Când ești proaspăt părinte, ai impresia că totul se citește pe fața copilului, la propriu. O încruntare, o preferință de a privi mereu spre aceeași parte, o poziție mai ciudată a capului și gata, mintea începe să alerge. E ușor de înțeles. Un bebeluș e atât de fragil încât orice asimetrie pare un avertisment.
Torticolisul congenital se numără printre acele lucruri care arată îngrijorător la prima vedere, dar care, în majoritatea cazurilor, se rezolvă bine atunci când este prins la timp și lucrat consecvent. Nu vorbim despre magie, nici despre „lasă că trece de la sine”, ci despre un tip de reeducare a mișcării, făcută blând și repetat. Kinetoterapia are aici un rol central, iar implicarea părinților face diferența dintre un progres rapid și o poveste care se lungește inutil.
Ce îmi place, totuși, la subiectul acesta este că are o logică omenească: dacă un mușchi e scurtat și copilul și-a format un obicei de poziție, nu-l cerți, nu-l grăbești, nu-l „îndrepți” cu forța. Îl ajuți să-și regăsească simetria, pas cu pas, ca și cum ai învăța din nou un mers pe bicicletă, numai că bicicleta aici e gâtul lui minuscul.
Ce este torticolisul congenital
Torticolisul congenital, în forma lui cea mai frecventă, înseamnă că bebelușul își ține capul înclinat într-o parte și, de multe ori, îl rotește ușor spre partea opusă. Imaginează-ți o fotografie în care copilul pare că „ascultă” cu o ureche mai aproape de umăr, iar bărbia fuge un pic spre celălalt umăr. Uneori e subtil, alteori e evident.
Cuvântul „congenital” spune doar că problema e prezentă de la naștere sau apare foarte devreme, în primele săptămâni de viață. Nu înseamnă, automat, ceva grav sau ireversibil. În cele mai multe situații, cauza este musculară, adică ține de un mușchi al gâtului care este mai scurt sau mai tensionat pe o parte.
Mai există și torticolis postural, în care mușchiul nu e neapărat scurtat, dar copilul are o preferință puternică de a sta mereu pe o parte, din obișnuință sau confort. Diferența se vede, de regulă, la evaluare: mobilitatea e mai bună în torticolisul postural, iar răspunsul la exerciții și poziționare poate fi foarte rapid.
Mușchiul cu nume greu, dar rol limpede
În torticolisul muscular congenital intră în scenă, cel mai adesea, sternocleidomastoidianul, prescurtat de mulți terapeuți ca SCM. Numele pare o incantație, însă mușchiul e ușor de localizat: pornește din zona sternului și a claviculei și urcă spre spatele urechii, pe osul mastoid. Când acest mușchi este mai scurt pe o parte, capul se înclină spre partea scurtată și se rotește spre partea opusă. Asta explică „poza” tipică.
Uneori, în grosimea mușchiului se poate simți un mic nodul, o „olivă” musculară, fără să fie ceva de speriat în sine. Este un semn cunoscut în torticolisul muscular și, de regulă, se remodelează în timp cu terapia potrivită.
Torticolis adevărat sau altă poveste?
Aici e un detaliu important, spus pe un ton calm: există și torticolis care nu e de cauză musculară. Uneori ține de vedere, alteori de coloană, de o inflamație, de un disconfort, de o problemă neurologică. De aceea, chiar dacă multe cazuri sunt „clasice”, evaluarea medicală și kinetoterapeutică rămâne esențială. Nu ca să speriem părinții, ci ca să nu ratăm nuanțele.
De ce simetria contează atât de mult la început
La vârste mici, corpul copilului seamănă cu o casă aflată încă pe schele. Pereții sunt moi, materialele sunt maleabile, iar felul în care se așază greutatea azi influențează cum se va „întări” mâine. Dacă un adult stă strâmb pe scaun, îl doare spatele și se ridică. Un bebeluș stă strâmb și, dacă i se pare comod, rămâne. Nu pentru că e încăpățânat, ci pentru că așa funcționează adaptarea.
