătorilor, că acestea s-au grăbit și au lovit orbește, fără a-i consulta în prealabil pe juriști.

Pisica moartă a revenit în grădina lui Klaus Iohannis. Acesta ce mai putea să facă? În condițiile în care, încolțit, Ion Iliescu demisionase din poziția de președinte, iar locul era vacant, Iohannis, pentru a se conforma deciziei CCR, a numit o altă persoană în fruntea institutului. Iar legea îl obliga să aleagă un revoluționar. Un revoluționar cât de cât onorabil. Și tot căutând și sfătuit poate de istoricul Andrei Muraru, care îi este consilier, Iohannis a măsurat de zece ori și a tăiat o dată. L-a numit pe Alexandru Mironov, fără a consulta în prealabil, așa cum era firesc, conducerea aleasă a Institutului. Iar aceasta, la rândul ei, l-a demis pe Gelu Voican Voiculescu fără vreun motiv formal și fără a fi avut cu acesta o discuție în prealabil. De fapt. Gelu Voican Voiculescu a aflat din presă că a rămas pe drumuri.

Revenind la Mironov, acesta este un politician extrem de controversat. Care, în timpul primului mandat prezidențial al lui Ion Iliescu, un mandat și jumătate, a îndeplinit o vreme și misiunea de mare răspundere de a-i fi acestuia consilier la Cotroceni. După care a fost răsplătit cu poziția de ministru al Tineretului și Sporturilor. Unde a tăiat o vreme frunza la câini. Se părea că Mironov s-a întors o dată pentru totdeauna în science-fiction. Acolo unde se plasase încă din tinerețe. Dar nu a fost să fie așa. Iohannis l-a coborât din cosmos. L-a adus pe pământ. Și l-a pus moț în fruntea Institutului Revoluției Române.

Și de aici încolo s-a declanșat un adevărat război fratricid. Războiul Revoluționarilor. Pentru că Mironov avea ceva de împărțit, de acum vreo 30 de ani, cu Gelu Voican Voiculescu. Pe care l-a lichidat dintr-o lovitură. L-a demis pe Gelu Voican Voiculescu din poziția de director executiv al Institutului. Luându-i peste noapte pâinea de la gură. Și numind în locul acestuia un protejat, firește, tot revoluționar, pentru că altfel nu se poate, în persoana lui Ioan Savu. Și de aici sarabanda protestelor, comunicatelor și solicitărilor de audiență la Cotroceni.

După Săptămâna Patimilor, iată, Klaus Iohannis intră cu dreptul în luna mai. Va trebui să își îndeplinească cea mai neplăcută dintre obligațiile pe care le are în calitate de președinte. Să medieze. De astă dată nu între USR-PLUS și PNL, cum a mai făcut recent și va mai face cât se poate de repede, ci între grupurile de revoluționari care-și revendică drepturi istorice asupra Institutului fondat în 2004 de Ion Iliescu. Și transformat într-un ciolan de ros.

Sursa: CorectNews

Atat comentariile, cat si ping-urile sunt inchise.

4 comentarii

mai 4th, 2021 at 13:39
adria nicol spune:

Mironov , ca orice om obiectiv , va face elogiul partidului care l-a
catapultat Iohannis acolo unde se aflà ! În treacàt , va pomeni de excelevtul Prim Vasile Cîtu si de inconfundabilul Orban . Va reesi cà Revolutia (atît cît a fost) este opera Liberalilor , a Partidului Liberal ! Ca Ceausescu si Gheorghiu Dej . Ceusescu „l-a dispàrut” pe
Dej din Istoria lui Roller , reiesea cà à trei ani infiintase Partidul Comunist Român ! El era întemeietorul Epocii de Aur ! Asa Ca acum .

mai 8th, 2021 at 11:50
Gogu spune:

