Liviu Lucaci: În România funcţionează gaşca. În teatru, ca şi în economie iunie 26th, 2010
Liviu Lucaci este actor la Teatrul Naţional din Bucureşti. Este şi regizor. A montat de curând la Teatrul de Comedie „Domnişoara Iulia”, iar săptămâna trecută la Clubul Ţăranului de la MŢR a avut premiera spectacolul lui „Cinci rendez-vous-uri mortale”, o comedie neagră pe cinci texte proprii, proaspăt premiate în cea mai recentă ediţie a festCO. Este, aşadar, şi scriitor, are un volum de proză publicat, „Povestiri despre ceilalţi”. Şi mai este profesor de actorie la UNATC Bucureşti. Aflăm ce crede despre sistemul teatral din România, despre problemele dramaturgiei româneşti şi ale şcolii de teatru, dintr-un interviu acordat revistei săptămânale de teatru „Yorick”.
Până la lansarea primului roman, la care încă lucrează, Liviu Lucaci scrie texte pentru teatru. De ce? Pentru că, deşi există mult text românesc de teatru, din păcate, majoritatea nu se pot juca pentru că nu sunt scrise pentru scenă, nu au personaje conturate, nu au conflict şi nu vorbesc pe limba celor care ar putea să le vadă. Care ar fi problema dramaturgiei romăneşti? “În primul rând că nu dezbate probleme contemporane. Nu e obligatoriu, dar ar fi una dintre cerinţe… Şi, în al doilea rând, că nu are construcţie dramatică. Nu are personaje şi nu are conflict. Aşa s-a ajuns la un lucru care pe mine mă revoltă. În al doilea rând, e bucuria de a putea să le vorbeşti spectatorilor de azi. Ce înseamnă teatru contemporan? Înseamnă în principiu dramaturgie originală scrisă în ţara în care se joacă. Nu înseamnă să joci americani în România sau în Franţa. Teatru contemporan nu înseamnă import de text. Pentru că, oricum ar fi, noi nu avem problemele, limbajul şi personajele francezilor. Şi invers…”, explica Lucaci.
„Nu mă pot regăsi în sistem”
Crede că sistemul teatral din România are probleme uriaşe pentru că nu are nici un fel de criterii. Nu-şi afirmă nicăieri criteriile după care gândeşte asupra spectacolelor şi neavând criterii nu ar putea să-şi permită nici o judecată de valoare, pentru că e imposibilă o judecată de valoare fără să-ţi afirmi o scară de valori. De aici şi premiile care sunt încărcate în general de penibil. Nu mă pot regăsi în sistem. E o sumă de oameni care şi-au asumat în momentul ăsta, şi-au băgat în buzunar sistemul teatral. E o gaşcă. În România gaşca funcţionează peste tot. Şi în teatru, şi în economie… Şi ei luptă ca toţi cei care nu sunt cu ei să nu existe. E simplu ca bună ziua. Nu există permisivitate, pentru că orice permisivitate e periculoasă. Ar presupune că poate să existe şi altcineva, alt fel de a vedea lucrurile. Or, asta e distructiv. Cei care spun, da, aveţi dreptate… E un sistem corupt, care se autogenerează, mincinos şi lipsit de valoare. Însă ce are bun teatrul românesc… o tradiţie de actorie excelentă. Şi spun asta după ce am reuşit să merg la destul de multe întâlniri ale şcolilor de teatru din Europa. Şcoala românească e foarte puternică”, afirmă Lucaci.
“Noutatea nu se poate naşte decât dintr-o puternică tradiţie”
Nu renunţă la catedra de la UNATC pentru că este convins că tradiţia în arta actorului trebuie apărată cu oroce preţ. „ Mai puternic decât tradiţia nu e nimic. Noutatea nu se poate naşte decât dintr-o puternică tradiţie. Şi avem şansa de a avea o tradiţie în actorie, iar asta trebuie salvat. Ăsta e motivul pentru care nu mă pot gândi să renunţ la a fi profesor la Institut. Trebuie să apărăm asta. A distruge o tradiţie e cel mai mare păcat. Pentru că ea nu se poate reface. Nu se poate lipi. Aşa că tradiţia în arta actorului trebuie apărată împotriva şmecherilor şi a găştii care o atacă pentru că nu conduce ea în momentul ăsta şcoala. Căci, dacă ar conduce-o, şcoala ar fi brusc minunată… Aşa funcţionează lucrurile. Lipsă totală de criterii”.
„Ne lipseşte o bună educaţie a corpului şi a vocii”
„Studenţilor le spun că e esenţial să înţeleagă că teatrul e de fiecare dată contra a ceva. El e născut din contra. Contra lucrurilor care ne sufocă, a fariseismului, a minciunii, nu poate fi decât contra. Deci energia lui se naşte din această opoziţie. Chiar în textele în care preamăreşti ceva trebuie să o faci în pofida a ceva. Este modalitatea principală prin care eu încerc să-i ajut pe studenţi să-şi găsească energia în scenă. Să găsească la ce se opun. Iar acest contra se naşte de obicei din faptul că lumea e strâmbă. Dacă e să compar cu alte şcoli, ce ne lipseşte nouă, ar fi o bună educaţie a corpului şi a vocii. Avem o educaţie oarecum întâmplătoare a corpului şi a vocii. Noi nu ne asumăm într-un sens cultural corpul. Îl folosim întâmplător. Nu ne dăm seama că trupul ne aparţine nouă, familiei noastre, comunităţii în sens larg. N-ai voie să-l îmbolnăveşti n-ai voie să-l strici”.
Despre compromisul în teatru
“Compromisul face parte din devenire. Un tânăr actor încă nu e conştient de valorile pe care le susţine. Trebuie să se manifeste în timp pentru a-şi da seama care sunt cu adevărat valorile de care simte nevoia să se ataşeze. Abia apoi începe să se construiască pe ele şi să le susţină. În momentul în care nu le mai susţine începe compromisul grav”.
„Într-o lume incoerentă alergi la teatru”
„Să înţelegi că viaţa nu îţi oferă decât o suită de roluri sociale şi actoria te ajută să devii flexibil în propriul rol. Şi de ce cred eu că lumea are nevoie mai multă acum de teatru, în momentul ăsta de confuzie…?! E simplu. În viaţa de toate zilele nu avem o ordine, ne e greu să spunem ce e important şi ce nu. Şi atunci te duci la teatru unde ştii că între ora 19.00 şi ora 21.05, într-un spaţiu delimitat – ceea ce viaţa ta nu mai are, totul e un haos – nişte oameni fac un lucru precis. Această lume ordonată îţi ordonează ţie lumea şi viaţa şi te bucură pentru că îţi dă din nou dimensiunea faptului că lumea poate să aibă o ordine şi o coerenţă. Şi într-o lume incoerentă alergi la teatru. Actorii sunt mai necesari ca oricând acum. Omul se odihneşte pe performanţa ta. Şi se gândeşte „Da, dom’le, se mai poate ca lucrurile să aibă un sens… între ora 7 şi ora 9”. (D.C.)