Gâtul este un fel de ax de orientare pentru restul corpului. Dacă privirea e mereu dintr-o parte, trunchiul începe să se răsucească ușor ca să „prindă” lumea. Umerii pot sta diferit, mâinile se folosesc diferit, pelvisul se așază diferit. Apoi apar micile compensații care, luate separat, par nimic, dar împreună pot întârzia unele etape motorii sau pot crea asimetrii persistente.
De aceea kinetoterapia nu este doar despre un mușchi, ci despre un obicei. În torticolis, se lucrează și pe țesut, dar și pe atenția copilului, pe felul în care își caută centrul, pe modul în care își organizează corpul când se joacă. Iar asta, oricât de tehnic ar suna, se traduce, acasă, prin lucruri foarte simple: îl pui pe burtă, îl întorci spre tine din cealaltă parte, îl lași să exploreze și alt unghi.
De ce apare torticolisul congenital
Bebelușul nu vine pe lume dintr-un spațiu generos. În uter, mai ales spre finalul sarcinii, locul devine strâmt, iar pozițiile se fixează. Dacă a stat mult cu capul într-o anumită parte, dacă a fost o sarcină gemelară, dacă a existat o poziție pelviană, dacă travaliul a fost mai dificil, dacă s-au folosit manevre sau instrumente la naștere, mușchiul gâtului poate rămâne tensionat sau iritat.
Nu e obligatoriu să găsești un „vinovat”. Uneori părinții caută o explicație ca pe o sentință, dar realitatea e mai banală: corpul copilului s-a adaptat la o poziție și a păstrat-o. Torticolisul congenital apare la un procent mic din nou-născuți, iar cifrele diferă între studii. Important este că, în marea majoritate a cazurilor, evoluția este bună cu intervenție timpurie.
Mai există și o asociere cunoscută cu alte asimetrii de dezvoltare, de exemplu displazia de șold, de aceea medicul poate recomanda verificări suplimentare, chiar dacă gâtul e „vedeta” momentului.
Cum îl recunoști acasă, fără să faci pe detectivul
De multe ori, părinții observă ceva simplu: copilul se uită mereu spre aceeași parte. În pătuț, capul e întors constant către ușă sau către fereastră, ca și cum acolo s-ar întâmpla știri importante. La alăptare, pe o parte pare mai comod, pe cealaltă se foiește, se arcuiește sau refuză. La schimbat scutecul, întoarce capul ușor într-o direcție, dar în cealaltă pare că „se blochează”.
Uneori se vede și în fotografii. Îți dai seama după câteva poze consecutive, fără să fi urmărit intenționat, că toate au aceeași mică înclinare. Iar dacă te uiți atent la cap, poți observa o ușoară aplatizare pe o parte, ceea ce duce spre discuția despre plagiocefalie, adică „turtirea” pozițională.
Mai există un indiciu pe care îl observă mulți părinți fără să-l lege imediat de gât: copilul folosește mai mult o mână. Nu pentru că ar fi „stângaci” sau „dreptaci” de la două luni, ci pentru că întoarcerea preferențială îl face să exploreze mai mult spațiul dintr-o parte. Asta poate influența felul în care se rostogolește, cum se sprijină și, în timp, cum își organizează trunchiul.
Important e să nu te apuci să testezi brutal mobilitatea gâtului. Un bebeluș nu e un manechin, iar gâtul lui e foarte sensibil. Dacă ai suspiciunea, mai bine o confirmi cu pediatrul și cu un kinetoterapeut specializat în pediatrie.
Diagnosticul, pe scurt, și de ce contează un consult bine făcut
Diagnosticul de torticolis congenital se bazează în primul rând pe examenul clinic. Se urmărește poziția capului, simetria umerilor, mobilitatea gâtului în rotație și în înclinare, reacția copilului la schimbarea poziției și felul în care folosește corpul în ansamblu.