De ce nu s-a arătat Iisus cel Înviat „la tot poporul”. 8 mai 2021, de Dan Ciachir. Aşa cum s-a spus: nimeni nu l-a văzut pe Hristos înviind, dar a fost văzut înviat, în răstimpul celor patruzeci de zile pe care Le-a mai petrecut pe pământ, până la Înălţare. Iisus trebuia să-i convingă pe apostoli, pe femeile mironosiţe de realitatea, de adevărul Învierii, şi totodată să-i convingă că Iisus cel înviat este una şi aceeaşi persoană cu Cel răstignit. Deşi, potrivit Apostolului Pavel, după Sfânta Sa Înviere, L-au văzut pe Mântuitor „până la cinci sute de fraţi”, El trebuia să Se arate în primul rând celor ce îi stătuseră în preajmă şi, mai ales, Îl urmaseră. Lucrul acesta, consemnat de evanghelistul Luca în Faptele Apostolilor, îl spune limpede Petru celor adunaţi la sutaşul Corneliu, în Cezareea: „Pe Acesta Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi I S-a dat să Se arate, nu la tot poporul, ci nouă, martorilor mai dinainte rânduiţi de Dumnezeu, cei ce am mâncat şi am băut cu El după ce a înviat din morţi” (F. Ap. 10, 40-41). Dacă ne întrebăm de ce Iisus cel înviat nu căutase să Se înfăţişeze astfel „la tot poporul”, e bine să ne amintim că, după ce-l hrănise sufleteşte, după ce tămăduise şi făcuse minuni, acest popor – mulţimile – îl părăsise. Lângă Cruce nu se aflaseră, în timpul Patimilor şi al agoniei, decât un singur ucenic, Ioan, Sfânta Sa Mamă şi câteva femei. Poporul care Îl aclamase cu câteva zile înainte dispăruse. Dar nici apostolii nu credeau în Învierea Sa. Când Hristos li se va arăta lui Luca şi lui Cleopa, pe drumul de Emaus, în chip de călător, le va tălmăci Scripturile, care prefigurau atât jertfa, cât şi Învierea. Abia când îndureraţii ucenici intră cu Însoţitorul lor în casă, se aşază la masă şi Străinul frânge pâinea – le cad solzii de pe ochi, aşa cum aveau să-i cadă mai târziu şi lui Saul. Episodul acesta se petrecea chiar în ziua Sfintei Învieri, dar nu ucenicii erau primii care luau cunoştinţă de Înviere, ci femeile mironosiţe. Mai întâi, Maria Magdalena, care venise dis-de-dimineaţă la mormânt, când încă nu se luminase. Până ce nu o strigă pe nume, femeia crede că este grădinarul. Apoi li se arată Hristos celor doi ucenici, în chip de drumeţ, şi în seara aceleiaşi zile celorlalţi apostoli – cu excepţia lui Toma – care se închiseseră în casa din Ierusalim. Cu ei mănâncă – o bucată de peşte şi un fagure de miere – pentru a-i convinge că nu este duh. „Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase aşa cum Mă vedeţi pe Mine că am. // Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele.” Nedumeriţi şi după aceste cuvinte, atunci El cere de mâncare – şi mănâncă. Învierea era un fapt fără precedent şi incredibil, deşi fusese prevestită de Scripturi şi deşi El le-o propovăduise, vorbind, evident, în parabole; fie despre bobul de grâu care trebuie mai întâi să putrezească pentru a rodi, fie despre templul (Trupul Său) care putea fi dărâmat şi reconstruit în decurs de trei zile… O săptămână mai târziu, cum ar fi mâine, în duminica ce-i poartă numele în calendarul creştin, are loc întâlnirea cu Toma. El nu crezuse spusele celorlalţi apostoli. Se îndoia, voia dovada; empirică, i-am zice. Toma nu atinge rănile. Toma, odată aflat în faţa lui Iisus înviat, îndemnat să îi pipăie rănile şi urmele piroanelor (şi lucrul acesta l-a observat un subtil teolog), se abţine să încerce cu degetele sale acele sfinte răni. Prezenţa, cuvintele, glasul Mântuitorului îi sunt de ajuns şi atunci exclamă: „Domnul şi Dumnezeul meu!”. Iisus li Se mai arată apostolilor şi cu prilejul „pescuirii minunate”, pe Marea Tiberiadei, în ajunul Înălţării. Aşadar, oamenii care Îi stătuseră în preajmă, cărora le fusese Învăţător, cu care petrecuse ceasuri şi zile, care îi ascultaseră cuvintele şi îi văzuseră minunile, erau greu de convins de noutatea fără precedent a Învierii. Ca şi Maria Magdalena sau asemeni celorlalte mironosiţe, crezuseră şi ei că trupul Învăţătorului fusese furat. Dacă apostolii, care-L priveau năuciţi la început, erau atât de greu de convins de realitatea Învierii, cum vor fi privit-o prigonitorii, duşmanii Săi, sau oamenii care numai Îl zăriseră sau Îl ascultaseră? Şi totuşi, apostolii se conving, întocmai ca mironosiţele. Mai mult: înţeleg tâlcul Învierii. Ea nu este posibilă fără asumarea morţii – fără Cruce. Toată nădejdea noastră creştină se sprijină pe această Înviere (minuni, reanimări, fapte de taumaturg făceau şi profeţii). Dar şi pe aceste patruzeci de zile dintre Înviere şi Înălţare, zile petrecute de Dumnezeul înomenit pe pământ, având un trup proslăvit, pentru care piatra mormântului nu mai era un obstacol şi nici uşile închise prin care pătrunsese.