Un kinetoterapeut bun nu se oprește la gât, fiindcă bebelușul nu funcționează pe bucăți. Se uită la controlul capului, la felul în care se rostogolește (când va veni momentul), la sprijinul pe antebrațe, la simetria trunchiului, la modul în care își folosește mâinile, la preferințele de orientare. Uneori, „gâtul” este doar uşa prin care intri într-o discuție mai largă despre simetrie și dezvoltare motorie.
Medicul poate recomanda ecografie de părți moi dacă există un nodul muscular, sau investigații suplimentare dacă tabloul nu arată ca un torticolis muscular tipic. Asta se întâmplă mai rar, dar e bine să știi că există un plan B.
Semne care merită luate în serios mai repede
Dacă torticolisul apare brusc după o perioadă în care copilul era simetric, dacă pare dureros, dacă bebelușul plânge la mișcarea gâtului, dacă există febră, letargie, o slăbiciune evidentă pe o parte a corpului sau alte semne neurologice, atunci discuția cu medicul nu se amână. Torticolisul congenital, cel „clasic”, nu se instalează ca o fulgerare, ci se observă treptat, în primele săptămâni.
De ce kinetoterapia este tratamentul de bază
Kinetoterapia, în torticolisul congenital, nu este un moft și nici un „hai să încercăm și asta”. Este tratamentul principal, recomandat în ghiduri clinice și susținut de o logică simplă: mușchiul scurtat se poate alungi progresiv, mușchii de pe partea opusă se pot întări, iar creierul copilului își poate reorganiza preferințele de mișcare dacă îi oferi ocazii repetate să fie simetric.
Un lucru pe care părinții îl subestimează, la început, este cât de repede învață un bebeluș obiceiuri. Dacă mereu vede lumea dintr-un unghi, dacă mereu stă cu presiune pe aceeași parte a craniului, corpul lui spune: „Așa e normal.” Kinetoterapia vine și „rescrie” normalul, cu grijă.
Cu cât terapia începe mai devreme, cu atât, de regulă, durează mai puțin. La vârste mici, țesuturile sunt foarte maleabile, iar bebelușul nu a apucat să-și construiască compensații solide. Asta nu înseamnă că la patru sau șase luni „s-a terminat filmul”, ci doar că va fi nevoie de mai multă consecvență și, uneori, de mai mult timp.
Cum arată, concret, kinetoterapia pentru torticolis
Prima ședință seamănă mai mult cu o investigație decât cu un antrenament. Terapeutul măsoară mobilitatea, observă postura, identifică partea afectată și discută cu părinții despre rutina de acasă. Apoi începe lucrul propriu-zis, de obicei combinând trei direcții: întinderi blânde pentru mușchiul scurtat, exerciții active care încurajează copilul să-și folosească partea „mai leneșă” și poziționare corectă în activitățile zilnice.
Nu e un tratament de tip „vin o dată pe săptămână și atât”. Kinetoterapia funcționează când părinții devin, într-un fel, co-terapeuți. Nu în sensul că trebuie să facă lucruri complicate, ci în sensul că repetă acasă, în doze mici, ceea ce s-a arătat în cabinet.
Întinderile blânde, adică stretchingul făcut cu minte
Stretchingul pentru torticolis la bebeluși este blând, lent și controlat. Nu trebuie să arate ca o corecție forțată, nu trebuie să „pocnească”, nu trebuie să lase copilul roșu de plâns. Ținta este să duci capul către poziția opusă scurtării, atât cât permite copilul, să menții scurt, să revii, să repeți.
Pentru părinți, aici apare de obicei teama cea mare: „Dacă îi fac rău?” De aceea, stretchingul se învață de la un profesionist, care adaptează mișcarea la vârsta copilului, la gradul de limitare și la reacția lui. Un bebeluș îți spune imediat când e prea mult, nu are diplomația adulților.
De multe ori, întinderile sunt integrate în momentele în care copilul e mai liniștit, după somn sau după masă, nu chiar când e flămând sau obosit. Iar unii copii au zile bune și zile în care nu vor. Și asta e normal. Contează consecvența pe termen de săptămâni, nu perfecțiunea unei ședințe.
Exercițiile active, cele în care copilul „lucrează” fără să știe
Dacă stretchingul e partea pe care părinții o simt ca pe o intervenție directă, exercițiile active sunt partea care seamănă cu joaca. Aici intră stimularea vizuală și auditivă pe partea mai puțin folosită, folosirea jucăriilor, a feței părintelui, a vocii, a luminii, a tot ce face copilul să întoarcă capul de bunăvoie.
Terapeutul poate încuraja poziții care solicită mușchii slăbiți. De exemplu, când copilul stă pe burtă și încearcă să-și ridice capul, mușchii gâtului și ai spatelui se trezesc la treabă. Când stă pe o parte, controlat, învață să-și organizeze corpul altfel. Când este purtat într-un anumit fel, fără să simtă că e „antrenat”, primește o lecție de simetrie.
În timp, exercițiile active devin cheia. Torticolisul nu se rezolvă doar „întinzând”, ci și învățând corpul să folosească mișcarea completă, în mod natural.
Poziționarea în viața de zi cu zi, adică terapia care se întâmplă între două ședințe
Aici e un adevăr simpatic: cele mai multe minute de tratament nu sunt în cabinet, ci acasă, în lucruri banale. Cum pui copilul în pătuț, din ce parte te apropii când vorbești cu el, pe ce umăr îl porți, cum alternezi pozițiile la hrănire, cât stă în scoică sau în balansoar.
Bebelușii care petrec mult timp în dispozitive în care capul rămâne fix, cum ar fi scoica de mașină folosită și în casă, au mai puține ocazii să-și miște gâtul liber. Nu e un capăt de lume dacă se întâmplă, dar e bine să compensezi cu timp pe saltea, pe podea, într-un spațiu sigur.
Un terapeut bun îți va arăta cum să creezi „șanse” pentru partea mai puțin folosită. De pildă, dacă bebelușul se uită mereu spre stânga, vei așeza stimulii importanți, jucăria preferată, fața ta, vocea ta, mai des pe dreapta, ca să-l inviți să întoarcă.
Nu e o schemă militară. E mai degrabă un joc de finețe: îl ajuți să descopere că are și altă direcție posibilă.
O zi obișnuită, cu tot cu exerciții strecurate printre scutece
Mulți părinți își imaginează exercițiile ca pe un ritual solemn, „ne așezăm, punem muzică, facem terapie”. În realitate, cele mai bune rezultate apar când terapia se lipește de rutină, ca o etichetă mică pe un borcan. Dimineața, la schimbat scutecul, copilul e deja pe spate, ai mâinile libere și ai câteva zeci de secunde în care poți invita o rotație blândă a capului, nu forțată, ci ghidată. Dacă ai un zornăitor sau chiar propriul tău chip, îl poți face să urmărească spre partea mai dificilă, ca într-o joacă.
La hrănire, poziția poate deveni o lecție de simetrie. Când alăptezi, schimbarea sânului schimbă automat și direcția în care copilul trebuie să-și întoarcă gâtul. Uneori e nevoie de mici ajustări, o pernă, o întoarcere a trunchiului, o ținere mai sus a umerilor, astfel încât să nu-i fie incomod. La biberon se poate aplica aceeași idee: alternezi brațul cu care îl ții, ca să nu-l obișnuiești să mănânce doar dintr-un unghi.
La băiță, când copilul e relaxat și căldura îl înmoaie puțin, unii părinți observă că acceptă mai ușor mișcarea. Nu e un „truc” obligatoriu, dar poate fi un moment bun pentru o întindere fină, dacă terapeutul ți-a arătat cum. La fel și după somn, când e odihnit și curios.