mai 8th, 2021 at 12:21
Gica spune:

Manuscrisul care ar putea regândi creştinismul. Un manuscris de acum 1.200 de ani descoperit în Egipt, scris în limba coptă şi descifrat recent vorbeşte despre despre viaţa şi crucificarea lui Iisus într-un mod foarte diferit de cel în care descrie Biblia aceste evenimente, scrie Live Science. Iisus obişnuia să-şi schimbe forma! Un manuscris antic, descifrat recent, prezintă informaţii ULUITOARE despre Mântuitor. Potrivit manuscrisului, Iuda l-a sărutat pe Iisus pentru a putea fi mai uşor identificat de către romani pentru că acesta „obişnuia să-şi schimba forma”. În plus, arestarea lui Iisus a avut loc într-o zi de marţi, nu joi, cum este considerat în tradiţia creştină. Însă cea mai uluitoare informaţie este legată de relaţia dintre Iisus şi Pilat din Pont, guvernatorul roman, cel care l-a condamnat la moarte. Textul antic spune că Pilat l-a invitat pe Iisus la masă, iar în final i-a spus că este gata să-şi sacrifice propriul fiu că sa-I salveze viata: „Iată, a venit noaptea, ridica-Te şi pleacă, iar dimineaţa când voi fi acuzat din cauza Ta, le voi da pe unicul meu fiu, ca să-l omoare în locul tău”, scrie jurnalul.ro . Iisus i-a răspuns: „O, Pilat, eşti demn de o mare slavă, pentru că te-ai oferit să mă ajuţi”. Apoi, Mântuitorul i-a arătat că, dacă vrea să scape, poate face acest lucru foarte usor, schimbându-şi forma sau dispărând. „Pilat s-a uitat la Iisus şi, iata, El a dispărut. Nu l-a putut vedea mult timp”. Manuscrisul coptic a fost descoperit în 1910 în manastirea Sfântul Mihail, lângă oaza Fayum, în deşertul egiptean şi a fost cumparat de americanul J.P. Morgan şi donat ulterior muzeului care îi poartă numele.

mai 8th, 2021 at 12:53
Gogu spune:

Cum in Acceleratoarele de pe Glob lipsesc si intarzie sa apara niste verigi ale Modelului Standard, dar si „evadarea” din Acesta, unii s-au prins ca la Magurele se pot gasi lucruri de care poate depinde Viitorul Omenirii, dar si procese de maxima importanta stiintifica. Nu numai partea financiara conteaza ! Sa va vand doar un pont. Teleportarea esuata din Experimentul Philadelphia s-a datorat ponderii dominante Magnetice in interactionari. „Calea” electromagnetica (electrica) este cea corecta, gasita si de Einstein, cand a teleportat un sobolan si l-a readus viu inapoi. Dar asta l-a costat viata, nevrand sa mai dea relatii despre marea descoperire.