Apoi vine partea de purtat. Felul în care îl iei în brațe poate încuraja gâtul să lucreze. Dacă îl porți astfel încât să fie nevoit să-și întoarcă privirea spre partea mai puțin folosită ca să te vadă, îi oferi un motiv real, nu o comandă. Și bebelușii funcționează foarte mult pe motiv.
Tummy time, mica sală de sport care începe cu câteva minute
„Tummy time” înseamnă timpul petrecut pe burtă, când copilul este treaz și supravegheat. Pentru torticolis, tummy time este aproape indispensabil, fiindcă dezvoltă extensia gâtului, centura scapulară și controlul trunchiului. Plus că reduce presiunea pe partea aplatizată a capului, dacă plagiocefalia este prezentă.
Mulți părinți se lovesc de aceeași scenă: pui copilul pe burtă, el protestează ca și cum i-ai cerut să urce un munte. Nu e neapărat un semn că ceva e în neregulă. Pentru un nou-născut, pe burtă e greu. Capul pare o minge uriașă, iar mușchii sunt abia la început.
De obicei se pornește cu sesiuni scurte, de câteva minute, de două sau trei ori pe zi, și se crește treptat pe măsură ce copilul tolerează mai bine. Uneori, tummy time pe pieptul părintelui e mai bine acceptat la început decât pe saltea. Copilul vede fața ta, simte căldura, se calmează. Apoi, încet, ajunge și pe podea, cu un prosop rulat sub piept, cu jucării, cu cântece, cu tot arsenalul de „hai că poți”.
Uneori ajută să schimbi perspectiva: tummy time nu e un test de rezistență, e un obicei. Dacă azi sunt două minute bune și trei minute cu bombăneală, tot ai pus o cărămidă. Mâine, acea cărămidă se ține mai bine.
Torticolisul, disconfortul și refluxul, lucruri care se pot amesteca
Există bebeluși care par să aibă și un disconfort digestiv, un reflux, o iritabilitate care îi face să stea mai mult într-o poziție. Nu e neapărat o cauză directă, dar poate influența comportamentul motor. Un copil care se simte mai bine cu capul într-o parte, sau care se arcuiește când îl pui pe burtă, poate să evite anumite poziții și să întărească, fără să vrea, preferința.
În astfel de situații, kinetoterapia rămâne utilă, însă abordarea trebuie să fie mai răbdătoare. Se lucrează cu pauze mai dese, cu tummy time adaptat, poate mai mult pe pieptul părintelui la început, cu poziții care nu cresc disconfortul. Și, foarte important, se discută și cu medicul pediatru despre partea digestivă, ca să nu te lupți pe două fronturi fără strategie.
Plagiocefalia și asimetriile, când capul se „modelează” după preferințe
Torticolisul și plagiocefalia merg des împreună, nu pentru că unul îl provoacă obligatoriu pe celălalt, ci pentru că preferința de poziție creează presiune constantă pe o anumită zonă a craniului. Craniul bebelușului este moale, adaptabil, și exact asta îl face vulnerabil la deformări poziționale.
Dacă un copil stă mereu cu capul întors într-o parte, partea aceea se poate aplatiza. Uneori se observă și o asimetrie a frunții, a poziției urechilor sau a obrajilor. Nu sună plăcut, dar vestea bună este că, în multe cazuri, aceste asimetrii se îmbunătățesc mult prin repoziționare și terapie.
În situații mai pronunțate, medicul poate recomanda evaluare pentru o orteză craniană, acea „cască” specială care ghidează creșterea craniului. Căștile nu sunt pentru orice copil și nu sunt prima soluție. De cele mai multe ori, dacă mobilitatea gâtului se îmbunătățește și copilul primește suficient timp variat de poziționare, capul se rotunjește treptat, fără intervenții suplimentare.
Kinetoterapia are aici un rol dublu: corectează cauza, adică preferința de poziție, și ajută la prevenirea unei asimetrii care, altfel, s-ar fixa.
Cât durează tratamentul și cum îți dai seama că e pe drumul bun
Durata tratamentului variază. Depinde de vârsta la care începi, de severitate, de cât de mult a stat copilul într-o preferință, de prezența unui nodul muscular, de regularitatea exercițiilor acasă. Unii bebeluși răspund în câteva săptămâni, alții au nevoie de luni.
Semnele bune apar, de obicei, treptat. Vezi că bebelușul întoarce capul mai ușor și spre partea pe care o evita. Vezi că înclinarea se reduce. Vezi că, pe burtă, începe să-și țină capul mai centrat. Vezi că nu mai „cade” mereu pe aceeași parte când îl iei în brațe. Sunt schimbări mici, dar consistente.
Un reper important este simetria mișcării, nu doar poziția de repaus. Sunt copii care își pot ține capul drept o clipă, dar când sunt obosiți sau excitați, revin în tipar. Asta nu înseamnă eșec, ci doar că obiceiul încă există și are nevoie de timp să se stingă.
Ce urmărește terapeutul pe parcurs, dincolo de „capul drept”
În mod ideal, un program de kinetoterapie nu se reduce la a obține o fotografie frumoasă cu gâtul centrat. Se urmărește ca bebelușul să aibă mobilitate completă în ambele sensuri, să poată întoarce capul fără să ridice umărul, să nu compenseze prin arcuirea trunchiului și să-și distribuie greutatea simetric.
Un terapeut atent se uită și la etapele motorii. Când începe copilul să se întoarcă de pe spate pe burtă, se întoarce și spre o parte și spre cealaltă, sau are o singură direcție „preferată”? Când stă sprijinit pe antebrațe, se încarcă egal pe ambele brațe? Când începe să stea în șezut, își ține capul centrat sau îl lasă să alunece într-o înclinare? Sunt detalii care, luate împreună, îți arată dacă simetria a devenit o abilitate, nu doar o corecție.
Reevaluările sunt utile și pentru părinți, fiindcă te scot din starea aceea de „muncesc zilnic, dar nu mai știu dacă se vede”. Uneori, când ești în mijlocul procesului, progresele par invizibile, ca atunci când crește un copac și tu îl vezi zilnic. O măsurare a mobilității și o comparație cu evaluarea inițială pun lucrurile în ordine.
Ce se întâmplă dacă nu se ameliorează cu kinetoterapie
Cele mai multe cazuri se rezolvă cu kinetoterapie și cu intervenție timpurie. Totuși, există situații în care progresul este lent sau incomplet. Uneori, mușchiul este foarte fibrozat, nodulul este persistent sau copilul ajunge la terapie mai târziu, după ce compensațiile s-au instalat.
În astfel de cazuri, echipa medicală poate discuta opțiuni suplimentare. Există intervenții precum injecțiile cu toxină botulinică în mușchiul tensionat, folosite selectiv, în anumite contexte și doar sub indicație medicală. Mai rar, se ajunge la chirurgie de alungire a mușchiului, de obicei după vârsta de un an, când terapia conservatoare nu a reușit să corecteze suficient. Nu este scenariul standard și nu e primul gând, dar e bine să știi că există soluții și pentru cazurile încăpățânate.
Important este ca decizia să fie luată informat, împreună cu medicul și cu terapeutul, nu din panică și nu după povești de pe internet.
Întrebări care apar des, spuse cu voce tare
Îl doare torticolisul?
Torticolisul congenital, în varianta musculară, nu este descris ca o afecțiune dureroasă în mod obișnuit, dar disconfort poate exista când încerci să duci gâtul într-o direcție pe care copilul nu o folosește. E o diferență între durere și „nu-mi place”. Un bebeluș va protesta și când îi pui o căciuliță pe cap, dar asta nu înseamnă că îl doare.
De aceea, exercițiile se fac în zona de toleranță a copilului, cu progres lent. Dacă plânge inconsolabil la fiecare mișcare, dacă pare că îl supără, atunci tehnica trebuie ajustată și consultul repetat.
Pot să-i fac rău dacă exersez acasă?
Da, în sensul în care orice manevră făcută fără instructaj poate fi nepotrivită. Nu spun asta ca să sperii, ci ca să te încurajez să înveți corect de la început. Odată ce ai fost ghidat, exercițiile de acasă sunt, în general, sigure. Kinetoterapia pentru bebeluși nu se face „din forță”, ci din finețe.
Dacă plânge în timpul exercițiilor?
Plânsul este limbajul lui, iar uneori plânge din oboseală, din foame, din plictiseală, din schimbare de poziție. Dacă plânge ușor și se liniștește repede, poate fi doar un protest. Dacă plânge tare, se arcuiește, se înroșește și nu se calmează, atunci exercițiul e prea mult sau momentul e prost ales.
Un truc simplu, care sună prea simplu, dar ajută: fă exercițiile când copilul e într-o stare bună, nici pe stomacul gol, nici imediat după masă. Și nu te încăpățâna să „termini seria” dacă azi e o zi rea. Mai câștigi pe termen lung dacă păstrezi experiența plăcută.
Cât de des trebuie lucrat?
Răspunsul corect este: atât cât îți recomandă terapeutul, adaptat copilului tău. În practică, se lucrează în reprize scurte, de mai multe ori pe zi, pentru că bebelușul nu poate susține sesiuni lungi. E ca învățatul unei limbi străine: mai bine puțin și des decât mult și rar.
Se poate întoarce torticolisul după ce se corectează?
Dacă mobilitatea a fost recâștigată și copilul își folosește gâtul simetric, recidiva este puțin probabilă. Totuși, în perioadele de creștere rapidă, când apar noi achiziții motorii, pot apărea ușoare preferințe temporare. Nu e cazul să intri în alertă la primul semn. De obicei, câteva zile de revenire la exercițiile învățate și o reevaluare sunt suficiente.
Când cauți ajutor și cum alegi omul potrivit
Mulți părinți așteaptă, din bun-simț, să vadă dacă „se reglează”. Uneori se reglează. Dar dacă există înclinare vizibilă, preferință puternică de rotație, limitare de mișcare sau început de aplatizare a capului, e mai înțelept să ceri o evaluare mai devreme decât mai târziu.
Caută un kinetoterapeut cu experiență în pediatrie, care lucrează cu bebeluși și care știe să te învețe, nu doar să „facă el”. Terapia aceasta are nevoie de un trio: copil, terapeut, părinte. Dacă lipsește unul, scade eficiența.
În același timp, ține aproape și medicul pediatru sau ortopedul care urmărește cazul. O echipă coerentă îți dă și calm, și direcție. Aici, mai ales când ai nevoie de un loc unde comunicarea să fie clară și omenească, nu doar tehnică, găsești și inițiative care pun accent pe dezvoltarea copilului, cum e Iuvokids – ne dedicăm sprijinirii dezvoltării armonioase a copiilor.
Un gând care rămâne, mai ales pentru nopțile în care te uiți la copil și îți faci griji
Torticolisul congenital te prinde într-o perioadă în care oricum dormi puțin și gândești mult. E normal să ai frici. Dar e util să-ți amintești un lucru simplu: bebelușul nu e „stricat”. Are un dezechilibru de mișcare care, în majoritatea cazurilor, se corectează.
Când faci kinetoterapie, nu îți „dresezi” copilul. Îi lărgești opțiunile. Îl ajuți să-și întoarcă privirea și spre cealaltă parte a lumii, la propriu. Iar în timp, aproape fără să observi momentul exact, capul se centrează, mișcările devin firești, fotografiile nu mai au aceeași înclinare.
Și atunci îți dai seama că, de fapt, toată povestea a fost despre răbdare, ritm și consecvență. Nu despre forță. Nu despre vină. Nu despre perfecțiune. Despre acel fel de grijă repetată, zi după zi, care pare mică, dar care, în corpul unui copil, crește mare.
